Voicu Bojan

"Curajul e ieșirea din orice spațiu de confort, boală de care suferim toți. Curaj înseamnă a lăsa în urmă toate fricile, indiferent de situație"

Când iarna pare eternă în cenușiul meu oraș cu nuanțe de gri-bloc-de-nefamiliști, iar inversiunea termică îmi promite soare la altitudine acolo sus, în satul ascuns, mai trag câte o fugă doar așa, ca să-mi exersez recluziunea. Și visez la o plapumă groasă de nea, ca cea de anul trecut, un strat mare care să acopere tot, tot gunoiul și lumea să fie, măcar o vreme, iar imaculată, la fel ca-n prima zi a creației.

Tibi Ușeriu are o treabă de rezolvat. Ceva care îi stă în gât, ca un oscior de pește. Anul trecut a înghețat în somn la Yukon Arctic Ultra, fără măcar să-și dea seama. Anul ăsta vrea să concureze din nou în cel mai dur maraton arctic de pe planetă.

În cei un pic peste 50 de ani de viață ai săi, în sufletul său de poet se înghesuie o groază de evenimente memorabile, majoritatea trecute cu vederea de restul lumii. Deși nu pare, Topîrceanu este, cred, un mic geniu neînțeles, de cârciumioară obscură, cu o bere trezită uitată pe bar. Se apucă de scris poeme de mic, ba chiar le recită colegilor de clasă, care cam strâmbă din nas. Le semnează G.Top.

Oamenii au căutat mereu forme de evaziune din cotidian, au căutat sens dincolo de munca de zi cu zi, corvoada care plătește ratele și coșul zilnic. Dragoș a descoperit kendo și așa, după ani de rătăcire, a ieșit la lumină. Povestea lui e despre soare și speranță. Și despre întoarcerea acasă.

În tot timpul în care trupul i-a fost captiv în închisorile comuniste, Lena Constante s-a strecurat demult printre zăbrelele geamului, teleportată de cuvinte, într-o meta-realitate, cu adevărat paralelă. Ai spune că tot ce e important în viață e mai presus de cuvinte, că dramele nu încape în cuvinte, că realul te face să amuțești.

Despre obiceiurile gastronomice ale românilor medievali nu știm mare lucru, fiindcă ai noștri cronicari nu se obosesc să ofere prea multe detalii, în afară de faptul că doar pomenesc ca pe un lucru de la sine înțeles că pe la ospețe și banchete postelnicii și stolnicii mănâncă și beau atât de mult că nu se mai pot ridica în picioare. „Cărticica meseriei” ridică un pic vălul de pe acest mister.

Iată de ce, cu toată groaza, va trebui totuși să mergem la Betleem, în locul de unde a început totul. La Betleem, în Biserica Nativității poți ajunge în două feluri: ori cu un tur organizat, unde devii anonim împachetat în burta unui bus și plimbat de un ghid cu umbrelă, care te pune să bifezi în carnețel încă un obiectiv turistic, ori ca palestinienii de rând, cei care stau noaptea la cozi imense ca să intre și să iasă din Ierusalim. Dacă te crezi tare și vrei să îți treacă pofta de speculații teologice, alegi varianta a doua. Neapărat, altfel ești laș.

Primele răceli de sezon, adevărații vestitori ai lui Moș Crăciun, s-au întors croncănind a jelanie. Autorul-victimă încearcă să afle cât poate costa un tratament și cere sfatul unui medic referitor la cauze și prevenție. Să-nă-ta-te! 

Subiectul Manuscrisului fanariot al Doinei Ruști este înșelător de simplu. Are la bază un manuscris real de secol XIII, descoperit la Biblioteca Academiei: un soi de contract ciudat de o singură pagină, în care un tânăr grec renunță, din dragoste pentru o țigancă aflată în proprietatea unui boier oarecare, la statutul său de om liber și alege să devină rob pentru a o putea lua de soție.

Poate azi, mai mult ca oricând, merită să ne amintim de acei câțiva oameni rarisimi, demni, care cu încăpățânare au ales să rămână verticali, în ciuda unor atractive oferte de destin vânturate de puternicii zilei de pe vremea când și-au trăit viețile. Acești oameni au rămas ca niște repere morale ferme ale istoriei noastre recente.

Cristi, Dani și Sandu sunt trei prieteni care s-au îndrăgostit de niște lucruri teribil de ciudate, cum ar fi: o gară, o cale ferată îngustă, o drezină și nu în ultimul rând, o mocăniță cu aburi cu 2 vagoane. Au nimerit în această poveste dintr-o întâmplare cu accente mistice, dar pe care o iau foarte în serios. Cristi, Dani și Sandu sunt trei prieteni care s-au îndrăgostit de niște lucruri teribil de ciudate, cum ar fi: o gară, o cale ferată îngustă, o drezină și nu în ultimul rând, o mocăniță cu aburi cu 2 vagoane.

Poate unul din cele mai depresive locuri prin care mi-a fost dat să trec pe această planetă se numește Kazarman. E un orășel obscur și prăfuit care iarna este complet izolat, rupt de lume. E situat undeva între niște munți zvelți din masivul Tian-Șan, stăpânind centrul Statului Kârgâstan

Țin minte prea bine când au apărut în peisaj - Tobias și Stephanie parcă erau mereu una, așa i-am simțit de la bun început în marea masă de voluntari români și germani care erau implicați în acțiunea anuală Camionul de Crăciun, organizată de Tășuleasa Social în parteneriat cu Die Johanniter. Dacă cumva unul dintre ei lipsea, îl căutam imediat privind în jur, pe celălalt. Erau mereu alături, mereu zâmbitori, nedespărțiți. Aveau umor și emanau un soi de energie atât de generoasă, încât voiai să le fii în preajmă.

Omul și-a zis: "N-am face oare mai bine să ne împrietenim cu atomul?" Iar astfel atomul, blând ca un cățeluș de pripas, a devenit prietenul omului. Iar omul i-a construit o colibă a lui. Așa s-au născut centralele atomoelectrice furnizoare de energie electrică și nu de bombe atomice capabile să ucidă pe loc suficient de multe suflete, încât să pună punct chiar și unui război mondial.