Jurnalul Fericirii. O rememorare la 30 de ani de la apariție (partea a doua)

Nicolae Steinhardt a fost cândva un sofisticat om de lume, plimbându-se cu lejeritate între Londra, Viena și Paris, doar că deodată, în viața lui a apărut un cutremur asemănător luminii necreate de pe Drumul Damascului, cea care a preschimbat un criminal hulitor într-un apostol de calibru.

Om universal și spirit enciclopedic, acest evreu doctor în drept constituțional, rafinat critic literar, convertit și botezat într-o pușcărie comunistă și îndrăgostit iremediabil de Hristos Mesia, a fost o persoană fragilă, dar de o forță de speriat care, pe final de mandat pământesc, a ales să schimbe o închisoare mai strâmtă (pușcăria comunistă) cu una ceva mai largă (mănăstirea Rohia).

Întrebarea care mă obsedează după trei decenii este: Cum se face că, după atâta timp, într-o lume aparent complet schimbată la față, cartea acestui om rezistă atât de bine lecturii? E o mirare, un miracol într-o continuă desfășurare. Cartea rezistă nu doar unei lecturi revelatoare, ci mesajul ei rămâne proaspăt, terapeutic, viu.

Steinhardt este o voce unică – ba sfios autoironică, ba confesivă, ba tunătoare, de profet vetero-testamentar. Iată, de exemplu, cât de șocant de precis prorocea autorul în 1988 că va arăta mitologicul an 2000:

“Triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările Occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasale statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.”

Un astfel de om, care între 8 și 12 ani a citit capodoperele literaturii universale și a rămas toată viața sub fascinația Bibliotecii, iradiind cultură, fertilizând conștiințe și jonglând elegant între Simone Weil, Chesterton, Dumitru Stăniloae, Kierkegaard sau triada de aur a generației sale (Eliade, Cioran, Noica), rămâne inevitabil un model cultural vrednic de a fi urmat.

Dar adevărata sa măsură nu se revelează nici în spiritul de om universal, nici în veleitățile de critic literar, ci în lucrurile de taină, coapte în perioada de umilință și recluziune din cei mai mizerabili ani ai unui comunism debilitant, o apocalipsă zilnică, aparent fără sfârșit. În acest context sinistru, autorul scoate din întuneric, mucegaiuri și noroi, la fel ca un subversiv negustor de nestemate, marile sale învățăminte de viață. Apoi ni le pune înainte una câte una, în galantarul luminos al acestei opere mereu deschise – Jurnalul Fericirii.

Pentru mine personal, această carte sondează trei trei teme majore – curajul, libertatea și fericirea. Sunt lecțiile la care mă întorc de fiecare dată când simt că îmi rătăcesc reperele.

În plus, cartea mi se pare o elegantă pledoarie pentru un creștinism autentic și ecumenic, în opoziție radicală cu fundamentalismele contemporane emergente, cu iz naționalist legionar, unde gestica de fațadă și invectiva sunt supreme manifestări fariseice ale unui creștinism habotnic, folosit mult prea fățiș, pe post de unealtă electorală.

Steinhardt execută, aproape avocățește, o pledoarie superbă pentru un creștinism apropiat de cel timpuriu, unul nici acru, nici temător în fața vieții așa cum ni se livrează ea pe șleau, cu toate luminile și umbrele sale. Convertirea și apoi călugăria autorului nu propun o fugă de lume, ci altceva, mult mai greu de apucat și de înțeles: transformarea, metanoia, preschimbarea inimii, curajul de a trage cu nesaț în piept noutatea aceasta transfiguratoare și transformatoare, despre care Apostolul Pavel spunea:

“Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Acest fapt de „a fi în Hristos” înseamnă pentru autor nu doar o înnoire fundamentală a făpturii, ci asumarea unui curaj nebănuit, cu accente pe alocuri nebunești. Înseamnă a înfrunta cu semeție situații limită umilitoare, crunte, însă fără a pierde pe drum autoironia, umorul și mai presus de toate, tocmai acest curaj, marcă nu de puține ori ignorată, a Mântuitorului.

