Toate fotografiile: Tobias Grosser

Piatra care vorbește

Există unele zile cenușii, când meseria asta de jurnalist-iscoditor de oameni, locuri și situații se dovedește a fi teribil de incomodă. Cum ar fi azi când, deși e o zi perfectă de iunie cu briză ușoară și lumină sticloasă, iar în jur miroase amestecat a fân, a brazi și a pământ, umblu alături de Tobias Grosser și povestim.

Doar că nu povestim despre fân, brazi și pământ, ci povestim despre lucruri grave, cum ar fi viață, iubire și moarte – toate împletite într-un ghem încâlcit.

Eu îl descos, iar el e amabil și îmi răspunde, cu toate că uneori ezită, își caută cuvintele sau își pune cu greu stavilă emoției. Eu îi răscolesc amintirile, iar acestea îl răscolesc pe el. E nedrept ce se întâmplă aici. Ce știu în schimb e că Tobias are de spus o poveste care merită scoasă la lumină, fiindcă oricât de tristă ar fi, ea vorbește nu doar despre boală și moarte, ci și despre viață, bucurie și mai ales, dragoste. Este la fel ca într-o tragedie de Shakespeare, unde toate luminile și umbrele se amestecă.

Țin minte prea bine când au apărut în peisaj – Tobias și Stephanie parcă erau mereu una, așa i-am simțit de la bun început în marea masă de voluntari români și germani care erau implicați în acțiunea anuală Camionul de Crăciun, organizată de Tășuleasa Social în parteneriat cu Die Johanniter. Dacă cumva unul dintre ei lipsea, îl căutam imediat privind în jur, pe celălalt. Erau mereu alături, mereu zâmbitori, nedespărțiți. Aveau umor și emanau un soi de energie atât de generoasă, încât voiai să le fii în preajmă.

Tobi e paramedic și fotograf, iar râsul lui este și azi înalt și molipsitor. Stephie studiase psihologie, apoi făcuse un doctorat de excepție în științe sociale. Râsul ei era mai reținut, timid parcă. În schimb, zâmbea cald iar după lentilele ochelarilor, ochii i se îngustau ușor, ca unei pisici.

S-au cunoscut, poate nu întâmplător, la un Love Parade în Berlin în 2008, ambii fiind pasionați de voluntariat și implicați în proiecte umanitare, Stephi chiar conducând o organizație de tineret. Nu se știe nici azi dacă a fost dragoste la prima vedere, fiindcă avea să treacă vreun an până să se regăsească.

Într-o bună zi, Tobi s-a trezit cu un email de la Stephi în care îl întreba ce mai face și dacă s-a însurat cumva. Nu. Atunci ce-ar fi să bea o cafea împreună? Se întâmpla la Stuttgart.

Din acea zi, cei doi au fost mai mereu împreună. Se potriveau perfect. Și viața lor fericită a demarat entuziast, în forță. Doar că avea să dureze nedrept de puțin. În 2013, la o mamografie de rutină, lui Stephi i s-a descoperit un cancer difuz, răspândit în țesut. A urmat un tratament și totul părea bine până când, la un nou control, cancerul a reapărut, de această dată deghizat altfel, mai agresiv, la os. După câțiva ani, s-a mutat în zona organelor vitale.

În aprilie 2019 o septicemie la plămâni a pus capăt unei lungi bătălii cu moartea, dar nu a putut pune capăt și poveștii lor de dragoste. Ea merge mai departe, la fel cum merg eu alături de Tobi pe drumul de pământ dintre brazi spre acel loc pe care-l știm amândoi, dar abia acum îl umblăm împreună pentru prima dată. Poate Tobi nu știe, dar locul se cheamă Dosul Zâmbroaiei.

După 4 km lași în urmă gospodăriile de munte cu oameni tăcuți și câini ciobănești lătrând gros, ieși din pădure, treci de un izvor și te trezești într-un loc cum nu se poate mai frumos. Perspectiva se deschide de parcă ai da deoparte o perdea, iar peisajul tipic transilvan cu păduri și poieni unde sunt parcă puse cu mâna case de jucărie, fânare și căpițe se întinde până hăt înspre Munții Rodnei.

Acolo, exact în acel loc fantastic se află borna lui Stephi, piatra ei de hotar și totodată, de aducere aminte. E piatra pe care au cumpărat-o amândoi, ca pe un simbol al prețuirii lor pentru noua lume care i-a adoptat. Au pus-o în locul care le era drag și unde se plimbaseră de multe ori.

