Un șofer grăsuț, sentimental

Poate unul din cele mai depresive locuri prin care mi-a fost dat să trec pe această planetă se numește Kazarman. E un orășel obscur și prăfuit care iarna este complet izolat, rupt de lume. E situat undeva între niște munți zvelți din masivul Tian-Șan, stăpânind centrul Statului Kârgâstan, în Asia Centrală, pe fostul drum al mătăsii. La cum arată, n-ai zice că locuitorii lui scormonesc măruntaiele pământului după aur. Kazarman e un El Dorado în mizerie.

M-am uitat atent în jur. Nimic notabil nu se întâmpla pe acolo, în afară de faptul că buticarul de la parterul unui bloc comunist, care ne-a vândut biscuiți, vorbea fluent engleză, avea două licențe care aparent nu-i foloseau la nimic și ar fi perorat despre viață și geopolitică până la a doua venire, dacă era după capul lui.

Bietul om era ca ăia nevorbiții, de te apucă de un nasture la stop și nu te mai lasă până când semaforul se preface din roșu-n verde și-napoi cam de 8 ori, încât ai impresia că s-au schimbat toate cele 4 anotimpuri de cel puțin 2 ori.

Cu zâmbete jenate, l-am părăsit pe intelectualul eșuat, bombănind o urgență, de parcă s-ar fi grăbit careva vreodată în Kazarman. Pe colțul de sus al blocului său scria mare Nasty, I love you. Parcul de joacă dintre blocuri era o junglă fastuoasă de bălării, combinată cu vergele din fier rupte, desprinse din sudură, numai bune de tras în țeapă copilași naivi, de grădiniță.

Eram cu Gherase și Lore. Toți trei prăfoși, indecent de nespălați, proaspăt coborâți din ceva iurtă din munți și setați să ajungem cumva în Oș, celebrul oraș-bazar, loc mitic al Asiei Centrale, despre care localnicii se jurau că e mai bătrân chiar decât Roma.

Scurtătura tocmai ne azvârlise în acest Kazarman, orașul cu rezonanță de cazarmă, al cărui nume suna de parcă tocmai ți-ai fi trecut orizontal coada periuței de dinți peste dinții din față. Orașul intermediar unde voiam să ajungem era Jalal Abad, care suna altfel: de parcă ți-ai da încet cu o pensulă din păr de veveriță peste obraz.

În această Republică Kârgâză, azi independentă, fostă sovietică, ne prinseserăm: dacă vrei să nu rămâi locului pe vecie, trebuie să cauți un mijloc de transport în centrul localității, după care să te poziționezi în galantar ca pe vremuri Pulpele SUA, la ofertă. Să faci pe occidentalul naiv, genul cu privire lăcrămos-pierdută, de preferință orientată vag în sus. Și să-ți cari rucsacul ca un păun, într-un soi de dans nupțial, semănând cu bătaia cocoșului de munte în pragul împerecherii.

Cu alte cuvinte, te miști lasciv-agale, ca o cadână de benzinărie până te ia cineva la ochi și vine să te întrebe dacă nu cumva vrei o mașină de ocazie. Asta fiindcă înghesuitele Marshutka, microbuzele oficiale, nu sunt doar mai greu de găsit decât trufele albe, ci sunt și extrem de lente, hurducăitoare, cu telescoapele duse demult în țările calde.

Am făcut trotuarul de vreo trei ori degeaba, dând roate prin fața Primăriei. Femeia care mătura frunzele de pe trotuar nu ne-a măturat nici măcar cu privirea. Doar o fetiță cu șorțuleț și fundă albă-n cap s-a zgâit un pic la noi, cu o mirare amestecată cu spaimă, apoi a fugit spre o bancă, afundându-și mecla în poala maică-sii.

