Fotografiile aparțin autorului. Barcelona 2016-2021.

Barcelona, într-o marți. După 5 ani.

Cluj, cândva demult. E octombrie și azi noapte a înghețat pentru prima oară. Soarele râde mânzește, cu dinții beliți, iar din nările cailor trebuie că ies fuioare de abur străvezii, de balaur. În jur, nici un cal, doar câmpul anost, tăiat de un drum desfundat, pietruit. Cu vârful bocancului sparg pojghițele sticloase ale bălților. Îmi place nu doar sunetul, ci și cum dă apa năvală pe dedesubt, tulburând sticla fragilă a gheții.

Simt că m-aș putea juca așa toată ziulica, doar că la 8 fix sună de intrare. Am română. Cum irumpe apa de sub gemulețele translucide ținând captive frunze moarte, la fel mă năpădesc spaime, neliniști. Mă tulbură. Copil fiind, încă nu cunosc tehnici de albit gândurile negre. Un lucru e limpede: nu trebuia să mă joc ieri Ascunsa cu băieții până s-a întunecat. Trebuia să învăț măcar vreo două strofe din nenorocita aia de poezie despre limba română. Dacă ne-ascultă, sunt fript.

Mă târăsc spre școala-cimitir a tinereții mele, ca un condamnat spre eșafod, evident fără urmă de zvâc. Primul îngheț al toamnei mi se strecoară ascuțit până drept în inima cu nimic mai mare decât un purice. Sunt un biet elev de-a șasea, apăsat de tema nefăcută. Aș da oricât să fiu orice altceva, până și frunză moartă, înghețată, într-o baltă, pe drum.

Chiar în vârful Parcului Guell există monumentul celor 3 cruci. Abia după 5 ani am reușit să și văd crucile de piatră dincolo de masa de turiști înghesuită acolo. Exista chiar și un shooting de modă în desfășurare.

Barcelona, nu demult. Traversez un platou uriaș de asfalt, complet părăsit, de la Terminalul A spre mica stație de tren. În vremuri normale, treaba asta se făcea direct printr-un tunel, de obicei mustind de lume. Acum coridorul de tranzit stă suspendat și prăfuit în văzduh, ca un intestin gol. Întreg terminalul e închis, în renovare, pustiu. În jur, doar semne cu „accesul oprit”.

Ca un copil răzgâiat la mall, dau din picior, mă încăpățânez: „Vreau cu trenul!” Nu bus, nu metrou, ci vreau cu trenul acela molcom, cu stații adăstând în pustiu și în cartiere periferice de blocuri, înveselite depresiv de graffiti. Acolo, pe peron, există casierie de sticlă cu om, care dă rest la bani de hârtie, nu e ca peste tot, chestii impersonale gen automat, card, app și QR code.

Iar trenul meu galben, inutil de lung și nepopulat, duce drept până-n inima orașului, la Paseig de Gracia, peste drum de Casa Batlo, una dintre creațiile acestui sfânt nebun pe nume Antonio Gaudi, omul care, fără să-și fi propus vreodată, a confiscat un oraș întreg.

Într-o stație de bus, captivă curenților de aer, o pungă translucidă ca o meduză execută un dans tematic în jurul sinelui. Ocolesc niște garduri și tai o parcare goală, trecând pe lângă un ciopor de muncitori în veste galbene, adunați fratern în jurul unei țevi. Din buchetul de sporovăieli se desprinde un cuvânt cunoscut, aterizându-mi pe timpan mai delicat decât un fluture gălbejit pe frunza unei verze: „muie”.

Aveam să aud acest cuvânt suav nu doar la venire, ci și la întoarcere, la poarta de îmbarcare, unde un patron de tiruri român muta prin smartphone niște camioane cu sparanghel prin Belgia. Îmbrăcat într-un pulovăr alb, pe gât, croșetat de o mână de mamă bătrână și având blugi sfârtecați cu stil în ceva baracă din China, omul vorbea tare la telefon, pe facetime. A folosit cuvântul magic „m” de trei ori, privind cu nesaț ecranul.

M-a cuprins un straniu sentiment  de „acasă”, molatec ca o dulceagă tinctură de afine în alcool, albăstrind limba. Simțeam o certitudine, în care se amestecau duioșia cu jena. Ca o oaie rătăcită, am respirat ușurat, știind că mă aflu la poarta cea bună, între ai mei.

Iată-mă reprimit în turma năucă a compatrioților mei dragi, acești pribegi ghinioniști abuzați de istorie și comunism, acum risipiți aiurea prin străini, naufragiați planetari benevol și adaptați ‘de musai ca de bunăvoie’. Din cetățeni au devenit diasporeni. Iată-i cum stau demni în fața vitregiilor vremii, ca pe vremuri în fața năvălitorilor, glăsuind înalt, fără să se rușineze de dulcele grai românesc.

