„Nu soarele e cel ce se mișcă, ci pământul se întoarce spre el; tot astfel nu timpul trece, ci lumea ascunsă de timp se dezvăluie sieși.” (Lev Tolstoi, Jurnal)

Dacă ai scăpat de abruptiș, vezi până departe, dincolo de obcine

Miezonoptică de Anul nou

E o dimineață devreme perfectă de toamnă aici, la Sucevița. Lumina-i limpezită, învelită-n foiță de aur. N-a plouat de o lună, drept urmare lumea se plânge, ca de obicei, de secetă și lipsa recoltei viitoare, bănuind că iarăși păcatele oamenilor au ajuns până la cer, de l-au supărat pe Dumnezeu.

Covidul nu își făcuse deocamdată loc nici în cele mai fanteziste coșmaruri ale omenirii, iar micile drame ale țărișoarei erau cu totul altele.

În loc să mergem pe drumul nostru spre Vatra Moldoviței, o luăm invers, spre mănăstire. Nu se cade să plecăm așa, fără să fi intrat pe poarta cea îngustă și joasă a mănăstirii, mică gimnastică obligatorie a smereniei. E o poartă sub care m-am aplecat nu o dată, însă cel mai demult într-o iarnă grea și geroasă, când eram cu o gașcă de prieteni la o cabană din apropiere, să sărbătorim anul nou.

Detaliu cu cerbi și modele specifice bucovinene de pe o casă din Sucevița

Eram toți niște copii mari fără minte, necopți și nepăsători, așa cum e omul pe la 20 de ani. Unuia dintre noi i s-a năzărit prin cap ideea să ne începem noul an mai altfel, cu o vizită la mănăstire. Pe la 1 am plecat într-acolo, mânați mai mult de exoticul situației decât de ceva zel religios. Așa că, în noaptea aceea sticloasă, țin minte, am coborât râzând sub clarul de lună pe râul înghețat, tot bulgărindu-ne și desenând inimi mari cu numele iubitelor pe zăpadă.

Iar cumva, dintr-o greșeală, ca niște pelerini demult așteptați, câțiva dintre noi am rămas captivi într-o capelă de la subsolul bisericii vreme de două ceasuri, alături de o mână de călugărițe îngenuncheate și un preot bătrân, care îngâna monoton o slujbă. În urma noastră ușile se zăvorâseră și nu ne-a rămas decât să răbdăm în genunchi frigul și durerea, învăluiți în fumul înecăcios de tămâie și lumânări, bălmăjind rugăciuni sincere să se termine odată miezonoptica. A fost o scenă greu de uitat. Poate din această pricină Mănăstirea Sucevița are un loc atât de aparte în mintea mea.

Și uitându-mă înapoi mă întreb: Cine o fi fost tânărul acela naiv, care a trăit această poveste ușor absurdă și oare în ce viață a sa? E ciudat: un „alt” om, care ești tot tu, pare să fi trăit o viață paralelă, captiv fiind altui timp.

Pe Via Transilvanica nu o dată mi s-a întâmplat această ciudată alchimie, ca timpul și memoria să-și dea mâna și să mă învârtă într-o horă amețitoare. Se pare că trebuie mereu să uităm de dragul aducerii aminte și mai ales, să uităm pentru a învăța din nou.

Mănăstirea Sucevița dimineața devreme, privită din afara zidului exterior

Meditație despre timp și memorie

Pe drum aflându-te, recuperezi timpul și activezi memoria, iar mintea face ordine în amintiri și adesea transformă memoria într-o formă de ficțiune. În propria poveste, devii mereu un soi de Prâslea cel voinic călare pe ceva cal mâncător de jar, un personaj care iese din diverse situații mereu mult mai puțin șifonat decât în realitate. Mintea omului e o femeie de serviciu harnică, măturând frumos traume, dureri, eșecuri. Te reabilitează, cam fără merit.

Memoria despre trecutul apropiat se tot estompează odată cu trecerea anilor, astfel că nu poți scăpa de senzația de accelerare a rutinei. Totul intră într-un soi de vrie, zilele încep să semene atât de rău unele cu altele, încât se contopesc, devin o masă informă.

Seamănă cu un vechi drum de țară cândva cu gropi, bălți și pietre de diferite forme și nuanțe răsărind din glod, peste care primarul zelos toarnă asfalt și deodată totul devine uniform, banal, ia viteză. Mașinile care, până mai ieri, ocoleau grijulii bolovanii de frica băii de ulei, acum se grăbesc nevoie mare de undeva spre nicăieri.