Văzând că nimeni nu ne vrea, am lărgit cercul. Am dat târcoale unei benzinării de ciment unde era parcat un camion brutal, sovietic, în cabina căruia, ca un pește gupi într-un acvariu, era zăvorât un băiețel kârgâz. Se holba la noi prin parbriz, cu fundul pe volanul cât roata carului.

Apoi am rătăcit între blocuri. Fără o vorbă, cu încetinitorul parcă, unii reparau un motor de Lada. Tăceau de parcă erau proaspăt certați pentru ceva moștenire. Blocul se cojea tot ca un ou răscopt în lumina diafană strecurată ca o suliță printre doi nori apăsători, îndesați ca o cușmă mițoasă pe vârful unui munte fără nume.

Nu departe, de un stâlp de ciment era legat un cal maro, de aceeași nuanță cu izolația exfoliată a blocului. Părea rupt din nuvela Fefeleaga: moțăia de-a-mpicioarelea, cu privirea în pământ.

Atunci a apărut în scenă Grăsuțul sentimental, de meserie șofer. Mai îmbujorat decât un pionier recitând pe scenă prima sa poezie patriotică, de ziua națională. Mai tiptil și mai pe ocolite decât Lupul pândind Scufița prin pădure. Mai șovăielnic decât o fecioară inocentă într-ale înotului, umărită de un urs și trebuind să-și scape pielea trecând peste o apă învolburată.

Grăsuțul era secondat de 3 prieteni, care-l încurajau din spate de mai să-l ia pe sus. Cu tenul prea închis ca să fie rus și cu ochii prea puțin migdalați ca să fie kârgâz, naționalitatea lui a rămas incertă.

Ce îl diferenția însă de prietenii săi ațoși, cu fețe întunecate și supte, era burtica lui vastă și moale, ițindu-se pe sub tricou și apăsând nerușinat cureaua. Și capul mare cu pielea zbârcită ca o minge veche de fotbal, răsărind dincolo de părul tuns periuță. Nu puteai să nu-l iubești. Aerul său sfios-copilăresc ne-a cucerit pe loc inimile.

A urmat o lungă negociere prin semne. În praful capotei unui Audi 80 din anii ’80 ei scriau ca Domnul Isus cu degetul în nisip, o cifră. Noi dădeam ochii peste cap. Sub cifra lor scriam alta. Ei oftau, vociferau și scuipau alert vorbe între ei, după care propuneau o nouă cifră. Grăsuțul transpira de la emoția tranzacției, de zici că-și juca destinul la ruletă, în Vegas. Tot așa până am căzut la pace, am bătut palma, am dat juma’ din bani pentru combustibil că așa era regula pe-acolo și ne-am azvârlit rucsacii în portbagaj, cu destinația Jalal Abad.

Urma să trecem peste munți, pe un drum îngust și neasfaltat tocmai prin trecătoarea Kaldama, la 3062 m, trecătoare listată și azi ca fiind unul din cele mai periculoase drumuri din lume din pricina carosabilului și vremii imprevizibile. Cu burta lipită de volan, Grăsuțul a demarat în trombă apoi a coborât imediat un pic mai încolo, cu oftaturi și icneli, la benzinărie, ca să alimenteze. Copilul-pește era tot acolo, uitat în cabina camionului, acum călare pe bord. Geamurile erau tot mai aburite pe dinăuntru.

Nimeni nu a regretat când am părăsit Kazarman. După o vreme, a dispărut orice urmă de civilizație, văile s-au deschis și munții înspăimântători din zare ne-au luat în primire. Șerpuiam printre ei în sus, călare pe un drum mic, încolăcit ca un șiret scăpat pe un covor cu motive de pământ, iarbă și licheni, lăsând în urmă un nor de colb.

Iar natura aceea monumentală, seacă precum o palmă lipită peste ceafa ucenicului de mâna grea a maistrului strungar, a început să ne împresoare din toate părțile, să ne strângă într-o îmbrățișare suspect de tandră. Iar motorul de sub capota decorată cu cifre a acelui Audi 80 prăfuit, a început să dea semne de neliniște, tușind ca un cal bolnav de chehe.