Atunci m-a lovit. Ca prin negură, mi-am amintit singurele versuri învățate ale poeziei de atunci, într-a șasea, când mă jucam cu gheața în drum spre școală:

„Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată”…

Chiar, oare nu era mai bine ca această neprețuită nestemată să fi rămas acolo, la locul ei, înfundată, înainte de a fi fost revărsată? Să rămână ascunsă măcar uneori, în anumite contexte și mai ales, atunci când vine vorba de anumite cuvinte specifice, cum ar fi cel care începe cu „m”?

Adolescenți americani, acești infantili planetari, cuceresc unul din leii care străjuiesc statuia lui Columb privind departe, spre mare.

Cluj, februarie 2021. Merită să te pui la drum în vremuri tulburi, de pandemie? Să faci pe călătorul tocmai acum, în marea glaciațiune a turismului global? E o întrebare la fel de absurdă ca aceea cu „La ce bun poeții în vremuri de restriște?” Bineînțeles că bieții poeți nevăzuți sunt la fel de esențiali pentru umanitate precum discreta fotosinteză sau albina în procesul polenizării.

Bineînțeles că merită să pleci oriunde vezi cu ochii, cu toate riscurile, chiar dacă te costă dublu decât acum doi ani, plus niște neuroni prăjiți. Merită, jur, deși e stresant să nu știi până-n ultima clipă dacă „se zboară”, să umbli în aeroport cu un dosar de hârtii după tine, să faci teste PCR la plecare și venire, toate încheiate glorios cu o carantină absurdă, ca un joc de-a Ascunsa, în care nu te caută nimeni. Aidoma unui roman de Kafka, te simți ca un prizonier nevinovat abandonat, fiindcă judecătorii au ațipit demult prin birouri, iar gardienii au descoperit jocuri pe telefon. La DSP demult nu mai răspunde nimeni, niciodată.

Prizonieri ai cotidianului, cenușiului și online-ului, viața ni s-a strepezit și amenință să ne surpe pe dinăuntru, ca un cancer tăcut. Psihoterapeuților le-a crescut numărul de pacienți anxioși și depresivi de 8 ori. Murim lent și zâmbind împăcați, ca fetița cu chibrituri, uciși de stresul inexplicabil al unui plictis generalizat.

Suntem ca la o nuntă care a înghețat la aperitive, visăm același coșmar recurent, unde roșiile umplute cu vinete și căpăcel, în care stă înfipt un fir de pătrunjel se tot întorc pe masă, într-o buclă tragicomică. Suntem răniții de moarte ai rutinei, zilele ni se scurg printre degete implacabil, la fel ca sângele pe canal, în câmp, la abator, în timp ce ninge grozav, din poemul acela teribil al lui Bacovia. Iarna pare eternă.

În ciuda amenințărilor fatale aterizate de peste tot ca o ploaie barbară de săgeți, a noilor liste cu țări galbene, a spațiilor contaminate de risc epidemiologic ridicat, dacă poți pleca undeva, oriunde, pleacă văzând cu ochii și nu privi înapoi, fiindcă tot ce o să vezi e cum se mistuie Sodoma, în flăcări.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Dați-mi un munte, o insulă, un oraș cândva trepidant, orice petec de pământ străin. Mi-e dor să-mi sune în urechi o altă limbă decât a mea, să văd alți semeni în alte spații, m-am săturat de harnicii muncitori construind un bloc între case sau de tipa cu privirea goală, care fumează-n fereastră ca o floare-n glastră, cu coatele pe pervazul dinspre stradă.

Revizitând celebra clădire La Pedrera, am reușit să număr cu chiu cu vai cinci turiști într-o vineri după masa. Aici vedere de pe terasă.

Viața noastră a devenit vinovată de a fi cotidiană. Vorba lui Cerroli: „O, viață, te iubesc, dar nu în fiecare zi”. Adevărul e că sărmana noastră viață arată demult ca o cetate asediată de un dușman tăcut, fără chip care, în loc să se cațere cinstit pe metereze, să-i putem turna smoală-n coif, sapă noaptea tuneluri tăcute, pe dedesubt. Iar noi, asediații, întocmai ca cei de la Masada, așteptăm terifiați ziua capitulării, sinonimă cu  sinuciderea, ziua când orice împotrivire va fi inutilă.

Ferecată ca o veche soție devenită inutilă în ceva turn de castel, măcinată de mecanica unor gesturi casnice de o crasă banalitate, viața a devenit incapabilă să se ridice la demnitatea unei drame cât de cât reale. În pragul dilelii, deși marea-i departe, ajung să visez uneori la un tsunami, un cutremur, o calamitate cinstită, în orice caz ceva mare și îngrozitor, care să mă scoată forțat din cenușiu, să simt, măcar un pic, că trăiesc cu adevărat.