Așa e cu anii de pe urmă – accelerează suspect. Iar dacă nu le întrerupi cavalcada, te calcă-n picioare, te preschimbă-n covor asfaltic înainte să te prinzi că ai devenit bătrân. Călătoria pe jos tocmai asta face: contrabalansează viteza – provoacă aduceri aminte, devine exercițiu de contemplare, de încetinire.

Dintr-o dată, nimicul devine semnificativ, mundanul se dă peste cap și te pune pe gânduri. Mintea ți se golește în sensul de stand by, de așteptare. Seamănă cu golul grațios al unei carafe așteptând ca cineva să o umple cu vin.

Nu e oare toată arhitectura catedralelor tocmai un efort subtil de a pune în lumină un spațiu gol, unul al așteptării și al posibilului? Iar urechea, nu este și ea tot un gol, în așteptarea unei întrebări bine puse?

Umblând așezat, la pas, deodată constați că ai timp, că lumea s-a domolit, că, în sfârșit, o poți privi în liniște. E ca și cum rama ferestrei unui compartiment de tren ar avea încastrată în ea o lentilă și ar fotografia peisaje din mers, iar tu n-ai mai vedea o succesiune rapidă de imagini în rafală, ci realitatea ți s-ar derula înaintea ochilor, pe îndelete, în secvențe separate, ca atunci pe vremuri, când le organizam copiilor seri de diafilm.

Totul era ritualic acolo: așteptarea, penumbra, aparatul antic și casetuțele din plastic, în care stăteau îmbârligate basmele înșirate pe celuloid. Acolo, ritmul imaginii semăna cu drumul acela de țară încă neasfaltat, avea răbdare cu mintea copiilor, ca ele să absoarbă bine cele ivite din fascicolul de lumină și proiectate pe peretele camerei.

Leu de Bucovina, detaliu încrustat pe o poartă

Exerciții de nemurire

Așa arată diferența dintre un videoclip muzical, cu tăieturi rapide și ritm accelerat și niște mici tablouri tăcute, șterse, aidoma chenarelor ce închid povestirile biblice de pe pereții Mănăstirii Sucevița. Celebra Scară a virtuților e acum toată acoperită de schele și pânze, dar restul picturii exterioare arată foarte bine, cu culorile ei sfioase, virând în verde-albăstrui, lipsite de orice stridență.

Acum e o liniște de mormânt și iarba sticlește a rouă proaspătă. Apa fântânii e rece. În cutiile de tablă cu Vii și Morți încă n-a aprins nimeni nici o lumânare. Timpul se dilată și trupul așezat pe trepte absoarbe căldura solară coborând razant dinspre deal. Nu ne grăbim nicăieri, avem timp să contemplăm totul îndeaproape, în tăcere, pășind lent în pronaos.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Golul spațiului de dinaintea altarului e tăiat oblic de o rază albăstruie de lumină pătrunzând prin mica fereastră de sus. Pe pereții lăsați așa vreme de sute de ani se văd scrijeliturile celor care s-au semnat cu numele și anul. Sunt straturi suprapuse, ca un palimpsest. E interesant să le privești îndeaproape, ca printr-o lupă. În tăcerea dimineții toate par niște mici țipete disperate de elevi atotștiutori, cu mânuța fluturată a răspuns:

„Eu, eu, am fost aici, iată dovada! Am lăsat în urma trecerii mele neștiute un semn, m-am iscălit! E și asta ceva.”

Ce înseamnă oare scobitul cu briceagul în scoarța copacilor sau scrijelirea zidurilor unei mănăstiri dacă nu o încercare subconștientă a omului de a-și fixa o întâlnire cu el însuși într-un alt timp, cândva, ca o promisiune a reîntoarcerii? Să rămâi în memoria copacilor și pereților, să se știe peste vremuri despre tine, anonimul, să oprești un pic robinetul cu secunde… Ce minunat exercițiu de nemurire mârlănească!

Ar trebui să plecăm, dar nu-mi pot dezlipi ochii de pe pereții scriși, cu o semnătură din 1890, lângă care stau una din 1984 și alta din 2015, acoperind ororile martirajelor și groapa fără fund a focului veșnic, unde câteva figuri întruchipând moartea îi îmboldesc pe păcătoși, cu furcile.

