La Betleem, în căutarea Crăciunului pierdut

Tel Aviv e frumos, este exact ce ne trebuie, e California Israelului, e raiul pe pământ, e un oraș pe inima mea, mai ales dacă azi, în bazar, nu există nici un atentator sinucigaș prin mulțime. E un oraș sofisticat, eclectic, exotic și pe alocuri uitat de timp, mai ales dacă faci efortul de a te duce frumos pe faleză până în portul Jaffa, unde poți reflecta la fuga profetului Iona de fața Domnului, ce glumă mișto… Deșteptul ăsta a fost trimis cu poruncă de Sus la Ninive și el a tăiat-o în sens invers, taman spre Tars.

Dar nu despre teologie vorbim, ci despre Tel Aviv… când mi se face dor de tine, oraș frumos, salivez – mâncarea yemenită de lângă piață, în dughenele acelea de familie. Mai încolo, egiptenii. Nu departe,  copții și armenii. Nu știi ce mănânci, dar îți lingi degetele cu ardoare și mai ceri noi chestii mici, în boluri mici, cu pâinițe tot mici, pe măsură.

Salatele sunt fabuloase, au exact de toate, ating desăvârșirea, pot converti orice carnivor în vegan visător la viața veșnică. Ești ultimul papagal dacă mai spurci salatele din Tel Aviv cu ceva pus de tine. Orice adaos e profanare. Puține lucruri în lumea asta sunt mai de dorit decât o salată perfectă, cu nuci și semințe de susan, la care se adaugă un balans desăvârșit între uleiul de măsline și oțetul balsamic, unde ghicești ocultată și o dâră de sos de soia…

Dar Tel Aviv nu e doar atât – e și șaorma impecabilă de la colț, e și prosciuto crudo bătut de masă live,  strident, într-o hală industrială dezafectată. Acolo bucătăria e un show sofisticat cu meniuri începând de la 80 de euro, iar dj-ul bea vin de Hermon și adoră cluburile din România.

Mai e și talla hummus sau falafel, ambele aranjate oriental în farfurioare colorate din bucătăria fraților creștini palestinieni, care ah, să le țină Domnul năravul, au chiar și bere Taybeh, fabricată după o rețetă germană respectând puritatea, adusă direct de la Ramallah, orașul de pe dealuri, de dincolo de ziduri, interzis evreilor. Acolo m-am resemnat la mormântul lui Yaseer Arafat, fiindcă mi-am amintit de un articol al lui Andrei Pleșu povestind cum acesta l-a pupat odată pe gât, în lift, pe vremea când era ministru de externe.

Iar de aici din Tel Aviv o putem tăia la Ierusalim să ne plimbăm pe ziduri, să facem băi de mulțime prin bazar, să urcăm la fortăreața Masada, în deșert, să ne bălăcim în Marea Moartă ca niște dopuri săltărețe de plută, apoi să mergem prin defileu, în drumul spre Ierihon și să vedem găurile din stâncă unde sfinți de tot felul, unii chiar români, se ascundeau în peșteri și trăgeau scara după ei, ca necuratul să rămână cu ochii-n soarele deșertului…

Cam pe la jumătatea berii, prietenul meu a lipit calm halba de masă exact pe cercul ud de pe care o ridicase, zicând foarte serios:

„Dar lasă-mă cu Tel Aviv și tot restul, du-mă mai bine la Betleem. Că de-acolo a început totul, cu niște profeții totalmente abstracte, din care nimeni nu pricepea nimic pe vremea aceea. Sunau a delir, nu a adevăr. De acolo a început totul, odată cu primul Crăciun, în caz că nu știi. A început cu multe sute de ani înainte de Cristos. Primul a fost Mica, un profet contemporan cu Isaia:

Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine îmi va ieși cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei…

Betleemul, cum vezi, este pentru Mica anticamera veșniciei, așadar cum oare am putea să nu dăm o raită până acolo?