E una din sutele de borne de pe Via Transilvanica, drumul care unește comunități, oameni, destine. Doar că această piatră de hotar are povestea ei unică. Peste drum de ea se află o bancă de lemn, pe care scrie In Memoriam Stephanie 9.6.81-2.5.19

Stăm așa împreună cu Tobi în fața pietrei de andezit și tăcem o vreme. Ne uităm departe, adulmecăm mirosul de flori și de fân. Vântul ne suflă prin păr. Evident, nici unul dintre noi nu știm ce să facem cu mâinile. Cu capetele în pământ, pașii ne poartă cei 4 km înapoi, de unde am venit. Iar povestea lui Tobi sună așa, în cuvintele lui.

„Am descoperit Tășuleasa și Transilvania ca dintr-o întâmplare. Cineva mi-a propus să însoțesc convoiul de tiruri supranumit The Christmas Truckers în România și să fac fotografii la acest eveniment.

„Ia-ți și prietena, o să petreceți câteva zile interesante acolo”, așa mi-au spus. Mi-au dat un micobuz, apoi mi-au arătat mașina cu girofar a lui Lorand: „Stai lipit de tipul ăla, el știe totul”.

Și da, a fost cu adevărat interesant, mai ales că nu-mi imaginam ce aș fi putut căuta tocmai în România. Prietenii noștri cam ridicau din sprâncene. Nu uit că ajunsesem rupți de oboseală în campus, era noapte, zăpadă și ger, iar sub lumina unor reflectoare ne aplaudau cam 120 de voluntari. Ne simțeam ca niște staruri.

Au urmat o cina fastuoasă, un concert și începutul unei relații de lungă durată. Ne-am îndrăgostit de România, o țară blamată pe nedrept azi în Europa. Am învățat ce e ăla balmoș și am înțeles de ce slănina nu merge fără o ceapă și o țuică.

Odată, am avut șansa să mă zboare cineva cu un avion mic pe deasupra munților, ca să fac fotografii. A fost o zi pe cât de excepțională, pe atât de absurdă. Am văzut de sus frumuseți nebănuite, amestecate cu defrișări și m-am întrebat cum pot locui în același ținut atâta tandrețe cu atâta jaf?

Pista de aterizare era undeva lângă o pădure de stejar, doar că era ocupată de un țăran care-și mâna pe ea căruța. A trebuit să așteptăm să plece. Mai încolo, în câmp, stătea pierdut un WC din lemn. Am fost lăsat acolo vreme de 3 ore așteptând-o pe Stephi să vină să mă ia cu mașina.

La un moment dat a apărut un microbuz cu niște germani rătăciți, prostiți de Google. Numărul de înmatriculare al mașinii era din orașul vecin cu al meu. Când m-au văzut stând pe acolo în pustiu îmbrăcat în uniforma de paramedic cu sigla Die Johanniter, au crezut că au aterizat în ceva comedie sinistră. Și au plecat imediat, abia am apucat să schimbăm trei vorbe.

Cred că vreme de 5 ani am venit în România împreună cu Stephi de aproape 20 de ori.  Am trăit momente foarte frumoase aici, în diverse acțiuni de voluntariat, ne-am făcut mulți prieteni.

Noi doi gândeam la fel, iubeam aceleași lucruri. Doar că mereu, în ultimii ani, banul aruncat în sus se răsucea frumos în aer, cu încetinitorul, și pentru ea cădea întotdeauna în palmă întors cu fața greșită. A fost teribil, încă de la primele teste. Pierdea pariu după pariu, banul cădea mereu pe dos.

Inițial, totul părea perfect luminos și dintr-o dată lucrurile s-au dat peste cap în cascadă. Trei femei importante din viața mea s-au îmbolnăvit într-un interval de trei ani și au fost tratate de același medic oncolog: cumnata mea, mama, iubita. Ultimele două au plecat.

Caruselul emoțional în care m-am trezit, aproape m-a paralizat, nu mai știam unde și cum să mă împart, nu mai știam când și cum se va opri această cursă nebună.

Ca să o încurajez pe Stephi i-am cumpărat o cârtiță mică de pluș. E vorba de un personaj dintr-un desen animat cehesc care ne plăcea, încă din copilărie. Rolul micii cârtițe înțelepte în poveste era să-i vadă pe cei din jur fericiți și din acest motiv, semăna perfect cu Stephi.