Cu ochii fixați pe drum și burtica lipită de volan, Grăsuțul a început și el să dea semne de neliniște, privind panicat în jur ca o antilopă naivă, nimerită din greșeală într-o haită de hiene.

Când motorul mașinii s-a oprit cu un sughiț în miezul pustiului, Grăsuțul a rămas cu mâinile îmbrățișate pe volan și privirea focalizată spre înainte ca și cum încă s-ar mai fi aflat în mers. Buza de jos îi tremura imperceptibil. Ochii i se umeziseră a plâns. Liniștea care s-a așternut peste noi ca un ordin venit din cer anula orice vorbă, paraliza orice gând. Am coborât toți, mai tăcuți ca statuile din Insula Paștelui.

A ridicat capota ca orice șofer care se respectă, dar nu s-a uitat înăuntru. În schimb, al nostru a scotocit după un covoraș kârgâz de închinăciune, l-a întins pe drum, a ridicat cu un cric mașina într-o rână ca să încapă și s-a ascuns sub ea moșmondind ceva neconvingător, în zornăit de chei. Tot ce a rămas la vedere erau picioarele și burta lui moale tremurând la orice mișcare, ca o piftie.

A stat acolo o vreme, fără o vorbă, parcă o veșnicie. Nimic din gestica lui nu trăda că știe ce face, că s-ar pricepe în vreun fel la mecanică. Părea că stă acolo pe spate doar privind șasiul și murmurând rugăciuni fierbinți în speranța că o poruncă divină va reporni instant monstrul mecanic.

În jur, munții de peste 4000 de metri păreau că se strâng încet spre noi. Ne plimbam de colo colo printre scaieții din stepa seacă, cu gânduri amestecate: Nu mai bine rămâneam noi în fermecătorul Kazarman? Oare cât de frig se poate face noaptea aici, la peste 2000 de metri?

În zare s-a ivit deodată un norișor de praf promițător, venind tăvălit înspre noi. Și un zgomot ca un sac de nuci golite într-o covată de lemn toamna în pod a început să ne crească progresiv în timpane.

Nu, nu era armata de mecanici auto în halate gri venind în galop să ne salveze, ci era un călăreț singuratic cu figură întunecată, ce mâna cu o biciușcă o turmă de cai galopând turbați, la fel cum făceau probabil hoardele lui Gingis Han, pe vremuri. Au trecut nu departe, fără să ne arunce nici măcar o privire, au urcat un deal și au dispărut după buza lui cu norul lor alb de praf cu tot.

Ca trezit dintr-un somn lung, Grăsuțul s-a extras cu chiu cu vai de sub mașină și, ridicat în capul oaselor, a privit lung în jur neînțelegând ce s-a întâmplat. În mână ținea o piesă auto. Se chiora la ea în timp ce scotea un vârf de limbuță roșie, curbată peste buza de sus. Se uita de jos la noi cu o privire deznădăjduită. A zis doar două cuvinte în rusește: „ne rabota„, adică „nu lucrează”.

Noi ne uitam la el ca Sancho Panza privindu-l pe cavalerul tristei figuri care încera zadarnic să răpună cu spada o moară de vânt. S-a vârât apoi la loc sub mașină, a ieșit, a dat o cheie și am plecat. Dar nu departe, doar până mai încolo, când mașina iar s-a cabrat a oprire.

Scena asta s-a repetat de câteva ori aproape identic. Mașina mergea un pic, sughița, se oprea, Grăsuțul se îndesa cu greu sub ea, ieșea, zicea „ne rabota” și apoi da capo. Asta până când nervosul dom Gherase, sătul și urzicat tot pe scoarța cerebrală, i-a smuls piesa auto din mână, a înnodat pe ea niște fire de sârmă și s-a băgat sub mașină.