Apoi vine Isaia, un profet de calibru. Era inflație de prooroci pe metru pătrat în acele vremuri biblice. Isaia rostește profeția lui pe un ton imperativ, la timpul prezent, deși aveau să treacă 700 de ani până să se împlinească cele prezise. Iar asta doar pentru a ni se dovedi răspicat că pentru Creatorul timpu-i doar un moft, o toană, care n-are nimic de-a face cu timpul nostru finit. Convins de apariția unui Dumnezeu întrupat, Isaia face un exercițiu de dicteu automat, scriind următoarele:

Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”…

Prietenul meu a căzut pe gânduri, cum cita el așa din Vechiul Testament. Profit de faptul că a lăsat ușor garda jos și-l ațâț mai departe cu întrebări. Sincer să fiu, mi-aș fi dorit să rămână la teologie speculativă, că eu n-aveam nici un chef să merg în teritoriile ocupate, la Betleem.

„Bun, bun și doar pentru asta trebuie să mergem acolo? Ca să ne prindem urechile într-o nouă geografie sacră, la fel ca toate celelalte care trebuie neapărat atinse cu fruntea, pupate, frecate cu obiecte, cum vezi în Biserica Sfântului Mormânt și în multe alte locuri din toată Țara Sfântă și peste tot în lume?

Păi, n-am văzut în Patmos o scobitură în stâncă unde tradiția spune că acolo își punea Sf. Ioan capul în așteptarea inspirației de a scrie Apocalipsa? Chiar, de ce musai trebuie să începem de aici, de la prunc?”

Evident discuția se complica, iar cum temperatura de afară se încingea, ne-am zis că ar fi frumos, ca buni creștini, să-i susținem pe frații noștri palestinieni creștini din Ramallah, cerând încă două glorioase beri Taybeh, în halbe înghețate. Nici că i s-a uscat bine spuma din noua bere pe buza de sus, că prietenul meu, inspirat peste măsură, s-a și întors la hachițele complexe ale teologiei de cârciumă:

„Un Dumnezeu-copil care va deveni Miel de jertfă pentru a mântui lumea e într-adevăr ceva teribil de greu de apucat și asta nu doar pentru evrei, care se sfiau chiar și să rostească numele celui Nenumit, ci pentru toți muritorii. Așa o fantasmă este imposibil de găsit în toate religiile lumii, oricât ai scormoni în volumele lui Eliade.

Un prunc născut într-un grajd dintr-o mamă de condiție modestă și Fecioară pe deasupra, pare orice numai Dumnezeu tare și Părintele veșniciilor nu. Cu alte cuvinte, supranaturalul se insinuează în rațional și normalitate, le dă peste cap. Cuvântul se face trup, crește și începe să colinde prin lume plin de har, de lumină, de adevăr, de speranță, de pace și de multe altele.

Oricât vrem să măturăm sub covor acest fapt, nu putem scăpa de sensul ascuns al narațiunii Crăciunului. Stăpânul lumii devine un prunc neajutorat, care trebuie hrănit, schimbat, învățat să umble și să vorbească… Pare o glumă teribil de proastă. Nici o ficțiune, oricât de abilă, nu poate bate această poveste a întrupării.

Și stai, că ea nu se termină aici. Fiindcă acest Cristos, numit și Leul din seminția lui Iuda, așteptatul revoluționar-heruvim înarmat cu o presupusă sabie de foc, în loc să biruie toți dușmanii, sfârșește lamentabil pe o cruce. Ba mai rău, crucea, această formă oribilă și degradantă de tortură, devine simbolul noii religii, de parcă totul s-ar fi terminat acolo. Uită-te și tu la tarabe: pruncul stă mereu lângă crucile cu el însuși răstignit, parcă se vând la pachet, nu e o ironie teribilă aici?

N-ai zice că între exuberanța luminoasă a venirii pe lume a celui profețit și jelania pascală stă tocmai Regele Regilor, Judecătorul lumii. În povestea asta, ești trimis mereu pe piste false.