Încă din 2013 această jucărie a fost talismanul ei, nu s-au despărțit până la final. Am găsit chiar și o versiune uriașă pe ebay, pe care i-am făcut-o cadou. Iar acest animal stilizat e de regăsit și sculptat pe borna noastră pe Via Transilvanica, un proiect pe care l-am iubit amândoi și în care ne-am implicat.

Apropo de dat cu banul și șansele de fifty-fifty. Sora mea a participat la un moment dat la un radio-show, unde se punea la bătaie o călătorie de 7 zile în Australia, sponsorizat integral. A ajuns în finală și atunci cei de acolo au dat cu banul. De această dată, banul a căzut cum trebuie, iar eu și Stephi ne-am trezit cu acest minunat cadou de logodnă. Era cu un an înainte de a muri. A fost o călătorie plină, cu o grămadă de amintiri de neșters.

Doar că apoi toate s-au precipitat și am uitat că plănuisem cândva să ne căsătorim. A fost nevoie să-mi aducă aminte de asta psihologul spitalului de îngrijire paliativă, unde Stephi și-a petrecut ultima parte a vieții. A avut parte acolo de o asistență excepțională. Primea chiar și 10-12 vizite pe zi, era obositor însă, cu toate acestea, starea ei rămânea pozitivă. Iar zâmbetul ei nu înceta să mă uimească. A luptat așa până la capăt, cu toată energia de care era capabilă.

Iar acel psiholog, nu doar mi-a reamintit de ideea cu nunta, ci chiar ne-a pus o vorbă bună la Primărie. „Când vreți să vă căsătoriți? Mâine sau luni?” Brusc mi-am dat seama cât de mult îmi doresc asta, să ducem până la capăt povestea noastră. Am decis că luni, apoi a urmat o adevărată cavalcadă cu organizarea, invitații de ultimă oră, emoții. Stephi era însă foarte încântată de idee.

Am căutat o florărie, dar mai toate erau deja ocupate pentru săptămâni înainte. Nimeni nu face o nuntă peste trei zile. Totuși am găsit înțelegere la una dintre ele, care a înțeles că e vorba de un pacient într-un spital pentru bolnavi terminali. Țin minte că am folosit termenul de „nuntă de urgență” și așa i-am sensibilizat.

Apoi a urmat faza cu inelele. Majoritatea magazinelor de bijuterii au doar modele, pe care le comanzi în două săptămâni după ce se iau măsurile. Printr-o minune, am găsit undeva o pereche de inele frumoase și suficient de groase ca să poată fi ajustate. Am decis pe loc că le vreau. Abia apoi am întors eticheta cu prețul și era să cad jos. Într-o situație normală nu mi le-aș fi permis, dar aceasta nu era deloc o situație normală.

Au urmat oamenii, telefoanele, organizarea nunții în spital. O asistentă medicală s-a oferit să cânte la flaut acompaniată la pian de un nepot. Prietenul meu, Marcus, care e pastor protestant a răspuns și el pozitiv. Deodată, parcă toate, absolut toate, în sfârșit, s-au aliniat miraculos.

Mica noastră ceremonie de nuntă, organizată în regim de urgență a fost cred, un act de curaj, poate cel mai bun lucru pe care l-am făcut împreună pe final, ne-am distrat cu toții pe cinste. Nu uit seara zâmbetul lui Stephi, când a venit o cunoștință în vizită și nu înțelegea de ce e salonul atât de plin de flori: „E simplu. Azi ne-am căsătorit”.

La doar două zile după nunta noastră am primit ultimul mesaj text de pe telefonul ei. A intrat într-o stare de somnolență combinată cu inconștiență, n-a mai avut putere să scrie nimic. Serviciul funerar a semănat, pe undeva, cu proaspăta nuntă. Stephi nu prea iubea formalismele, costumele negre, lacrimile, predicile standard și muzica sumbră.

Așadar, potrivit dorinței ei, am reorganizat scaunele în biserică, am decorat totul vesel, colorat, cu baloane. Le-am cerut participanților să vină îmbrăcați în culori vii, să vină bucuroși, să luăm un prânz împreună și să ascultăm muzică din playlistul lui Stephi. Și înmormântarea a început cu piesa „Life is beautiful” de Sarah Connor.

Și da, exact așa a fost, atât cât ne-a fost dat să fie – beautiful. Pe drumeții care vor trece pe lângă piatra noastră de hotar îi rog să ia un pic loc pe bancă, să privească în zare, să asculte liniștea și să reflecteze la acest cuvânt.”

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...