Martor mut la miracolul vieții

Atenție! Conține la final un video brutal de realist. Sufletele sensibile sunt rugate să țină sărurile aproape.

Privind de sus, din acel sat cocoțat în vârf de munte, în nopțile senine se văd luminile unui cartier de blocuri din orașul meu natal, aflat la 50 de km distanță. Văzută așa, de departe, metropola luminoasă dintre coline pare chiar drăguță, mai că-ți vine să-i acorzi un buchețel de 3 margarete.

Doar că povestea seamănă cu filmările din dronă realizate de un tip găsit pe net, care a survolat Vatra Dornei, de sus. Semn clasic de dislexie, în titlul descrierii videoului a apărut Vatra Dronei. Dar nu, nu aici, între două litere schimbate-ntre ele stă cheia poveștii.

Adevărul e că, pusă într-o lumină frumoasă și contemplată de la înălțimea de unde privesc păsările lumea, orice urbe amărâtă arată răpitor. Chiar pare o „vatră românească a dronei”, luminoasă, pașnică, izolată de restul planetei năuce, mai ales dacă fondul muzical te mai și atinge la suflețel, cum ciupește indianul sensibil coarda la sitar. Când însă privești aceeași lume mai îndeaproape, vraja se destramă, la fel ca fumul unei țigări uitate într-un colț, pe etajeră, dintr-un șlagăr al anilor ’80.

În cele din urmă, priviți de foarte departe, până și noi toți părem niște cetățeni onorabili, de treabă, ai zice chiar fără cusur. Și frumoși pe deasupra.

Iar acest efect „de dronă” nu e doar vizual, ci și mental. Când din oraș privești printre betoane munții din depărtare, aceștia par cumva semeți, înțelepți, neatinși de zgomotul și furia forfotei urbane. Par desprinși de apocalipsele zilnice trâmbițate din chioșcurile de ziare, aceste sfinte altare ale kitschului, derizoriului și infernalului.

La fel de pașnice le par orășenilor și satele îndepărtate, din munți, cu oamenii lor bravi, cu tot – pure, idilice, ca un tezaur folcloric romanticizat, un spectacol de ii apretate, flori la pălărie și cizme văcsuite, o îngânare blajină de la la la și măi măi măi, unde bădița e mereu isteț și harnic, niciodată lacom de pământ, stâlp de cârciumă sau fustangiu.

Cum spuneam, dacă ai coborât din dronă și ai optat pentru mersul pe jos, arătarea lucrurilor se schimbă. E după cum se spune în limbaj tehnic despre câte un nou MIG prăbușit din tării: „Radarele au detectat o bruscă pierdere de altitudine, iar pilotul s-a catapultat cu puțin înainte de impactul cu solul”… Cum ar veni, din aerul pur al înălțimilor, omul coboară neașteptat și vertiginos cu picioarele pe pământ.

Vacă rea, împungătoare, cu o jumate de găleată de tablă trasă pe ochi, întorcându-se de la pășune.

La fel mă catapultez și eu periodic de la oraș la sat, într-o perpetuă încercare de găsire a unei rute personale alternative, de căutare a unui anume echilibru interior, foarte greu de regăsit în cadența sterilă a unui oraș stresat, cu un trafic isteric, care nu prea inspiră la nimic bun.

E clar, încep să îmbătrânesc. Stării de asediu îi prefer starea de recluziune. Zgomotului, îi prefer liniștea, iar noxelor, aerul. Înaltul grad de toxicitate mentală citadină se cuvine periodic, contrabalansat. Uneori libertatea înseamnă să privești de pe gard, cu un pai în gură, vacile venind pe uliță.

Doar că pendularea aceasta prezintă riscurile ei. Dacă practici exercițiul evadării timp îndelung și repetat, te cam lecuiești de idealisme. Începi să înțelegi viața așa cum e, nu cum pare ea privită de la oarecare distanță, ca din dronă. Iar realitatea nu seamănă cu emisiunile tv dedicate vieții satului, în sunet de taragot și parfum de balmoș. Și nici cu filmările din dronă, în lumina de aur a asfințitului.

Iată câteva lucruri curioase constatate de-a lungul vremii:

1. Deși pare că acolo timpul s-a suspendat, acesta dictează pe nevăzute, imprimând vieții ritm și fluiditate mișcării. Ordinele vin cumva de sus, se insinuează tiranic, pe tăcute. Timpul satului e implacabil, nemilos. Vremurile vin peste om, nu lasă loc de comentarii și negocieri: e vremea să împrăștiem gunoiul, să reparăm gardurile, să punem picioacele (să sădim cartofii, adică), să cosim, să sărbătorim etc.