Iar ficțiunea nu s-a oprit pe Golgota. A mers mult mai departe, spre aroganța supremă, care este Învierea din morți, dar asta e o poveste mai lungă, rezervată exclusiv credincioșilor, adoratorilor de salturi în gol fără plasă de siguranță, fani ai celor nevăzute și ascunse de fața lumii, nădăjduitori ai vieții de apoi. Iar Învierea pasează ștafeta Înălțării și a Celei de-a doua Veniri, așteptată de toată creștinătatea, cum ar veni, work in progress…”

Iată de ce, cu toată groaza, va trebui totuși să mergem la Betleem, în locul de unde a început totul. La Betleem, în Biserica Nativității poți ajunge în două feluri: ori cu un tur organizat, unde devii anonim împachetat în burta unui bus și plimbat de un ghid cu umbrelă, care te pune să bifezi în carnețel încă un obiectiv turistic, ori ca palestinienii de rând, cei care stau noaptea la cozi imense ca să intre și să iasă din Ierusalim. Dacă te crezi tare și vrei să îți treacă pofta de speculații teologice, alegi varianta a doua. Neapărat, altfel ești laș.

Pe drum, taximetristul evreu încearcă să ne deturneze – Ce naiba căutăm noi în West Bank, de ce vrem asta? N-avem destule de văzut aici la noi, în Yerushalaim? Uite, de exemplu, la Yad Vashem, muzeul holocaustului. Ați fost? E foarte tare. Ce vă apucă pe toți mersul în Betleem, dorul de Yeshua (Isus)? O să vă tapeze arabii ăia de bani la tot pasul, acolo e jeg și haos, e o altă lume, o să vedeți… Nu mai bine urcați pe Muntele Măslinilor, să vedeți cât de frumos arată seara cetatea luminată? Aici cartea mea de vizită, dacă vreți vă plimb eu.

Mercedesul lui impecabil, cu bord din lemn de mahon, ne scuipă cam departe de intrarea în vamă, cică e un loc periculos acela. Prețul e pe măsura eleganței mașinii…

Coada la vamă e lungă, fețele sunt triste, femeile îmbrobodite, gheretele au blindaje și zidurile sunt decorate cu multe suluri de sârmă ghimpată. Peste tot, soldați cu arme automate. Unii au figuri de copii. Îmi aduc aminte de un grafitti a lui Banksy, cel care are un hotel în West Bank: doi soldați bătându-se cu perne și fulgii sărind, ce frumoasă metaforă a nesfârșitului conflict israeliano-palestinian.

La ieșire, o groază de rechini încercând să te agațe, să-ți vândă mici obiecte sau pachete turistice de o zi, taximetriști cu mutre de revoluționari gen Intifada. Știu cum se face, deoarece am trăit asta în multe locuri din lume. Treci implacabil printre toți și te duci pe drum înainte, cât de nepăsător poți. Din mers, tragi cu urechea la ce îți propun. Pe parcurs unii se plictisesc, alții te înjură și pleacă, se tot răresc, rămân doar câțiva, cei adevărați. Îl alegi pe cel cu privirea cea mai sinceră. Te oprești, negociezi, apoi urci în mașina lui.

Drumul urcă și coboară, casele și blocurile alb-prăfoase par toate la fel, magazine vraiște dând pe-afară vând curmale, mături, polistiren și suc. Reclame mari la Cola arată 3 bărbați arabi cool, cu barbă de 3 zile, râzând cu dinți excesiv de albi. În mod ciudat, pentru arabi, Betleem înseamnă Casa cărnii, în timp ce pentru evrei e Casa pâinii. Oare să aibă vreo legătură cu cel ce se va numi pe sine Pâinea vieții? Nu știm.

Pe drum, șoferul îți vinde imediat povestea lui. E un palestinian creștin, unul dintre puținii rămași,  fiindcă mereu în istorie ei au fost prinși într-un foc încrucișat. Pentru evrei sunt doar arabi, prieteni ai musulmanilor, deci dușmani. Pentru musulmani, sunt străini, „cruciați”, prieteni ai evreilor, deci tot dușmani.

La începutul anilor ‘80 erau majoritari, cam 60.000 dintr-un total de 80.000 de locuitori. Au dispărut în ritm accelerat. Azi sunt cam 12.000, mai toți pe picior de plecare. Cu fiecare nou conflict, atentat sinucigaş, contraofensivă israeliană, ei sunt primii care-şi fac bagajele şi se duc unde văd cu ochii.