„Noi vorbim de blândețea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – și enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însușire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare pe cruce – nu pomenim. Însușirea aceea este curajul. (…) Cine crede că religia creștină e îndemn la nătângie, se înșală amarnic. Amarnic se înșală și cine crede că e școală a slăbiciunii și miorlăielii.”

Jurnalul Fericirii nu este altceva decât un lung și alambicat efort de explica o misterioasă  prefacere a ființei. Oricât de multe piste culturale spumoase și surprinzătoare ar deschide autorul pe parcurs, parcă anume menite să ne zăpăcească, tot această metanoia rămâne marea temă a cărții.

Peste toate, pentru Steinhardt contrariul păcatului este libertatea. Iar libertatea e indisolubil legată de credință.

“Situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai “seniorale” însușiri: libertatea și încrederea (credința). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice, un om liber. Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”

Steinhardt intră în pușcărie realmente rob al firii sale pământești și iese de acolo, nu doar om liber, ci inexplicabil de lămurit, curajos și fericit, un spirit înduhovnicit. Contabilitatea făcută înaintea eliberării sale dovedește un profit suspect de mare.

“Evenimentul liberării se apropie și poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba chiar și cu mine însumi.”

Punctuală și pasageră, fericirea e ceva care scapă oricăror definiții. Nu te puține ori, o constatăm ca recul, ca amintire, conștientizată abia când s-a volatilizat. De fapt, de cele mai multe ori suntem fericiți tocmai atunci când nici măcar nu luăm seama de acest fapt. Deodată nu ne doare nimic, suntem mulțumitori pentru toate și constatăm o stare de pace și echilibru, iar toate gândurile sumbre se fac fuioare subțiri de fum și dispar ca prin farmec. Aceasta e fericirea – o boare, o stare de grație ușoară ca puful plopilor zburătăcind vara, o stare de împăcare cu lumea și noi înșine.

Dar să dai peste fericire în cel mai neașteptat și mai neprietenos loc posibil, cum ar fi o pușcărie infectă, unde ai ajuns fiindcă ai refuzat să-ți trădezi prietenii, iată ceva nebunesc și paradoxal, un lucru care ne confiscă instantaneu atenția. Pe acest eșafodaj se construiește cartea. Prinși în această curiozitate, parcurgem Jurnalul Fericirii cu o seducătoare stare de mirare, una care, odată ajunsă la final, invită imediat la relectură.

“Celula 34 e un fel de tunel întunecat și lung, cu numeroase și puternice elemente de coșmar. E o hrubă, e un canal, e un maț subpământean, rece și profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viața mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Brașov cu mama, în copilărie; nici pe străzile nesfârșite ale misterioasei Londre, nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei, nu, nicăieri.)”

La 30 de ani de la ediția princeps a Jurnalului Fericirii am reluat dialogul cu Domnul Profesor Virgil Ciomoș, păstrătorul și editorul cărții. În cele ce urmează aveți continuarea răspunsurilor domniei sale pe marginea dilemelor născute din această relectură. Partea întâi a poveștii poate fi regăsită aici.

În aceste vremuri de pandemie, când peste tot se vorbește deschis despre moarte, îmi amintesc că, în una din predicile sale, Părintele Nicolae spune că moartea fizică, cea a trupului se cuvine întâmpinată, pe cât se poate, cu curaj și demnitate. „Semeție și duh de samurai, ba chiar nu strică și nițică teatralitate”, așa ni se recomandă. În postfață chiar l-ați comparat pe Părinte cu un samurai. Puteți dezvolta ideea?

Părintele arăta într-adevăr, ca un fel de soldat. A luat de bună formula recomandată de tatăl său la intrarea în pușcărie: „Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”

Asta nu ține doar de o opțiune morală, ci de o altă posibilă viziune asupra clipei morții. Aici Heidegger, pe care Părintele Nicolae îl citise, are o intuiție creștină. El definește ființa umană ca ‘ființă întru moarte’. Altfel spus, omul este singurul animal care știe că va muri. Când spui că acest animal muritor moare, înseamnă că moare pentru faptul de a fi întru moarte. Acest lucru se traduce printr-un fel de moarte a morții, un gen de negare a negației. Clipa morții este de fapt, clipa învierii. În chiar clipa morții Iisus și învie, începe procesul de revenire la viață.