2. Există un anume mod ritualic de a face lucrurile. Mai nimic nu rezistă în sfera abstractului sau a non-sensului. Totul e faptic, coerent, concret. Vecinii mei și acum se crucesc când mă văd citind la soare, pe bancă. Mă văd de mai bine de 20 de ani și tot nu s-au „învățat”. Să faci plajă? O blasfemie. Să alergi? Ori ești dus cu pluta, ori nu ți-a dat nimeni de lucru.

3. Spațiul nu e mai niciodată neinteresant, nici măcar atunci când e contaminat de vremea, pe nedrept numită, proastă. Vremea vremuiește și omul i se supune. Indiferent de anotimp, în rama perfectă a satului, se petrec, ca într-un tablou, lucruri nemaivăzute. Datorită lor, se leagă povești, iar acestea curg, ca dintr-un izvor nesecat. Cum dai de câte un vecin nevorbit, cum afli o poveste nouă.

O veche vană de fontă e izvor de bucurie pentru vaca însetată, vara. Și iarna.

La munte, să știți, există o bursă a vorbelor, care au un alt preț și o cu totul altă greutate decât cuvintele de la oraș. Totul se leagă „din vorbă-n vorbă”. Iar oamenii se duc unii la alții în vecini fără nici un scop precis, ci doar așa, ca să mai schimbe o vorbă. Nicăieri nu e mai evidentă ca acolo nevoia fundamentală de comuniune. Iată un exemplu:

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Pe vremuri, într-o noapte cu ger, vecinul meu, nenea Simi m-a trezit că „s-or zvârit caii”, adică s-au lovit cu copitele. Și cum copitele erau „încălțate” cu potcoave de iarnă, cu colți, caii și-au provocat niște răni adânci.

Cum pot auzi sătenii noaptea, din pat, caii zvârindu-se într-un grajd plasat la 150 de metri distanță de casă, nu știu. Or fi având un simț al lor. Dar de ce am fost eu trezit și invitat să particip? Ca să fiu parte la o mică dramă comunitară.

Ca musafir aterizat în lumea satului, aflu mereu cât de multe nu cunosc și, mai ales, cât de puține lucruri sunt capabil să fac. Drept urmare, îmi înțeleg limitele și, mai mereu mă repliez, fără eroisme inutile.

E ora 3 noaptea, sunt năuc, nu pricep deloc ce rol aș putea juca în acest scenariu petrecut în grajdul din vârful muntelui. Mi s-a pus o lumânare lungă în mână și am stat proțăpit ca un par, într-un colț, la o distanță socială respectabilă de eventuale copite-n piept. Eram un simplu veghetor, ca un naș de botez de ocazie, speriat că mă vor pune să recit Crezul. Dar măcar eram martor, eram un privilegiat primit în societatea selectă a oamenilor adevărați.

Între timp, acești bărbați adevărați, ușor mai puțin semeți cum erau ei așa cu părul ciufulit, îmbrăcați în izmene și cu cizme de gumă în picioare, dezinfectau rănile cailor cu „mărătoare” (o soluție salină concentrată). Cunoaștem prea bine expresia „sare pe rană”, dar nu vrem să o experimentăm pe pielea noastră. Procedeul era crud, medieval, atmosfera se încingea și sângele curgea.

În aer se amestecau sudalme cu imprecații gen Huooo! Caii, sărmanii, intrau în panică și, de durere, fornăiau, se smuceau, dădeau să muște cu dinți rânjiți și loveau cu ce puteau, respectiv cu copitele. Aerul era dens, umed, aproape irespirabil – un amestec de fân, rumeguș, balegă, sânge, sudoare. Aș fi dat oricât să am, în loc de lumânare, un aparat foto sau măcar un reportofon.

Puica a născut azi noapte „on beljian”. Adică un vițel de rasă belgiană. E coleg cu vițelul din video.

Nu demult, am fost rechemat de urgență în același grajd. De această dată, pe post de moașă comunală. Primul gest a fost să-mi agăț aparatul de gât. Cică o junincă pe nume Gălbănuța stătea să nască, dar nu putea. Scena nu era tocmai idilică.

Dar am o bănuială că nici scena nașterii în ieslea din Betleemul Iudeii nu era cu mult mai gingașă, oricât încearcă iconografia să ne-o îndulcească și grăjdulețele improvizate prin piețe de Crăciun să ne aburească.