Normal, omul nostru ne propune să facem un tur prin bazar, piețe, mănăstiri, să vedem Grota Laptelui, unde s-a refugiat familia lui Cristos în vremea masacrului pruncilor din porunca regelui Irod, sau chiar să mergem în locul unde se spune că, în noaptea nașterii, păstorii au fost surprinși de o mare lumină. Politicos, refuzăm pachetul și ne dăm întâlnire la mașină în câteva ore. Vrem un singur lucru – să fim lăsați în pace și să stăm de capul nostru în locul acesta, de unde a început totul.

Biserica Nativității arată destul de răvășită, ca o peșteră în construcție, labirintică. Decorată cu schele și cu saci de ciment stivuiți frumos la piciorul icoanelor, are un aer pragmatic, de cincinal socialist, care poluează sacralitatea aerului, de altfel bine tămâiat. Ca niște funcționari la ANAF, preoți cu falduri de mantii plutitoare, de diverse culori, se intersectează fără să-și arunce vreo privire. Probabil că, în numele Celui care a îndemnat lumea la iubire, se urăsc cu aceeași îndârjire cu care o fac și cei care împart teritoriul sacru al Sfântului Mormânt.

Aici sunt doar trei culte care administrează spațiul: ortodocșii greci, ortodocșii armeni și romano catolicii. Istoria locului e atât de zbuciumată, iar straturile de construcții și anexe peste dărâmături și ruine sunt atât de alambicat stratificate, încât povestea s-ar lungi nepermis. Ce merită amintit însă e faptul că această biserică, edificată inițial pe la anul 300 d.Hr. de către Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin I, a fost primul loc care a generat isteria identificării și închinării în locuri sfinte.

Treaba asta cu pelerinajele, moaștele și geografia sacră s-a rafinat cu vremea în asemenea hal, încât a devenit o adevărată industrie. Nu degeaba în fața noastră, în fața Pieței Ieslei, exact peste drum de intrarea în Biserica Nativității tocmai își golesc burta două autobuze pline ochi: unul de turiști chinezi, altul de indieni.

Ca niște lăcuste flămânde, dau năvală în biserică, umplu toate catacombele, unii cu selfie-sticks filmându-se pe ei înșiși și probabil postând live pe undeva, alții pozându-se între ei. Orice umbră de decență și sacralitate e imediat sufocată de mobile filmând, aparate declanșând, oameni foind, icoane pupând, la altare îngenunchind, apoi la shopping poposind, arginți zornăind.

În altarul unde se află steaua de argint marcând locul zero al nașterii, preoții încearcă să țină o slujbă. În semicerc, pe scări, peste tot, înghesuindu-se ca la rugby, oamenii se bat pentru un unghi cât mai bun și filmează cuprinși de un soi de transă mistică.

Nu reziști mult în biserică, te trezești aruncat la loc larg mai repede decât sperai. Acesta este marele paradox al turismului global: toți visează să rămână singuri cu obiectul adorației, apoi sunt cuprinși de o mare dezamăgire în clipa când mulți alții vor fix același lucru, în fix același loc.

După vreun ceas și ceva ai ieșit la loc larg, pe ulițele pietruite ale unui vechi orășel oriental, peste care a picat din cer norocul unor obiective turistice de neratat. Te plimbi anesteziat și năuc printre tarabe și magazine, iei seama de toate mizeriile de suveniruri și absolut toate te lasă la fel de rece. Până și instalația de regăsit și acasă de Crăciun, cea clasică cu ieslea, animalele, părinții, pruncul și magii te plictisește, deși în fața ei, turiștii stau cuminți la coadă, la poze.

Umbli doar, nu cumperi nimic, rătăcești aiurea pe ulițe, în urechi răsunându-ți fără să vrei colinda clasică, în varianta ei amuzantă, din copilărie: „Ce-erul strălucea, î-îngerul venea, pe-o cale ferată”… Vraja s-a dus, nimic nu mai ține, urmează întoarcerea, cu cele vreo două ore de coadă la vamă cu tot. Poate totuși o cafea de adio?