Iar aici este o explicație neașteptată, pe care o dă Părintele Andre Scrima. Părintele Nicolae l-a cunoscut și îl și citează de două ori. El spune că Hristos, evident, a murit, iar atunci când a fost străpuns cu sulița, din coasta Lui a țâșnit sânge și apă. Or, moartea clinică înseamnă absența tensiunii arteriale, din corp nu mai poate țâșni nimic, cel mult se poate scurge ceva. Iată deci primul semn al începutului unei alte fiziologii, începută în chiar clipa morții.

De aceea în iconografia bizantină este interzis ca Hristos să fie portretizat pe cruce cu ochii închiși. Mereu e pictat cu ochii între-deschiși. Altfel spus, clipa morții, de care nouă ne e atât de frică, este clipa victoriei. E și momentul clipei primei judecăți, e drept, dar îndemnul hristic e clar: Fiți curajoși! Eu am biruit moartea!

Avem puse înainte două viziuni diferite asupra apropierii de moarte. Una este o viziune infernală, când fiecare clipă ni se pare că nu mai are valoare, că ne apropiem de lipsa de sens totală, care înseamnă extincția. Sau dimpotrivă, la polul opus există clipa martirilor, cei care mărturiseau în chiar clipa morții.

Ne putem întreba oare ce fel de fiziologie au cei care, martiri fiind, mărturisesc? Nu știm. Ce știu însă e povestea unui apropiat al Părintelui Cleopa care a ieșit după trei zile de anchete dure la securitate, unde a fost bătut cu ranga, cu cizmele și bastoanele. Trimis la mănăstire până să i se facă actele pentru încarcerare, frații au constatat cu mare uimire că nu avea nici o urmă, nici o vânătaie. Aceasta ar putea fi un soi de probă a nepătimirii.

Să nu uităm de Apostolul Petru. El a fost răstignit cu capul în jos, fiindcă, după cum spunea, nu merita gloria de a fi răstignit ca Mântuitorul. Culmea e că din această postură răsturnată, el privea nu pământul, ci cerul, chiar locul unde își dorea să ajungă.

Scriptura recomandă: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii.” În postfața cărții îl numiți pe Părintele Nicolae „șarpe și porumbel” deopotrivă. Cum se amestecau în dânsul aceste două atribute nu neapărat complementare: înțelepciunea și curăția inimii?

Există aici o particularitate a Părintelui, ceva la care revenea mereu, ca să ne intre-n cap, să știm că are o poziție hristică cu privire la aceste atribute: înțelepciune și blândețe. Practic, discursul său e unul ferm împotriva prostiei. Îmi aduc aminte de o povestire savuroasă a unui evreu bucovinean, care era foarte ironic și înțepător deopotrivă cu privire la evrei și la creștini. Acolo se făcea că, la un moment dat, taurul comunal îl ia în coarne pe prostul satului evreiesc și îl mută în satul vecin creștin, unde bietul om chiar rămâne.

Părintele era foarte oripilat de faptul că mai mereu creștinismul e asociat unei simplități de spirit, a unei lipse de cultură sau apetență pentru știință. Îl supăra teribil ideea. Nu o dată mi-a spus foarte serios: „Să știi că Duhul Sfânt, dragă frate Virgil, s-a refugiat astăzi în știință.”

Mecanica cuantică sau salturile cuantice erau niște miracole noi, atestate. Spunea: „Aici e Spiritul deocamdată. Nu știm unde va sufla mai departe, dar acum aici este.”

Ce mai pot spune e că era convins că progresul său spiritual putea evolua foarte bine și în afara cinului călugăresc. De altfel, Părintele a avut destul de multe rezerve înainte de a se călugări, nu era tocmai convins că retragerea la mănăstire e soluția. El era foarte paulinic în felul lui de a insista asupra acestui adagiu. Să nu uităm că însuși Pavel spune: vreau să fac lucruri bune, cu inimă curată, cu cele mai bune intenții și uite, numai prostii fac.

