Via Transilvanica. Bucovina – spiritualitate, tradiții, plus o mare diferență de nivel

Ne aflăm în așa-numita Țară a Fagilor, deși aici predominant este mai degrabă molidul. Mândra Bucovină, țara răzeșilor domnitorului Ștefan, care cândva era dublă faţă de prezent, pare a fi ținutul preferat al drumeților până acum, din mai multe motive: de aici pornește traseul Via, peisajul e unic, străbate localități frumoase, cu mănăstiri pictate, iar peste toate, există cazări bune și gastronomie pe măsură.

Un pic dacă treci înspre Ținutul de Sus, ajungi la Crucea de fier și campusul asociației Tășuleasa, unde mulți doresc să-și tragă sufletul și să vadă locul de unde a început totul.

Cine lasă obcinele în urmă și scapă de această etapă grea de Bucovina, care însumează o diferență de nivel de peste 6.000 de metri, să știe că de-acum încolo Via se îmblânzește. Drumeţului nu-i rămâne decât să aibă răbdare, să rămână curios la oferta celorlalte șase ținuturi și să culeagă mai departe, ca pe frăguțele din dunga drumului, ștampile în carnetul special creat.

Chiar deunăzi, Alin a pornit din nou la drum, cu carnetul de drumeț la purtător, de la prima piatră de hotar, cu binecuvântarea Părintelui Dosoftei de la Putna. Va străbate calea de la un cap la altul, să-i fie limpede ce s-a făcut, ce probleme există și eventual să se resemnifice referitor la întreaga poveste.

În octombrie 2015 aterizam la poarta mănăstirii Putna alături de frații noștri de drum venind dinspre Tășuleasa prin păduri, pe vremea când calea era doar o idee foarte vagă. După patru ani, în toamna lui 2019, cu binecuvântarea aceluiași părinte, am pornit-o cu Alin și Horia invers, să ne minunăm de primul tronson de traseu proaspăt marcat și cu bornele înfipte în glie. Am văzut că e bine.

Relieful general al Bucovinei coboară cumva în trepte de la vest la est. Munții se mai smeresc, se prefac în dealuri piemontane și sfârșesc în depresiuni, cum ar fi culoarul depresionar Vatra-Dornei – Gura Humorului. Ai aici opțiuni semețe în masivele Suhard și Călimani sau Giumalău și Rarău. O abatere la rezervația „12 Apostoli” ar putea fi memorabilă, fiindcă locul arată ca de pe altă lume.

Cum avertizam mai sus, traseul nostru trece printr-o formă de relief care și acum îmi dă fiori – obcina. Fie că se cheamă Obcina Mare, a Feredeului sau Mestecăniș, aceste culmi și coame prelungite care unesc două piscuri într-un versant comun, solicită serios orice drumeț. Cicliștii care se încumetă pe aici să se înarmeze cu răbdare pentru împinsul bicicletei la deal, în special în etapele critice dintre zilele doi și cinci.

Pe lângă peisajul plin roată de perspective superbe, pe acest tărâm natura este destul de sălbatică iar, pe alocuri, serios abuzată de tăieri masive de pădure. Să nu vă mirați, așadar, când umblați pe aici că o cărare cândva superbă este azi transformată în drum de TAF, cu șanțurile și noroaiele aferente, iar albiile pâraielor sunt distruse. Este o realitate tristă din România profundă. Speranța noastră secretă e că prezența masivă a oamenilor pe acest traseu va schimba ceva în acest sens.

Pe lângă râuri, pâraie, iazuri sau mlaștini, aici, în Bucovina, mai există importante rezerve de ape subterane. Fie că sunt mici amenajări locale denumite borcut, fie că sunt îmbuteliate pe scară largă de către multinaționale, aceste ape, care se regăsesc în marea lor majoritate în Bazinul Dornelor, sunt carbogazoase, dar și sulfuroase și clorurate.

Pe vremea când oamenii credeau mai mult în efectele terapeutice ale acestor ape decât în farmacii, localitățile cu specific balnear precum Vatra-Dornei sau Poiana Negri erau la mare modă. Azi, entuziasmul s-a mai domolit, la fel cum la Sângeorz-Băi nu mai sunt cozi la izvoare ca pe vremuri, când lupta cu gastritele și ulcerele duodenale se dădea nu cu pastile, ci cu înghițituri mici de ape sulfuroase, la ore fixe.

