Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști, o poveste de dragoste de acum trei secole.

Un love-story, câțiva boieri și mulți țigani robi

Am dat undeva pe net peste o frază atât de năucitoare, de parcă m-ar fi pleznit cineva cu un elastic pe scoarța cerebrală. N-am mai avut liniște și am căutat cartea din care era rupt acest pasaj:

„Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sunt unele ca niște păianjeni. Nu sunt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omenești. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gândurile. Auzi un cuvînt și-l uiți imediat, fără să ai habar că din vibrațiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac, pîndind să apară o emoție încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiță în care dorm speranțele unui suflet.”

Este vorba despre Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști, romancieră din care nu citisem încă nimic, însă voi îndrepta curând această nesăbuință.

Manuscrisul Fanariot, de Doina Ruști, Editura Polirom

Subiectul cărții este înșelător de simplu. Are la bază un manuscris real de secol XIII, descoperit la Biblioteca Academiei: un soi de contract ciudat de o singură pagină, în care un tânăr grec renunță, din dragoste pentru o țigancă aflată în proprietatea unui boier oarecare, la statutul său de om liber și alege să devină rob pentru a o putea lua de soție.

Subiectul e așadar universal valabil, de regăsit în Luceafărul sau mai recent, în filmul Aferim! Subiectul e, după părerea mea, un simplu pretext, de dragul unui fir narativ, că na’, doar așa e în romane. Treaba se complică însă imens imediat ce intri în carte și textul se năclăiește atât de lipicios, încât abia la final afli de manuscris și de happy-end-ul amar al poveștii. Partea narativă e însăilată într-o urzeală densă și înșelătoare, care te poate lejer pierde dacă stai rău cu răbdarea.

București secolul XVII – 1689

Odată ce te-a agățat în primele pagini, romanciera te și împresoară cu o rețea de fire subțiri, cum au făcut piticii cu Gulliver, te dă de pământ, apoi te înalță la cer și când încă nu te-ai trezit bine din năuceală, te tăvălește într-un pesmet fanariot cu aromă de sugiuc, ca pe un papanaș naiv și moale, de griș, conținând neapărat coajă de lămâie rasă. Deci, despre ce e vorba cu adevărat?

E vorba despre Ioanis Milikopu, un tânăr aventurier pasionat de croitorie aflat în căutarea unui rost în viață, un meglenoromân din Săruna (vlaș din Salonic, adică) căruia imaginația i se aprinde la simpla pronunțare a cuvântului București.

În urechea lui cuvântul sună ‘ca o haită de câini’, ‘e perfid ca un brici’ și mai ales, pare încărcat de toate elixirele și parfumurile unui adevărat tărâm al făgăduinței. Se spune că acolo toată lumea dansează, iar noii-veniți își uită pe loc trecutul.

„Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mîncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sînt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvînt e o scînteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri, trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul.”

Brusc, te trezești aruncat în timp cu vreo 300 de ani în urmă, în acele vremuri teribil de greu de imaginat, când țiganii erau încă robi, iar boierii dispuneau de viețile lor exact la fel cum procedau stăpânii de sclavi din delta fluviului Mississippi. În ciuda faptului că legile vremii interziceau acest lucru, boierii-proprietari îi puteau vinde, castra, ucide, viola, tortura, pentru simplul fapt că erau considerați marfă, nu oameni.

Să ne amintim că există documente care atestă că pe la 1400 un boier oarecare, ca să-și mai spele din păcate, face cadou mănăstirii Tismana nu ceva iconostas, ci taman 40 de familii de țigani. Și să nu uităm că în 2016 s-au sărbătorit doar 160 de ani de la dezrobirea țiganilor pe vremea domnitorului Ghica, ceea ce la scara istoriei e, să o recunoaștem, destul de puțin.

Autoarea e nu doar super-documentată, ci chiar supra-documentată. Abia reușești să te ții după ea, suflând prin dicționare praful de pe cuvinte uitate, dând search pe net după boieri obscuri și domnitori decapitați dintr-un moft al Porții Otomane.

Ne-pasionații de astfel de rarități nu tocmai ușor digerabile sunt pierduți pe drum rapid, nu cred că pot trece de sfert, deci nu ajung nici la deznodământ, nici la glosarul de termeni din final, unde te mai luminezi un pic cât e ceasul și ce înseamnă zof, nizam, libov sau pazarghidean.

Cartea aparent simplă e de fapt o jucărea teribil de complexă. Ea este rodul unui prea-plin, a unei imersiuni totale, de o forță și o pasiune greu de egalat, în toată acea lume pestriță a unui București fanariot, unde străzile foșnesc de fuste mătăsoase și se bat pe la răspântii de fesuri colorate, ișlice și taclituri, un oraș în care nimeni nu-și permitea să stea ascuns decât cel mult în vremea ciumei.