Fiind la prima naștere, biata văcuță se tot perpelea, în vreme ce oamenii făceau fix la fel,  încercând să-i extragă vițelul din uter cu o sfoară legată de o copită. Veterinarul nu era de găsit, la fel nici vecini cu recunoscut talent de moașe, cum ar fi Găvrilă. Până la urmă, văcuța a făcut o mișcare deșteaptă – instinctiv, s-a așezat pe o latură. Discret, fără țipete ca-n filmele americane, cu un pic de ajutor din afară, Gălbănuța a născut în cele din urmă un vițel viu, spre bucuria participanților.

A doua zi am vizitat noul vițel acum spălat, hrănit. Părea mulțumit de noua sa viață, își privea viitorul luminos cu o anumită încredere. M-am oglindit adânc în ochii lui mari și mi-a trecut imediat prin cap să devin vegetarian. Sau nu, mai bine vegan! N-am făcut-o, în schimb am cugetat la toată povestea aceasta, unde se amestecau atât de firesc fiziologicul cu spiritualul și dezgustul cu exuberanța.

Mi-am amintit că Noul Testament găzduiește multe scene domestice, de acest gen. În plus, textul e plin de parabole despre lucrători vrednici sau nevrednici ai pământului, despre țarini și semințe roditoare sau nefericite, căzute în pământ sterp. Ideea seminței care rodește revine mereu în atenție, ca un miracol primordial.

La fel, în Vechiul Testament apare recurent tema femeii uitate de Dumnezeu, fără urmași. Curios e că, tocmai atunci când nimeni nu mai crede, iar femeia cea stearpă a înaintat nepermis de mult în vârstă, se înfăptuiește minunea. Iar bucuria generală devine de-a dreptul nemăsurată, fiindcă iată, imposibilul a fost sfidat, femeia binecuvântată a rodit, iar astfel, lumea toată a fost restaurată. În ciuda recurenței, acest fapt firesc al „venirii pe lume”, rămâne perceput ca un miracol.  

Indiferent de convulsiile sociale, de starea de demență senilă a lumii, de senzația de apocalipsă zilnică, undeva neștiut și discret, departe, pe un munte oarecare, viața se întâmplă pur și simplu.

Acum a ajuns și acolo primăvara, anotimpul renașterii. De la mii de kilometri se întorc rândunicile la vechile cuiburi, mugurii pocnesc, brândușe mărunte și curajoase țâșnesc prin firele timide de iarbă verde crud, pisicile fac pui, iar vacile nasc viței. În veceul meu legendar, o familie de vrăbii și-a făcut cuib și clocește cinci ouă mici de tot. Totul se derulează ciclic, nepăsător de viu și adevărat.

În fața acestui miracol firesc, de o forță blândă și demnă, e bine să stai cuminte într-un colț, să taci smerit și să înveți. E marea lecție a nașterii și renașterii vieții așa cum e, iar la un asemenea spectacol emoționant, mai nimeni nu poate rămâne indiferent.

Doar că miracolul apariției vieții se petrece într-o lume căzută, în care și-a făcut loc, șerpește, finitudinea. Tot ce se naște pe lume poartă, ca o umbră, pecetea sfârșitului. Bucuria e contaminată de această bănuială tragică. E la fel ca munții frumoși, văzuți de departe. Nimeni nu poate intui dimensiunea defrișărilor și prezența rampelor de gunoaie ad hoc de pe albiile pâraielor.

Pe fruntea proaspătului vițel fără nume sosit pe lume în chin, sânge și durere stă deja scris cuvântul moarte. În inocența lui nu are cum bănui că peste cam 6 luni, când se va împlini binișor la vreo 150 de kile iar viața lui va valora câteva sute de lei, va părăsi pentru totdeauna spațiul familiar al grajdului, lăsând locul unui posibil nou vițel. Va sfârși în galantare la Măcelăria Poporului, ultima haltă a unui prieten înainte de a prepara un desăvârșit gulaș la ceaun pentru clienții din pensiunea lui.

Acesta este ciclul fatal al vieții nefardate de la țară, unde toate lucrurile se întâmplă infinit mai concret și mai puțin idilic decât ne place nouă, orășenilor, să credem. Noi vrem să privim realitatea nu în față, așa cum se petrece la locul faptei, ci mereu filtrat – ba printr-un vizor de aparat foto, ba printr-un ecran.

Iar cel mai mult ne place realitatea văzută de sus, de departe, dintr-o dronă. De acolo totul pare atât de frumos, încât mai ne-am muta mâine acolo, poate chiar să ne facem o mică fermă… Nu c-ar fi frumos, iubi?


Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...