Despre istoria tragică a Bucovinei ar fi prea multe de spus. Anexarea acestei regiuni de către Imperiul Habsburgic a fost, pe scurt, un jaf bazat pe falsuri, corupție și crimă, o conspirație a marilor puteri, la fel ca în cazul ruperii Poloniei și împărțirea teritoriului ei între Prusia, Austria și Rusia din 1772. Bineînțeles că istoricii ucraineni și ruși, maeștri în rescrierea istoriei după cum le convine lor, au o cu totul altă părere.

Modul în care Oltenia a fost cedată de către turci austriecilor dovedește că Poarta otomană dispunea de teritoriile Țărilor Române ca de propriul său teritoriu. Răpirea Bucovinei, o tranzacție bazată pe interese financiare de sorginte otomano-austriacă, însă cu complicitatea tacită a Rusiei, s-a petrecut în 1775. Degeaba s-a opus vehement domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica. A sfârșit mazilit, după modelul clasic, binecunoscut. În Revista Historia, Dan Falcan rezumă povestea în felul următor:

„În ultimă instanță, răpirea Bucovinei nu face decât să se înscrie în lungul șir de «întâmplări» istorice, menit să demonstreze disprețul marilor puteri față de țările mici, lipsa de principii atunci când e vorba de interese majore, singurul și hotărâtorul argument în relațiile dintre state fiind forța. Și astfel prea catolica suverană a Imperiului Romano-German în cârdășie cu «umbra lui Allah» pe pământ, sultanul otoman, cu asentimentul tacit al cuvioasei Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, au dispus de soarta a 70.000 de suflete obidite de români.”

Trebuie să mergem și mai departe în istorie pentru a deschide o paranteză despre omul votat drept cel mai mare român al tuturor timpurilor, deși cronicarul Grigore Ureche ține să precizeze că „nu era mare la stat”. Ce mai știm, deși parcă nu am vrea să știm, este că era aprig și arțăgos, iar pe la ospețe „omora fără giudeț”. Este vorba despre Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Acesta are chiar și un site: stefancelmare.ro!

La fel cum ne descrie poetul umbra lui Mircea cel Bătrân preumblându-se la Cozia, așa plutește și umbra lui Ștefan peste toată Bucovina. Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan își face spectaculos intrarea în istorie cu o răzbunare. La Doljești, în 1457, îl înfrânge pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și este uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. De aici începe ceea ce istoricii numesc o adevărată „epocă ștefaniană”.

Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, dintre care a câștigat 34, cele mai răsunătoare fiind cea de la Baia și cea de la Codrii Cosminului, împotriva regilor Ungariei, respectiv Poloniei. Este un personaj tratat cu extremă seriozitate în tot acest ținut, despre care, în special la Putna, unde a fost înmormântat în anul 1502, se vorbește cu mare venerație. Dacă găsiți un ghid bun, în muzeul din incinta mănăstirii puteți afla povestea detaliată a vieții sale.

Atlet al creștinătății și apărător al ortodoxiei, domnitorul a consolidat militar cetățile de la graniță, a dus o politică externă înțeleaptă având ca scop emanciparea Moldovei, luptând mereu să rupă lanțurile influențelor vecinilor țării. Pe deasupra, a fost ctitorul luminat a peste 30 de mănăstiri. Calea noastră în Bucovina bifează, pe lângă startul din fața mănăstirii Putna, Sucevița și Vatra Moldoviței.

În Bucovina casele sunt de obicei făloase, cu încrustrații florale pe fațade, iar arhitectura, la fel ca tradițiile, reflectă un bogat amestec etnic și cultural. Aici au trăit în general în bună înțelegere, pe lângă români, huțuli, ruteni, sași, maghiari, romi, evrei, polonezi sau lipoveni.

Istoria a fost nedreaptă și aici cu evreii, la fel ca peste tot. Merită amintit că în Comuna Fundu Moldovei este înmormântat dreptul între popoare Dr. Traian Popovici, avocat și fost primar al orașului Cernăuți, omul care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportarea ordonată de Mareșalul Antonescu.

Tradițiile sunt, și ele, la mare preț, mai ales că, la fel ca în Maramureș, sunt și extrem de eficiente în ceea ce privește marketingul cultural și turistic. S-au redeschis, așadar, mari lăzi de zestre, s-a suflat praful de peste vechi războaie de țesut, iar cergile, scoarțele, sumanele și catrințele au revenit la modă. Nu e neobișnuit să vezi duminicile, în curțile bisericilor sau mănăstirilor, oameni îmbrăcați în costume populare.

