Apostolii. Oameni ca noi.

Acest articol redă povestea din spatele unui mic film documentar având ca subiect o repunere în scenă a „Cinei de taină” după Leonardo Da Vinci. La 10 ani de la acest happening fotografic, am încercat să vedem ce a rămas, cum operează timpul și ce feste joacă memoria în relația ei cu realitatea. A ieșit un film-oglindă, din care am aflat lucruri surprinzătoare despre noi înșine. Producătorul acestui proiect este Fundația PressOne, iar filmul se regăsește la finalul acestui articol.

Prețul unei idei

O idee cu adevărat bună trebuie să facă două lucruri: să te fascineze și să te înspăimânte. Să nu-ți dea pace, să devină obsesie. Ea devine concretă doar dacă ai trecut de punctul doi, respectiv de frica și groaza de a o duce la îndeplinire, punct cu punct, așa cum ți-a fost livrată de Sus.

Eu cred că ideile cu adevărat interesante și deopotrivă terifiante nu pot veni de la noi înșine. Nu vin, fiindcă teama nu ne convine, refuzăm din instinct orice apăsare și greutate. Or, ideile bune sunt mai întotdeauna incomode, enervante, aparent imposibil de realizat. Așa că ori înghiți tot pachetul, ori te lingi pe bot și faci mai departe chestii cuminți, căldicele, la locul lor și devreme acasă.

Însă imediat ce te-ai decis să te arunci în marea idee, cu entuziasmul cu care aștepți pe hol o intervenție chirurgicală la Maxilo-Faciale, cam la fel de febril aștepți să se încheie odată cu toată tărășenia, de care numai bunul Dumnezeu poate fi vinovat că ți-a trăznit-o prin minte.

Ideile bune ți se livrează uneori cu aceeași doză de absurd cu care ți se dădeau unele comenzi în armata română comunistă, venind tot de sus. Odată am fost pus să mut o baltă folosind doar șireturile de la bocanci. Nu cred să fi trăit ceva mai aberant.

Cină nu de taină, ci de scandal

Pe scurt, într-o zi, mi-a tunat prin cap să reconstruiesc povestea celebrei fresce “Cina cea de taină”, opera ultra-frecventată și răs-interpretată a lui Leonardo da Vinci. Îmi place această imagine, o apreciez mai ales pentru sinceritatea ei. O zice pe șleau – Cina de taină a fost un scandal, nicidecum o însăilare de politețuri de salon, gen:

„Sfinte Petre, cu tot respectul, lasă vorbăria și pasează, te rog, mai departe bolul cu salată și colegilor de Împărăție”.

La fel ca în cazul intrării așa zis “triumfale” a lui Hristos în Ierusalim în strigăte de ura și de Osana! din Duminica Floriilor (serios, cât triumf poate exista în târșâirea sandalelor în praf, deșălând un biet măgăruș?) și în cazul Cinei de taină, tradiția ne livrează o privire vag deformată.

Mai mereu ni se sugerează o imagine idilică, plină de pace și mister însoțind această ultimă cină între prieteni, înainte de drama răstignirii. Vorbele sunt măsurate, grave. Cuvântul de ordine este pioșenia. Ai zice că o scenă ruptă din filmul cu Socrate bând cucuta și dând elegant și senin discipolilor ultimele indicații, în așteptarea unei morți exemplare și demne, de maestru.

Dimpotrivă, Isus face totul pe dos. Enervează, șochează, bagă oamenii-n ceață. În primul rând, se dezbracă și așa gol, în loc de o predică de adio sistematizată frumos pe puncte, se apucă de spălat frenetic picioare. Vorbește despre patima Sa iminentă cu seninătate. Ba mai rău, anunță în treacăt, cât de firesc posibil, că printre ucenici există un trădător.

Cu zisa asta strică toată sărbătoarea de Pesah, de cină se alege praful, iar toate frustrările și bănuielile acumulate în grup explodează. Cei 12 se împart în patru tabere de câte trei și dezbat tema trădării, se disculpă, se arată reciproc cu degetul, se jură pe “să moară mama” și “să-mi sară ochii”.

Acest moment îngheață exact ca într-o fotografie. Iar pictorul redă, cât de realist poate, această stare de confuzie generală: priviri aprinse, grimase de furie, degete împungând a acuzare.