Trebuie așadar să acceptăm că această cunoaștere strict umană nu poate susține bunele intenții pentru că, în mod normal, nu putem avea toate condițiile precedente și toate efectele succedente, altfel spus, bazându-ne pe o decizie în deplină cunoștință de cauză. De aceea, când facem ceva, decidem ca niște ființe umane lucide, dar undeva în fundal, trebuie să spunem: În rest, Doamne-ajută!

Hristos a fost un scandal. Părintele Nicolae își copiază Maestrul cu sfântă nerușinare, drept urmare descoperim la el o adevărată fervoare a scandalului. Jurnalul Fericirii nu este o carte pentru căldicei. Slobod la gură, incomod, adoră vorbirea „pe șleau”. Când vreau să-mi reamintesc de ce cred, mă întorc la cavalcada de paradoxuri enumerate în carte. Pe scurt: „Drumurile care duc la credință sunt aceleași: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun”. De ce am avea nevoie de acest sport extrem în viețile noastre?

Aici avem de-a face cu o delicată problemă teologică, una care m-a reținut întotdeauna și pe care n-am înțeles-o decât citindu-l pe Jacques Lacan, cel care dă o explicație clinică, argumentată a acelui gând al Apostolului Pavel care spune: doar când am păcătuit am știut că am o dorință. Acest lucru înseamnă că păcatul are un rol duhovnicesc.

Când facem totul pentru a atinge fericirea, astupăm cu păcatul orificiul prin care vine harul lui Dumnezeu. Când facem toate eforturile omenești posibile, controlăm totul, scurtcircuităm de fapt comunicarea cu Dumnezeu.

Iar omenirea cam asta încearcă să facă azi: să modifice gena morții, să suprime durerea, să livreze antidepresive pentru orice, să transforme gândurile toate în pozitive etc. Odată ce ai decis că tu însuți trebuie să faci totul pentru a fi fericit, neacceptând lacuna, respectiv tocmai locul prin care se strecoară harul, ai astupat lacuna cu păcatul. Unde ne duce această logică? Păi, dacă împlinirea unei dorințe este întotdeauna parțială, iar păcatul este locul de unde ar putea veni infinitul, ce-ar fi să potențăm tocmai păcatul?

Apostolul Pavel atrage răspicat atenția asupra acestei ispite în Epistola după Romani, nu? „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul? Nicidecum!”

Da, și nu numai: să păcătuim mai mult pentru că numai prin păcat și potențarea lui putem ajunge la infinit. Adică luăm un pahar de vin, apoi alt pahar de vin, apoi încă un pahar într-o păcăleală care, de fapt, ne îndepărtează de Vinul cel mare. Doar prin împărtășanie ajungem la Vinul cel adevărat.

Aici intrăm pe tărâmul dependențelor. Aș spune că Hristos îi iubește mai mult pe cei cu adicții decât pe căldicei. De ce? Pentru că primii măcar vor infinitul. Doar că nu știu cum să-l atingă. Adică nu știu că o opțiune diavolească, respectiv o opțiune îngerească prost orientată. Diavolul nu-ți dă decât iminența Vinului, nu imanența lui. Cu fiecare nou pahar, mai, mai că ai ajuns unde trebuie și te tot duci așa spre un infinit, pe care Hegel îl numește infinitul rău.

Ce înseamnă atunci să vii pentru păcătoși? Înseamnă să vii pentru ceea ce vor ei să atingă, doar că nu știu cum, sunt în rătăcire. Cu căldiceii însă, textul e foarte dur – pe aceia îi vomită. Pentru ei, dimensiunea infinitului, adică a divinului nu mai există.

Și atunci da, într-adevăr Hristos e un scandal. De ce? Umblă cu vameșii, cu prostituatele, cu tot felul de pleavă a societății, vindecă păcătoșii. Într-un fel răsturnat de fapt, aceștia vor mai mult de la lumea asta, lumea așa cum este ea nu-i mulțumește.

Vorbim despre câte unul care „a reușit” în viață: „Păi, cum? Are casă, mașină, slujbă, ce mai vrea?” Vrea infinitul, eternitatea, viața veșnică, fericirea aici și acum! Chiar, de ce n-am vrea toate astea? Toți dependenții sunt de fapt, niște oameni profund credincioși – sunt convinși că au dreptul la infinit, doar că nu știu cum să facă pentru a-l obține.