O cafea cu cardamon la nisip luată direct de pe stradă de la un vânzător ambulant și oferită în ceșcuțe mititele de porțelan costă 10 shekeli, cam 10 lei. Cum ceșcuțele nu sunt de unică folosință, palestinianul musulman așteaptă cu răbdare să bem cafelele. Între timp, ne ține un discurs standard despre ticăloșii de evrei, viața grea și schimbările politice din teritoriile ocupate. Dai cafeluța peste cap, mesteci un pic zațul și îl cauți din ochi pe șoferul tău, să te ducă înapoi la vamă. Gata și cu Betleemul, ai mai bifat o chestie tare pe harta turistică a inimii tale.

Seara ne întoarcem în Ierusalim cu un autobuz ticsit de palestinieni pregătiți să intre în schimburi de noapte. Am rezervat pe Strada Jaffa, nu departe de cetate, o cameră modestă pe Airbnb, ținută de un evreu perciunat ultraortodox și ultrasimpatic, vorbind o engleză impecabilă, cu accent britanic. Ronțăim un falafel cu pâine nedospită și bem un vin de Carmel, sec și neapărat kosher. Ne cinstim evreiește cu L’Chaim! (Pentru viață)

Împreună cu prietenul meu iată, formăm Biserica ideală imaginată de Cristos – „acolo unde doi sau trei se adună în numele meu, voi fi și eu cu ei”. Stăm și vorbim despre Betleem, Crăciun, dar și despre istorie și războiul acesta nesfârșit pe care noi îl vizităm cumva nedrept și impersonal, ca turiști. Povestea transcende spațiul fizic, e cumva un război global, cu o istorie teribil de sângeroasă. Îmi aduc aminte de un pasaj dintr-un roman (Iuda) al scriitorului evreu Amos Oz:

(…) „Și mai știi, Schmuel că cearta dintre noi și arabii musulmani nu e decât un mic episod, scurt și trecător, din lungul film al istoriei. Peste 50 sau 100 sau 200 de ani nu va mai rămânea nici urmă de el, pe când ceea ce se întâmplă între noi și creștini e ceva profund și obscur și va dura încă o sută de generații. Cât timp fiecare copilaș e învățat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigașii lui Dumnezeu sau urmașii ucigașilor lui Dumnezeu, nu vom avea liniște”.

Ne dăm seama că, deși tocmai am fost acolo unde a început totul, n-am fost loviți de nici o revelație, nu s-au deschis cerurile și nici nu ne-a izbit în moalele capului ceva lumină necreată, ca pe păstorii din evanghelii în noaptea venirii pe lume a pruncului. Oare din ce soi de ziduri impenetrabile, de cetate, suntem făcuți, de am devenit atât de insensibili? Ce-o să zicem acasă când or să ne întrebe ai noștri cum a fost în Betleem? Fain? Doar atât?

Prietenul meu mai ia o gură de vin și iese pe terasă. Împreună privim strada luminată, animată, care dă drept în poarta Jaffa. Pe acolo, la 11 decembrie 1917 generalul britanic Edward Allenby a intrat pe jos, cucerind pașnic Ierusalimul, după o dominație musulmană de 1300 de ani.

„Ai văzut și tu, în penumbra Bisericii Nativității, grota nașterii era singurul loc luminat, viu, acolo unde preoții armeni țineau o slujbă. Din groapa aia țâșnea lumina prin toate ungherele. Crăciunul e marea sărbătoare a luminii, nu degeaba primarii investesc milioane de euro ca să ne ia ochii cu beculețe și flecuștețe. Toți actorii implicați în poveste au legătură cu ea. Păstorii sunt orbiți de o mare lumină, magii se orientează prin deșertul Iudeii după o stea luminoasă, îngerii poleiază totul în jur cu fascicole de lumină, până și grajdul acela amărât e un pic luminat, doar cât să pară romantic.

Așa cum de toată ideea „iubirii de aproapele” s-a ales praful, fiindcă de-a lungul istoriei muntele de oameni uciși în numele creștinătății urcă până la cer, la fel și acest Crăciun a fost cu timpul confiscat, adaptat, mutilat. A devenit ceva ridicol de blând, de un patos obositor: pruncușorul e mititel înfășățel în scutec de bumbăcel… e vegheat de mielușei… cât de dulceag poate fi?

Tot pachetul de colinde tv în costume populare pe fundal de brazi înzăpeziți, întoarcerea eternului Hrușcă, neaoșismele noastre milenare îmi par mai goale de sens decât orice chimval zăngănitor, la fel ieslele de prin piețe și pruncușorul ăsta românizat, în bluzica lui tivită cu motive naționale.