Shopping după sfinți

Un lucru a fost limpede cu ideea noastră de refacere a Cinei. Nu doar vom repune această imagine în scenă, ci o vom reinterpreta într-un stil aparte – baroc, excesiv și cu exuberanță. O să trântim un ospăț total. Unde urma să se întâmple povestea? Pe o mare scenă, dar fără spectatori.

Și nu o vom face oricum, ci vom alege niște actori de ocazie, găsiți și selectați cu grijă tocmai de la un azil de noapte pentru oameni ai străzii. Se adăposteau acolo iarna de frig, foame și singurătate, doar ca primăvara să se împrăștie ca o turmă năucă prin tot orașul. Halal sfinți!

Ne trebuia și personajul central. Pe Isus l-am descoperit în persoana unui exotic artist vizual, proprietar de pub, pe atunci. Cina a fost un ospăț pantagruelic în toată regula. Am avut parte nu doar de un happening unic și nebunesc, ci și de niște trăiri esențiale. De acest lucru însă, aveam să ne dăm seama doar la ceva vreme după.

Iar după 10 ani de la acest eveniment, împreună cu buna mea prietenă Monica Lăzurean-Gorgan și echipa ei de la Manifest Film, am decis să revizităm ideea, să vedem ce-a rămas din ea, cum funcționează memoria și cum ficționalizează ea realitatea. A început o muncă aproape detectivistică.

Azilul se închisese, iar apostolii se risipiseră care pe unde: unii pe pământ, alții în cer. Am regăsit, cu chiu cu vai, câțiva. Cu această ocazie, am realizat că între viețile recuperate ale apostolilor noștri de împrumut și, să zicem, viața mea, diferențele sunt doar cel mult de formă, nicidecum de esență.

Cum ar veni, apostolii sunt niște oameni ca noi, cu obsesii și fixisme ridicole, niște naivi ale căror vieți banale poartă aura unor mici întâmplări excepționale, pe care timpul și memoria le-a înregistrat și modelat după bunul plac. Practic, am făcut un documentar despre noi toți, în oglindă.

A ieșit o poveste scurtă, vag inutilă și, pe alocuri, vizitată de cel mai curat absurd. Nu prea a vrut nimeni filmul, în afară de două festivaluri mici, așa că a zăcut o vreme prăfuit și uitat, într-un ungher obscur de internet. Azi îl primenim și îl scoatem iar la lumină. Nu e musai să vă placă.

Dacă însă, pe patul de moarte fiind, mă va pune cineva să zic rapid un lucru reprezentativ, pentru care nu regret că am făcut atâta amar de ani umbră pământului, cred că primul care mi-ar veni în minte ar fi:

„Păi, Apostolii. Uitați-vă la documentarul cu Apostolii, îl găsiți undeva pe Youtube, printre milioane de alte filme și clipuri…”

Tu ce apostol ai vrea să fii?

Dar cine sunt de fapt sfinții apostoli, celebrați azi cu excesiv de mult fast în zilele de sărbătoare ale creștinătății? Nu cumva niște foști ucenici zdrențăroși, urmași ai unui Rabbi ciudat, care vorbea cam în dodii și blestema pe nedrept smochini nevinovați?

Și nu cumva acești 12 discipoli selectați din mai mulți au fost mai înainte niște zilieri oarecare, fără carte de muncă stabilă, unii dintre ei niște pierde-vară în căutarea unui minim sens în viață?

Chiar, dacă aș fi pus să aleg, care apostol aș vrea să fiu și de ce? Ideea acestei întrebări mi-au dat-o tot prietenii mei de la azilul de noapte.

Dat fiind faptul că rolul lui Isus era din start ocupat, au început să dezbată, exact cum împărțeau pe vremuri apostolii adevărați locurile de vază din Împărăția veșnică promisă, ciondănindu-se pe roluri.

Toți voiau să fie Sfântul Petru, stânca pe care se va clădi Biserica. Sau măcar Ioan, ucenicul iubit, îmbrățișând statornic rădăcina crucii de pe Golgota. Sau Natanael, cel cu inima curată. Hai, ar mai merge și ezitantul și teatralul Toma, că se scoate pe final.

Un singur apostol nu voiau să fie – Iuda, vânzătorul și sinucigașul. De rolul ăsta se fereau toți ca de necuratul.

A trebuit să-i ducem cu zăhărelul, să-i aburim până i-am văzut pe toți adunați în Aula Magna din clădirea Filarmonicii când, cu ochii cât cepele, se minunau de tapițeria roșie, de scenă și loje, punând probabil, pentru prima dată piciorul într-o sală de spectacol adevărată.