Îmi mai spune câte unul: „Domnule profesor, dumneavoastră credeți că dacă beți așa, din când în când câte un pahar de vin, mâncați cumpătat și mai faceți câte o danie la biserică, gata, vă mântuiți? Păi, asta-i viață? Merită trăită așa o viață?” Tac, ce să fac, omul are dreptate, la asta nu mai poți zice nimic.

Pomeniți în postfață episodul Emaus din Evanghelia după Luca. Celor doi uceniți debusolați de tragedie li se alătură în noapte, un străin. Hristos se lipește mereu de cei angajați pe calea cea bună, se adaugă subtil căutătorilor adevărați. Cu alte cuvinte, întâlnirea, convertirea presupun mișcare, acțiune, nu pasivitate, imobilism. Se cuvine să facem ceva. La fel ca Tolstoi, și Părintele nostru moare „în mers”, undeva pe drum, în trecere. Cum interpretăm această ultimă întâmplare?

Aici într-adevăr este din nou vizibilă vâna de evreu din Părintele Steinhardt. Evreii convertiți au o anumită fervoare în încercarea lor de a fi buni creștini. De ce? Fiindcă descoperă lucruri care pentru noi nu sunt atât de evidente. Descoperă, spre exemplu, că monoteismul venit prin ei s-a stabilizat pentru că erau un popor nomad. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se dă în exod. Dumnezeu se dă unui popor în mișcare, nu unuia care are rădăcini în pământ.

Altfel spus, Dumnezeu se oferă în Paște, în trecere. Chivotul Legământului era o biserică mobilă. Din acest punct de vedere, desprinderea de egipteni a fost o mare victorie, fiindcă egiptenii sunt un dar al Nilului, un popor sedentar. Doar că nimic din sedentaritate nu te asigură, drept dovadă, prin intervenția lui Dumnezeu, evreii sunt eliberați din sclavia sedentarismului. Că apoi i-a plimbat 40 de ani prin deșert, asta e o altă poveste…

Iar povestea rătăcirii le trezește evreilor frustrări, nostalgii. Vor să se întoarcă în Egipt, visează la oalele de carne de acolo, se revoltă, nu-i așa?

Da, ei voiau înapoi la siguranță. De aceea Apostolul Pavel spune că cel ce crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. Ei bine, cine crede că stă, crede că stă pe propriile lui forțe. Iată un pericol evident aici – primejdia de a-l lăsa pe Dumnezeu deoparte.

Aici este, să zicem, parte din sărbătoarea noastră pascală, care nu e asumată corect. Clipa morții este un fel de „a fi în pasaj”. Există o viață în pasaj, nu înainte de el, nu după. Înainte este viața muritoare, după este viața de dincolo, una fără trup. Soluția se regăsește în pasaj, în clipă. Există o anumită revoluție, pe care o putem atesta printr-o vorbă a lui Ioan Evanghelistul, care spune: și va veni vremea, iar acum este. Deci vremea care va veni nu e în viitor, e acum! Doar noi nu suntem în acest acum.

Ideea e că, în chiar trecere, există o viață. Ține de demnitatea noastră umană de-a ne disloca. Trebuie să pornim pe drum, iar pe drum, undeva între un pas și celălalt, s-ar putea adăuga și Dumnezeul pasajului, Dumnezeul drumului, care nu mai e Hermes, ci este Hristos.

Putem deci lega acest lucru de ideea că Părintele Nicolae a murit în trecere, pe drum?

Eu cred că da. Ce s-a întâmplat de fapt? Reconstituirea condițiilor în care el a murit este destul de limpede. Aveam un prieten din Bistrița, de altfel un apropiat al Părintelui, pe nume Mircea Oliv, iar el, împreună cu Alexandru Paleologu, îl așteptau la aeroport. Cei trei erau pregătiți să redacteze un al doilea text de protest împotriva lui Ceaușescu. Paleologu deja semnase, iar cei doi prieteni îl așteptau pe Părintele Nicolae, doar că Dumnezeu l-a luat la Sine pe drum. Acest gest curajos, de suflet mântuitor, n-a mai avut loc, mica lui revoluție s-a suspendat, Dumnezeu știe de ce.