Am devenit un martir obscur al anostului, iar gesturi cândva stupizele în insignifianța lor, au devenit mai eroice decât debarcarea în Normandia, din Ziua Z. Mi-e lehamite de incursiunile de ninja până la piață după leurdă, de masca uitată pe față în timp ce pedalez aiurea prin pădure, de graba ridicolă în refugiul protector al pereților înainte de ora 8 fix, de frica jandarmilor. Ștersul prafului a devenit terapie anti-stres. Încet, pe nesimțite, am dobândit un iz de personaj de Caragiale, gen Pampon în halat de molton și pâslari, care primește vizite doar joia între 2 și 6, trecute fix.

Portul Rambla del Mar, unul din locurile cu cea mai mare densitate de turiști pe metru pătrat. Cândva.

Barcelona, acum 5 ani. Taxiul din aeroport mă lasă direct în port, cum ar veni ‘din lac în puț’. Dacă în aeroport era ciopor de lume, aici e omor. Suntem chiar la capătul dinspre mare al celebrei La Rambla. Lumea foiește în grupuri mari, umple spații, încălzește trepte, se reazemă pe socluri de statui, ia totul în stăpânire, invadează, ocupă, cucerește. Aceasta e sfânta chemare a turismului de masă – luarea în posesie a lumii, totul pentru a uita de cenușiul familiar, de acasă. Pe filiera Low-cost / AirBnb / Uber oriundele a devenit aproapele.

Am venit chitit să fac o nefăcută – să devin turistul perfect vreme de o săptămână. Amuzat, mă întreb cum o să rezist experimentului. Vreau să fac tot ce mi s-a spus că „se face”, să văd ce trebuie neapărat văzut, să mănânc ce se mănâncă și să mă amestec fratern cu această umanitate sonoră, trepidantă și vie, dornică de a stoarce fiecare clipă de seva ei, la maximum, în numele abolirii acestei molime universale, purtând un singur nume blestemat: plictis.

Vreau să bifez obiective turistice e-sen-ți-a-le, mi-am luat online bilet de intrare la Sagrada Familia cu 3 săptămâni înainte, într-un tur ghidat, vreau să calc pe fiecare dală șerpuind ca apa de pe La Rambla, vreau să urc în podul și pe terasa din emblematica La Pedrera, vreau să explorez fiecare colțișor din Parc Guell, să mă rătăcesc prin labirintul centrului vechi al cartierului El Gotic, vreau la mare, în port, vreau bere Estrella în halbă înghețată pe o terasă din Barceloneta, de unde să mă chiorăsc la iahturile bogaților, vreau pe Montjuic să văd orașul de sus, vreau tot, tot, ca un puști răsfățat scăpat în butaforia de la Legoland.

Barcelona e un oraș de vis, e California Europei, aici vremea e mereu fantastică, fix ca-n San Diego, arhitectura incredibilă, atmosfera prietenoasă, vibrantă, contaminantă. E sediu al artelor frumoase, al energiei și creativității tinerești nestăvilite, e capitala skaterilor, graferilor și surferilor, acești zei plutitori deasupra capetelor plebei. Ei sunt artizanii trick-urilor imposibile, pentru care mersul normal e un păcat de moarte. Acești băieți bronzați, tatuați și cu plete-n vânt au declarat război gravitației, nemișcării și îmbătrânirii lumii, dând cu tifla, la pachet, oricăror reguli sau restricții posibile.

Deși e aproape întuneric, în stilul tipic al fiestelor spaniole nocturne, petrecerea stradală abia stă să înceapă. Chemarea la asalt conține doar două cuvinte, ca un ordin: tapas și vin! Fiecare scăunel sau măsuță ocupată la colț de stradă în labirintul din Gotic sunt sinonime cu bătălii câștigate. Cei care așteaptă cuminți la coadă în fața intrării în localuri sunt victime colaterale, iar nefericirea de pe chipurile lor este sursa secretă a fericirii celor care au ocupat deja reduta, sunt pe metereze, gata să înceapă răzbelul în zornărit de tacâmuri.

Terasele gem de lume, restaurantele au devenit acvarii luminoase de pești înfulecând pește, crustacee și caracatițe pe grill, dând pahare peste cap, ciocnind, râzând tare, vorbind tare, totul tare, totul la vedere. Altfel alunecă bucatele pe gâtlej când ești văzut, pizmuit, privit cu admirație. Turismul global înseamnă nu doar să vezi, ci mai ales să fii văzut, invidiat. Să nu ai ce arăta, fie live, fie marfă de postat mai apoi, e absolut de neiertat. Dacă nu participi la exhibiționismul generalizat dai bani degeaba, nu te crede nimeni.