Am împărțit așadar rolurile când nu se mai putea face nimic. Strângând din dinți, noul Iuda a acceptat că și el e totuși, cineva. Fiindcă doar cineva curajos, cu tupeu, putea să-și asume rolul răului din acest joc cu băieți buni. Iar răii de prin filme dau mai mereu bine, nu?

Prietenii (adormiți) ai Mirelui

Dar totuși, cine sunt Prietenii Mirelui, acești “apropiați” a Domnului, în sensul biblic al “aproapelui”? Sunt musafiri de vază la nunta cerească, dar nu par conștienți de onoarea ce li se pregătește. Undeva, exasperat, Hristos îi numește “nepricepuți și zăbavnici cu inima”. Fix ca noi. Eu, unul, mă recunosc integral.

Apostolii sunt o adunătură neomogenă, oameni culeși din mers, aparent mai deloc pe sprânceană. Pescari, zilieri, iar printre ei vreo câțiva mai răsăriți: un vameș, un israelit fără vicleșug, un fiu de popă, un aspirant la medicină sau un tip cu talent de contabil, mare amator de surprize.

Sunt niște naivi și necredincioși, șovăielnici și trădători, fricoși și robiți de neiubire, exaltați și habarniști, șmecheri și rapizi în a pasa responsabilitatea în cârca celuilalt. Și mai ales, sunt niște adormiți lipsiți de empatie. Adormiți la modul propriu.

Marea diferență între creștinism și alte religii e limpede – Divinul apare în lume discret și neajutorat ca un Prunc, pentru a deveni o vreme om întreg, ca noi. Nu degeaba în Evanghelii capătă apelativul de Fiul Omului.

Pe Hristos nu-l poți prosti, fiindcă le are, știe cât e ceasul, trăiește arșița pe pielea Lui, îi e sete, somn și mai ales, îi este frică. Nu e un guru intangibil, un sistem, un cod de reguli, e Om și nimic omenesc nu-i este străin. Este, vorba lui Noica, “o persoană cuminecabilă și comunicabilă”.

Ucenicii, acești viitori apostoli și martiri, au lângă ei un Dumnezeu întrupat în carne și oase, doar că nu sunt dați pe spate de acest privilegiu. Din contră, par loviți de o orbire temporară, de o foarte omenească nepăsare. Li se fâlfâie.

Dacă ar fi sincer interesați de acest Fiu al Omului, cel care le-a deturnat viețile banale spre ceva nemaipomenit, n-ar adormi pe Muntele Tabor sau în Grădina Ghetsimani, ca niște valize-n gară.

Evanghelistul Luca, unul dintre cei vinovați, încearcă o nuanță justificativă – zice că Domnul, după ce le-a cerut fierbinte să privegheze alături de El în noaptea de dinaintea patimilor, îi găsește “adormiți de întristare”. Cum ar veni, sunt de o crasă nesimțire, dar totuși puțin supărați, cum sforăie ei așa, sub măslini.

Învățător și Judecător

Tot ce li se cere ucenicilor-viitori stâlpi ai Bisericii (la fel ca nouă, tuturor, cu prilejul fiecărei mari sărbători pline de tipicuri, fast și mâncare în exces) e nițică aducere aminte, un act de trezie, de minimă prezență vie și conștientă.

Suntem invitați de onoare la un festin mistic, pe o mare scenă. Da, suntem actori de împrumut, dar avem fiecare roluri precise. Ni se cer două lucruri: atenție și participare.

Răspunsul? De cele mai multe ori constă doar într-un act de prezență absentă, o moțăiala mică, o picoteală jenantă, o ratare la mustață. “Scuze, n-am fost pe fază”.

Iar aici urmează partea care nu ne place deloc, o sărim că prea e în contradicție cu faima de bun păstor a Mântuitorului. Invitației candide la participare și la priveghere din partea acestui Om de treabă, gata să jertfească totul de dragul prietenilor Săi, până și propria viață, îi urmează trasul la răspundere. Steinhardt o spune direct:

“Hristos e o persoană (…) De aceea în Evanghelii s-a putut scrie: I s-a dat a fi judecător pentru că e Fiul Omului, pentru că a fost un om, pentru că știe despre ce e vorba, pentru că poate judeca în deplină cunoștință de cauză despre cele pământești, pentru că e viu, în cer, purtându-și stigmatele, nu e piedut în Nirvana.”

Să nu uităm așadar vorba Cărții: “Ferice de robii aceia pe care Stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui.”