Îmi amintesc cum ne plimbam noi doi în pădurile Feleacului de lângă Cluj, încercând să facem liste cu protestatari. Căutam oameni fiabili, dar nu am reușit niciodată să trecem de 20, 30 maximum. Mereu începeau să apară dubiile, îndoielile. Părintele zicea: „Frate Virgile, cu asta nu facem mare lucru, ar trebui să fie ca-n Polonia, să fie sute de mii de oameni care să se solidarizeze…”

Nu vreau să spun altele, dar probabil Dumnezeu l-a luat la El absolvind astfel niște oameni de posibile persecuții. Dar intenția lui a fost de suflet mântuitoare, clar.

Vă încheiați postfața la Jurnal într-o notă optimistă, cu o descriere a gimnasticii de dimineață a Părintelui Nicolae în chilia sa de la Rohia. Oare de ce merită azi, mai mult ca oricând să vorbim despre lumină și înnoire? De ce creștinismul, în ciuda popularității sale în declin, rămâne entuziasmant, posibilă rețetă de fericire? Apostolului Pavel ne reamintește despre această înnoire: „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”…

Părintele Nicolae era într-adevăr o făptură nouă, simțeai acest lucru. Vorbea mereu despre eficacitatea botezului, fie el la o vârstă mică sau una mare. Aici ar fi mult de discutat. De ce? Pentru că părintele lui duhovnicesc, cel la care se ducea să se spovedească era Părintele Benedict Ghiuș. Nu știu câtă lume știe acest lucru.

Iar acest părinte participase la o transmisiune de taină, care venea de la Ioan cel Străin, respectiv Părintele Ivan Kulîghin. Acest om, cu cea mai mare discreție posibilă a putut răspunde așteptărilor acestui grup de elită cunoscut sub numele de Rugul Aprins. În cartea sa „Timpul Rugului Aprins”, Părintele Andre Scrima povestește despre toate aceste lucruri.

Atras fiind de călăuzirea acestor oameni, indirect cumva, Părintele Nicolae participa la crezul acestui grup prin acel botez de foc petrecut în pușcărie. Iar ceea ce s-a întâmplat imediat după aceea a fost o înnoire completă a ființei sale.

Avem aici de-a face cu o transmisiune a Duhului, care împlinește statutul întreg al ființei umane, așa cum a fost ea menită să fie: ființă creată plus duh increat. Prin cădere, Adam a pierdut Duhul Sfânt.

Aici e o întreagă teorie care îmi place, legată de greșeala lui Lucifer, cel mai sus pus în ierarhia creațiilor lui Dumnezeu. I se spunea Lucifer fiindcă era posesor al acestei lumini increate. Dumnezeu nu poate să iubească decât un alt dumnezeu, nu poate iubi o slugă, menținând-o în statutul de slugă. Iar atunci, un Dumnezeu increat iubește un dumnezeu creat. De aceea există în tradițiile spirituale de când lumea termenul de „îndumnezeire”, respectiv un proces de transfigurare prin Duhul.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un creat, (o creatură) care beneficiază de atributele harismatice ale lui Dumnezeu increat. Greșeala lui Lucifer a fost: Vreau să fiu ca Dumnezeu. Problema e că atunci când vrei să fii ca Dumnezeu, nu mai exiști, pentru că tu ești creatură. Dumnezeu te-a făcut din nimic, iar dacă vrei să fii ca El, devii iar nimic, nu mai exiști. Dumnezeu nu se poate iubi pe El Însuși, increatul, iubește ceea ce nu este El, respectiv iubește creatul, dar nu poate să-l iubească ca slugă, de aceea îi oferă atributele increatului.

Așa a fost creat și Adam – s-a suflat peste el Duh Sfânt. Această insuflare Părintele Nicolae a simțit-o în trupul lui, în carnea lui. Spunea că simțea o dulceață, trăia o transformare radicală, simțea că se întâmplase ceva cu el. Era atins de duhul creației. Acest duh ne face creativi. Noi nu putem să ne asemănăm lui Dumnezeu Creatorul decât atunci când suntem creativi. Atunci într-adevăr suntem după chipul și asemănarea Lui, fiindcă ne-a dat puterea de creație, puterea de înnoire.