Se pare că folclorul, dansurile populare, meșteșugurile, olăritul, cum ar fi ceramica de Marginea sau împistritul ouălor de Paști, renasc în Bucovina. În Moldovița există nu doar o mocăniță simpatică botezată Huțulca, ci și un muzeu întreg dedicat ouălor încondeiate.

Unele tradiţii însă, din păcate, dispar. Ani la rând, în dispensarul medical uman Cârlibaba, am asistat de Crăciun la colinda rusească, la jocul caprei sau la sceneta Brâncovenilor, până într-o noapte fatală, în care am așteptat degeaba și n-a mai venit nimeni. Copiii au fost atât de supărați, de ziceai că atunci li se termina copilăria cu totul.

În cartea sa de căpătâi cu titlul „Bucate, vinuri și obiceiuri românești”, Radu Anton Roman are un capitol întreg dedicat acestui ținut: „Dulcea Bucovină cu smântână”. Citez din minunata sa introducere: „(Ob)Cina cea de taină”.

„Basmul și legenda, prieteni, nu-și au locul decât în Bucovina. V-o spun ca un obcinolog de elită ce sunt. Unde să-și păzească Făt-Frumos grădinile cu mere de aur dacă nu pe o obcină înverzit mioritică, lângă o mănăstire miniaturală și un pârâiaș desigur zglobiu ? Unde să-și găsească «sălățile» ursul și Harap Alb, dacă nu lângă feericul cătun păstoresc bucovinean, multicolor, presărat pe colnice înflorite, cu cărări și plaiuri neîndoielnic și pe deplin baladiste?”

E periculos să stai la masă cu bucovinenii, fiindcă te pot ucide de prea mare drag cu câte cinci feluri, până te apleci într-o rână, de mai să crăpi. La capitolul zamă, nu aș rata defel un borș de urzici, dar nici o ciorbă înăcrită tot cu borș, dreasă cu ou și smântână. La fel, dacă nu ați mâncat o rădăuțeană clasică, înseamnă că n-ați fost în Bucovina.

Nu doar smântâna, dar aici și mămăliga se află la mare preț, neapărat în forma ei dezmierdată: mămăliguță. Orice tocăniță, fie ea de ciuperci sau pui, se mănâncă neapărat cu mămăliguță. La fel și un preparat specific păstoresc cu pastramă de oaie și brânză, intitulat duios „Traista ciobănașului”.

Memorabile pot fi niște sărmăluțe mici în foi de viță cu urdă, neapărat în vas de lut, la cuptor, pritocite la foc mic. Am încercat zacuscă cu hribi și periculoasa tochitură măcelărească. Iar la desert mi se par obligatorii celebrele poale-n brâu, dar și alivencile cu brânză dulce. Imposibil de evitat sunt clătitele cu dulceață sau papanașii cu smântână și fructe de pădure.

Atenție mare la desele îmbieri cu tăriile lor dulci, dar periculoase, toate cu terminația în „ată”: vișinată, afinată, cornată, cireșată sau zmeurată. Berea de casă merită și ea degustată. E neagră și nealcoolică, preparată din hamei și porumb.

La capitolul vinuri, maestrul Roman recomandă așa: un Aligote de Iași, o Fetească Neagră de Uricani sau un Pinot Gris de Lechința, care, cică, în anii cei buni, „este ceea ce Kilimanjaro reprezintă pentru literatură, un simbol al purității accesibile”.

În prea multe locuri mi-ar plăcea să revin pe acest traseu. Mă urmăresc unele peisaje, cum ar fi gardurile în culorile toamnei din cătunul Spărturi, coborârea pe deal la ceasul asfințitului spre Vatra Moldoviței sau vederea spre Giumalău de pe terasa Cabanei Gigi Ursu. Aș reveni și în Poiana Negri, unde am explorat împrejurimile pe bicicletă alături de fiul cel mic.

Apoi, sunt neapărat mănăstirile. Chiar dacă nu sunt un mare credincios ortodox, am trăit puţin experienţa traiului într-o mănăstire, cu miezonoptici incluse. Îmi place Putna, cu sobrietatea ei, am fost impresionat de Sihla, cea ascunsă în păduri, dar și de Sucevița, preferata mea datorită celebrei Scări a virtuților, pe care mă tot străduiesc să urc.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.