În rest, lumea acestui București exotic foia frenetică pe ulițele podite cu lemn de stejar, ‘de frică să nu fie cuprinsă de urât și de boala melancoliei’. Mulțimea această gălăgioasă, leneșă, parfumată și eclectică aduce a Sulina de pe vremea lui Jean Bart – o mahala extinsă în care încap o sumedenie de nații risipite prin cafenele pe Lipscani, în prăvăliile de lângă Hanul Zlătari sau prin Piața de zdrențe, în căutare de chilipiruri. Sunt limonagii, soldați, zlătari, cofetari, ghicitoare, hangițe, podărese, cavafi, măjeri, polcovnici, perdelegii, marghioli sau cine mai poate ști ce.

Bucureștiul este cred, adevărata temă a cărții, spațiu al intrigilor boierești cu aromă de afion și de șerbet de trandafiri pe sub porticuri împodobite cu flori de zarzăr și „învăluit în fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni”.

Aflăm cu un drum, metaforic vorbind, și de problema ascunsă a orașului: „Marea dramă a Bucureștiului este că un oraș cu o acustică perfectă este locuit de niște oameni afoni”.

Iar orașul acesta traversat de o Dâmboviță sleită, cu case boierești, o groază de biserici, presărat cu maghernițe insalubre, de unde se revarsă mirosul îmbietor de jimble proaspete, plin de mlaștini și bozării, de cotloane infecte semânând cu subteranele Parisului din Mizerabilii, funcționează ca o vastă cutie de rezonanță, unde totul se află imediat despre toți, se bârfește tocat mărunt, apoi se răspândește în gura mare.

E un loc unde se amestecă oftaturi din amoruri neîmpărtășite, sfâșietoare jelanii lăutărești,  manele îndrăcite, cântece bețive de petrecere, blesteme plătite la biserici pentru moartea dușmanilor sau calești de boieri trecând vijelios prin mulțime, cum era aceea a lui Mavrogheni, trasă de cerbi cu coarnele aurite.

Iată un pasaj revelator, cu defilarea turcilor din descrierea înscăunării lui Moruzi pe Calea Șerban-Vodă:

„Când veni rândul turcilor se lăsă liniștea. Trimișii împărătești, ceaușii, iamagiii, mataragiii și Marele Ciohodar, cu oamenii lui, aveau caii complet îmbrăcați în capoate de mătase, cu flori verzi, iar copitele erau vopsite în culoarea racilor fierți. Turbanele țineau fesuri înalte, ale căror funduri abia ieșeau din cearceaf. Pe lângă trimișii sultanului, copiii cădelnițau cu parfumuri ușoare, încât abia un abur se ridica din când în când. Podul lui Lascăr se umplu de mirosuri, în special de smirnă și mosc.”

Cartea e un vast delir al unui om îndrăgostit de acest spațiu insolit, aflat într-o anumită perioadă istorică tulbure, așa cam cum face Orhan Pamuk cu al său Istanbul. Autoarea parcă deține un mare sipet vrăjit, din care se apucă să deschidă pe rând sertărașe pline de ciudățenii și fantasmagorii. Apoi, cu o încântare copilărească pe figură, ne spune un singur cuvânt: Uite!

Sipetul conține obiceiuri ale vremii, gastronomie, modă, fragmente de cântece lăutărești sau portrete foarte vii de personaje, mai puțin sau mai apăsat desenate. Mai întâi cei doi îndrăgostiți: grecul Ioanis devenit Leun și țiganca Neaga, devenită Maiorca. Apoi pe rând boierul Doicescu, Rușfet lăutarul, Riga din Veleștin, domnitorul Moruzi, nobilul rus Hastatov, Tranca vrăjitoarea cea condamnată la moarte, Zoica, fiica bijutierului Mantu sau Tuică cel aducător de nenorociri.

Toate acestea sunt cufundate fiecare, pe rând, într-o pastă moale de susan cu aromă de fistic, de-a dreptul încântătoare, lipicoasă, afrodisiacă. Și această pastă este stilul autoarei, cea care controlează tonul și atmosfera cu mână fermă, perfect stăpână pe situație, ca un gardian fanatic al acestei temnițe igrasioase formată din limbaj și istorie fanariotă, în care ești ferecat mai bine de 300 de pagini.

O singură dată îi alunecă masca de fier și îți trage cu ochiul, se preface că te ia complice în acestă construcție ai ei, atât de alambicată: atunci când pomenește despre jucăria muzicală stricată a lui Doicescu, o mică metaforă a acestei lumi damnate, sortită uitării, peste care se vor așterne, ca un palimpsest, noi lumi, nebănuite.

„Până într-o zi, când mecanismul cedă, iar cutia fu păstrată doar pentru meritele ei trecute, intrând treptat în umbra istoriei, fiind apoi aruncată la magazia de vechituri și în cele din urmă la groapa de gunoi, peste care, câteva veacuri mai tîrziu, avea să se înalțe un mall.”

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...