În picioare, cu capul plecat-ghiocel, ca un elev repetent scos la tablă, Grăsuțul numai că nu plângea, atât era de emoționat. Vedea în jumătatea lui Gherase ieșită de sub mașină răspunsul la rugăciunile lui fierbinți: „Trimite, Doamne, un înger mecanic, care să se priceapă la periile de la electomotor”.

Rugăciunile păcătosului sentimental fură ascultate. Gherase a pus piesa la loc, s-a scuturat de praf, a aruncat cricul și covorașul de rugăciune în portbagaj, apoi a zis: „Na’ acuma rabota, rabota„.

Descopeream la el o fațetă pe care n-o știam: un geniu adormit al mecanicii. Miraculos, mașina nu s-a mai oprit după juma’ de km, mergea totul bine, doar că, în loc să se înveselească, Grăsuțul a devenit și mai sentimental.

Curbele spre trecătoare Kaldama erau tot mai strânse, începuse ploaia și se lăsase peste noi o ceață străvezie din care răsărea ici-colo, de nicăieri, câte o oaie săltăreață pe marginea drumului.

Acela a fost momentul fatal când Grăsuțul, cu o mână tremurătoare, a vârât în casetofon caseta cu șlagăre de-ale lor, un fel de folk așa mai scârțâit, cu viori lovind coarde sensibile și voci tremurate, în armonie deplină cu hăurile încețoșate și înspăimântătoare ce se căscau din dreapta.

Când am trecut de culmea celor 3062 de metri, în mașină se petrecea un soi de apogeu al sentimentelor. De pe locul mortului trăgeam cu ochiul la Grăsuț. Stătea îmbrățișând volanul cu mâinile împreunate și se înclina la curbe din tot corpul. Iar lacrimi sincere, de copil, îi curgeau pe obraji la fel de lent ca stropii de ploaie de pe parbriz. Noroc că s-a terminat caseta, fiindcă eram pe punctul de a-mi înțepa și eu venele cu prima șurubelniță găsită în portieră.

Când mai aveam doar vreo 50 de km până la Jalal Abad, după atât de multe emoții negrăite, pe Grăsuț l-a lovit maxim foamea. Înveselit brusc, a început cu palma să facă semne orizontale ca de sepuku spre burtică, apoi a tras pe dreapta.

Ploua deznădăjduit, iar coșmelia învăluită în ceață și fum de pe marginea drumului nu promitea nimic bun. O femeie de fusta căreia era agățat un prunc a umplut cadrul ușii. Avea o figură total inexpresivă, cum par că au mai toți kârgâzii  A făcut cu mâna înspre spatele casei de tablă văruită.

Smeriți ca niște câini de stână dependenți de zerul turnat în blid de cioban, îl urmam pe Grăsuț mânați de foame. În spatele casei, unul mesteca lent într-un ceaun. În jur, ceață, noroi, frig și mai ales o tăcere apăsătoare.

Fără o vorbă, ne-a pus în blide niște tocană de oaie și ne-a condus spre o sală de mese improvizată din niște pari și o prelată. A adus murături și pită. Am mâncat apăsați ca-n ceva poem simbolist, cu mâini înghețate, iar, de oboseală, mai că-mi venea și mie să plâng. Mă molipsisem rău de la ploaia cu lacrimi a trecătoarei Kaldama.

Despărțirea de șoferul nostru grăsuț și sentimental n-a avut mari sensibilități. Ne-a luat restul de bani fără să clipească, n-a îndrugat nici un regret pentru multele ore pierdute în pustiu, ba chiar cred că în sinea lui era convins că el a făcut rabla să rabota.

Când s-a întâlnit în autogară cu alți colegi șoferi de ocazie, a supt un pic burta, a scos pieptul, mândru de isprava de a duce cu bine la destinație niște turiști prăfuiți, aducători de ghinion. Ba chiar m-a rugat să le fac o poză de grup la despărțire. Așa, ca o amintire, ceva frumos pentru posteritate.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...