Doar că îmbulzeala la bifarea obiectivelor de neratat, târcolul intens și repetat al străzilor, plus busculada apetiturilor insațiabile uzează rapid turistul, scot sufletul din el, la fel cum extenuează și acest oraș luat de pe picioare de dublarea numărului de vizitatori în doar zece ani. După cam 4-5 zile de asalt non-stop, utopia lui fun se cam termină, iar pe bietul turist îl dor toate și îl apucă nostalgia păcătoasă la liniștea domestică, familiară și căldicică a cuibului. Pe scurt, vrea acasă. Iar o vreme, până lucrează uitarea, s-a lecuit de călătorii.

La Rambla, cel mai frecventat bulevard al Barcelonei, în zilele săptămânii e aproape pustiu. Duminica doar ce mai prinde un pic de viață.

Barcelona, februarie 2021. Senzația e stranie. Am nimerit într-un alt oraș. Pustiu de turiști, locul pare calm, limpezit, resemnat. Seamănă cu vremurile comuniste la cinema când, în miezul acțiunii, imaginea îngheța și pe ecran se lățea o bandă de celuloid, topindu-se. Sau la un chef, când se lua curentul și simultan muzicii piuitul, taman în timpul dansului. În tăcerea proaspăt lăsată, câte unul mai băut se mai bâțâia un pic în gol, ca o păpușă mecanică defectă.

Barcelona e cam pustie. Senzația e că actorii au părăsit scena și a rămas decorul. Butaforie goală, magazine de obiecte scumpe ca niște muzee inutile, pline de fosile prăfuite, bulendre stridente care nu-i mai trebuie nimănui, parfumuri inodore.

Turistul nostru, sictirit de stereotipiile personale și platitudinea cotidiană, drept urmare obișnuit să invadeze cotidianul altuia, e acum acasă, baricadat în bârlog. Cu o mască neagră pe chip, e de nerecunoscut. Localnicii care afișau bannere prin balcoane cu proteste împotriva turismului de masă și manifestau uneori zgomotos pe străzi sunt și ei în recluziune, tupilați după perdele. Frica a nivelat toate asperitățile, omenirea a devenit docilă ca o pisică bătrână și bolnavă.

Nimeni nu se aștepta ca lumea să se sucească în asemenea hal. Acum fiecăruia îi este un dor nemărturisit de celălalt, departele său. Chelnerii din Barceloneta nu mai dau ochii peste cap a sictireală la revărsarea unui nou autocar, junkerii nu mai aruncă trecătorilor mutre afectate de pe bordurile lor din Raval, la wc-ul public din Marbela coada nu mai e de o jumătate de oră, iar străzile nu mai găzduiesc cârduri compacte de oameni, semănând cu coloanele de deportați invitați să descopere misterele Siberiei.

Cumva, Barcelona și-a pierdut gravitatea și densitatea, a devenit permeabilă și accesibilă, și-a recăpătat tonusul muscular, ca după o lungă convalescență. Cârciumarii renovează, refațadizează în speranța întoarcerii vremurilor trecute, jurându-se în barbă să nu mai blesteme în veci turiștii, iar multe spații s-au golit sau sunt de închiriat. Comercianții stradali de genți fake s-au evaporat, iar puținii muzicanți au ajuns să-și cânte lor, de plăcere sau de jale.

Dintr-o dată, descoperi orașul așa cum nu știai că poate fi. În port te minunezi de albatroși, observi papagalii verzi țipând și certându-se în palmieri, realizezi că există natură, vezi în parcuri copaci bătrâni, pe care, în urmă cu cinci ani, nici nu i-ai băgat de seamă.

Acum descoperi și o altă arhitectură, în afară de cea care trebuia neapărat bifată. În Parc Guell copiii zburdă peste tot, ca într-un parc, dacă ai câine nu plătești intrarea, iar acum chiar poți să vezi băncile îmbrăcate în mozaicuri, nu doar o masă de oameni foind, pozând, selfind, cumpărând, cucerind și luând totul în stăpânire.

După o noapte lungă, de party, să vizitezi Sagrada Familia e o provocare trăgând a corvoadă. Parcul cu grupuri ghidate geme de lume. Azi, poți admira frumusețe de copaci nebănuiți.

Deocamdată, orașul își trage sufletul, respiră adânc, decorurile au încremenit uitate pe scenă. Totul pare înghețat, așteptând renașterea. La fel ca Olimpiada, termenul de finalizare al catedralei Sagrada Familia, stabilit pentru 2026, va fi cert depășit din pricina pandemiei. Casa Batlo e în renovare, iar Casa Mila, unde cozile la bilete erau de o oră, e deschisă doar în weekend.

Cortina e trasă, luministul a părăsit teatrul, iar actorii sunt risipiți. Până când? Mister total. Oare va mai fi vreodată ceva la fel? Sau Barcelona se va muta în online, cu mare cu tot?

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...