Iar toți cei care au beneficiat de această harismă, spun că în fiecare zi se simt înnoiți. Ei îmbătrânesc fizic, dar în același timp, duhul lor e tot mai nou, mai viu, mai proaspăt, mai deschis creativității. De aceea avem de-a face cu un botez instituțional al Părintelui Nicolae în pușcărie, dar care a avut un aer aproape non instituțional, ecumenic, la care a participat o amestecătură de preoți, pastori, plus mireni de toate felurile.

De fapt, Părintele Nicolae era un personaj apocaliptic. Mai întâi afirmase sus și tare că Duhul Sfânt s-a refugiat în știință, dar mai mult decât atât, avea o deschidere spre un soi de Cinzecime, ce privea laicii. În acest sens, Părintele Nicolae anticipa el însuși o vreme a prăbușirii instituționale.

El era un călugăr atipic: ieșea ca civil printre tinerii din Generația ’80, mergea la conferințe literare, se simțea foarte bine într-un cenaclu din Beclean, anticipând prin aceasta un timp cu care cred că ne vom confrunta – un timp al unei prăbușiri instituționale generată de o Biserică coruptă, cu preoți mulți dintre ei nevrednici…

Un filozof italian foarte profund, Giorgio Agamben a scos la finalul carierei sale universitare câteva texte fondatoare ale gândirii sale. Discursul lui de recepție al titlului de doctor honoris causa al Universității din Freiburg se numește Misterul Răului, care este un elogiu al lui Benedict al XVI-lea. Este cutremurător. Neamțul și-a dat seama ce fel de biserică trebuie să păstorească. Drept urmare, a plecat. Asta în contextul în care în tinerețea lui, când era doar Joseph Ratzinger, se ocupa de Epistola către Tesaloniceni. Iar acolo suntem avertizați că Antihrist se află tocmai în Biserică.

Există așadar o anumită încurajare pe care Părintele Nicolae ne-o transmite și anume de a lăsa libertate Spiritului de-a se împărtăși exact cum vrea El în vremuri de restriște, de izolare, de pandemie. Să acceptăm Duhul așa cum știe El să vină, simplu, fără intermediari. Simt că aceasta e încurajarea pe care Părintele ne-o trimite.

Aceasta se află în consonanță cu unele lăsăminte venite de la Sfântul Siluan de la Athos, care e unul dintre reperele unei anumite tradiții ortodoxe prelungite în Anglia prin Părintele Sofronie Saharov, de pe filiera căruia a apărut și Rafail Noica. În esență, ideea pe care ne-o transmite Sfântul Siluan de la Athos este următoare: „În vremurile de pe urmă, sfinții vor fi printre laici”.

Acest fapt, confirmat de Părintele Steinhardt și de Părintele Andre Scrima reprezintă o mare deschidere și deopotrivă o mare încercare pentru noi toți.

Bun și, în acest context cu totul alunecos, mai merită să rămâi creștin în această lume? Care e prețul?

Va fi din ce în ce mai greu. Nu știm cum o să ne adaptăm. Înseamnă că trebuie să mărturisești și, drept urmare, să revii la statutul de martir. E o lume complet schimbată, care nu mai aparține unei forme mentale și culturale a civilizației iudeo-creștine. Să ne înțelegem – azi creștinii sunt una dintre minoritățile religioase peste tot atacată în lume, în speță în lumea musulmană.

În momentul actual, cum credeți că ar funcționa Părintele Nicolae?

Cred că ar fi foarte subversiv. Ar încerca să organizeze unele rețele, prin care să ne menținem cei care suntem de-o taină cu el. Pe scurt, ar avea în vedere ceea ce în Evanghelii se numea „turma mică”. Ar fi interesant, absolut. Părintele a rămas mereu tânăr. Să încerci să pui la cale o rețea este o expresie a unei tinereți eterne. La fel, să potențezi o revoluție, una care va fi de alt fel probabil, este un lucru foarte frumos.