Cei care se dezic de toate duioșiile astea au căzut în cealaltă extremă. Crăciunul a devenit ostatic al unui consumism de-a dreptul furibund. Se cumpără cadouri în draci, doar că oamenii uită că datul și primitul de daruri vin de fapt de la un tip care a ales cândva să se dăruiască, de bună voie, lumii pe sine. Între toți aceștia, pierduți, delocalizați și priviți tot mai cu suspiciune, stau adevărații credincioși, o tot mai mică turmă risipită, confuză, în așteptarea acelui Rege-păstor, plecat o vreme în Împărăția cerurilor. Împărăția sa.

Mare problemă e că după ce pruncul s-a făcut mare, hop, a și venit cu niște pretenții, unele la limita absurdului… adică n-a fost destul să ne spună că a plusat cu lumina, care oricum era deja existentă în lume. Ci a mers un pas fatal mai departe, zicând că el însuși este lumina. Și nu doar lumina, ci mai mult: calea, adevărul, viața și la final, fapt care a pus capac poveștii, a afirmat răspicat că el este Dumnezeu întrupat, Mesia, Mântuitorul. Aici se ascunde, de fapt, înțelesul uitat și total incomod al Crăciunului de azi, îngropat în brazi, moși, luminițe, colinde, ospețe și cadouri.

Îmi amintesc aici de un dialog neașteptat, bun de pus pe gânduri, dintre un jurnalist (Assayas) și un rock star (Bono). O fi poate bun de încheiere, fiindcă are finalul așa, mai deschis.”

Assayas: (…) Cristos e considerat unul dintre cei mai remarcabili gânditori, dar chiar Fiul lui Dumnezeu? Nu e cam trasă de păr ideea?

Bono: (…) Nu, pentru mine nu e trasă de păr. Uite, răspunsul necredincioşilor la povestea lui Cristos sună întotdeauna aşa: A fost un mare profet, cert un tip foarte interesant, a avut multe de spus laolaltă cu ceilalţi mari profeţi cum ar fi Ilie, Mahomed, Buddha sau Confucius. Numai că, de fapt, Cristos nu e de acord cu treaba asta, aşa că nu te lasă să scapi din cârlig. Zice aşa: „Nu, nu spun că sunt un mare învăţător, nu mă numiţi învăţător. Nu spun nici că aş fi un profet, ci spun răspicat: Sunt Mesia, sunt Dumnezeu întrupat”.

Atunci oamenii zic: „Nu, nu, te rugăm, fii doar un profet. Putem admite ideea de profet. Eşti uşor excentric, cam cum era şi Ioan Botezătorul, cel care mânca lăcuste şi miere sălbatică. Putem înghiţi chestia asta. Dar nu mai pomeni cuvântul ăla care începe cu M… Fiindcă dacă-l mai spui, va trebui să te crucificăm”. El le răspunde: „Nu, nu. Ştiu că vă aşteptaţi de la mine să apar cu o armată şi să vă scap de zevzecii ăştia, dar eu, de fapt, sunt Mesia”.

Ei bine, atunci toţi încep să se uite în jos, la pantofi, şi să zică: „Nu se poate, ăsta o ţine pe-a lui, una şi bună”. Dacă e să tragem o linie: ori Cristos a fost ceea ce a zis că este, adică Mesia, ori a fost un nebun de legat. (…)

Noaptea se lasă, tot mai neagră, peste zidurile cetății Ierusalimului. Democratic, se lasă și peste zidurile care ne despart de Betleemul în care mă îndoiesc că ne vom mai întoarce vreodată. Se lasă chiar și peste zidurile nevăzute, construite temeinic, în noi înșine.

Călătoria noastră s-a încheiat. Istoria Crăciunului continuă. An de an, povestea ridică aceleași întrebări fundamentale aceleiași lumi zălude, îmbrăcată în straie de lumină, gonind nebunește într-o sanie trasă de reni, sunet de zurgălăi și strigăte de ho-ho-ho, iscate de sub o barbă albă, falsă, în vânt.