Gospodărie cu cal în Poiana Calului, undeva între Sucevița și Vatra Moldoviței

Obcină și durere

În cele din urmă, ne înhămăm la rucsaci și pornim, nebănuind ce ne stă înainte. E cam devreme pentru orice, dar nu și pentru una mică, își zic doi vajnici drojdieri aflați în procesul dregerii sufletelor încă netocmite de-a binelea. Stau ca sobre icoane pe scaunele albe, din plastic, ale cârciumii povestind ce vor face și vor drege azi, știind prea bine că s-ar putea să nu le iasă nimic, fiindcă o să se îmbete iar și atât.

„Bună dimineața, domnilor păcătoși!” le-a strigat odată, de peste drum, popa dintr-un sat celor aidoma lor. „Hai, noroc, dom’ părinte!”

Nu departe într-o grădină, cineva a aprins frunze moarte și găteje, iar fumul lor greu coboară pe uliță și ne tămâiază. Într-o curte vastă e un fel de întreprindere care face la comandă cabane din lemn rotund, decojit. Ne chiorâm la cabana vânătorească și intrăm în vorbă cu muncitorii, mândri de creația lor. Ultima modă e ca la colțuri să rămână trunchiul tăiat cât mai de la bază, sugerând începutul rădăcinii. Arată grotesc, dar lor pare să le placă.

Șerpuim pe un drum forestier poetic, presărat cu gospodării, cabane, pensiuni mărețe, pensiuni abandonate sau chiar case pentru seniori zâmbind atât de fericiți din reclame, de parcă nu i-a durea absolut nimic.

După câțiva kilometri de vis se schimbă foaia, de cum o luăm la dreapta, la deal peste Obcina Mare. Ca zbârnâieli de bondar, se aud în depărtare drujbele cântând în cor, iar apa pârâului curge mocirloasă, semn că se trag lemne undeva în aval. Mergi aplecat gâfâind, calci apăsat pe drum frământat de taf, înfiorător de abrupt. Te ajuți de bețe, bocancii par că dau să-ți intre în ochi, iar de pe sprâncene ți se preling stropi mari de transpirație.

E o etapă dură, nemiloasă, chiar și pentru oameni cu mulți kilometri în picioare, iar de izvoare cristaline nu dai, la fel cum nu dai nici de locuri drepte. Totul e un sus-jos ucigător, alternând păduri maiestuoase cu defrișări nemiloase. Asta-i Bucovina: una caldă, una rece.

Tot cam la zece minute, pe ceas, se aude căzând greu, undeva pe un alt versant, un copac. La Putna firma care tăia se chema ironic Fury Forest, poate că patronul era fanul boxerului Tyson Fury. Aici nu știm cine taie, dar prăbușirea fiecărui copac ne face să tresărim dureros. Iarăși memoria îmi confiscă toată atenția.

Cu ani în urmă, nu departe de aici, am poposit pe malul unui pârâu frumos, în mijlocul unei păduri bătrâne, când deodată a apărut măria sa Taful, regele pădurilor din România, trăgând niște molizi impresionanți, nemarcați, direct pe albie.

Atunci mi-am amintit de vorbele dure din jurnalul lui I.D. Sîrbu și m-a cuprins iarăși o sfântă revoltă neputincioasă împotriva jafului și ticăloșiei care, de zeci de ani, nu încetează:

Prostia, așa cum se arată în politica secolului nostru, pare a fi un sindrom cosmic de Suferință. Dacă aș fi ocean, codru, pârâu sau plai – cum aș putea numi agresivitatea distrugătoare a omului? Crimă? Moarte? Nu. Prostie planetară. Da. Dar fiindcă omul e direct implicat – fiind călău și victimă în același timp – orice copac în suferință are dreptul să urle: „Proștilor, cretinilor, imbecililor, sinucigașilor, nu vedeți că vă tăiați lumea de sub picioare?”

Ultimul trend în materie de design rustic pentru cabane – copacul întreg cu început de rădăcină.

Magazinul cu sfințișori

Ieșitul la lumină e izbăvitor. Suntem acum pe tărâmul unor poieni generoase, cu gospodării tăcute ca niște cetăți uitate, de unde se vede până hăt, departe. În jur, culmile sunt toate săpate cu tranșee din primul război mondial, unde cândva trupeți trimiși la luptă au rupt împreună pâine, înainte de a-și lăsa pe aici oasele, pentru ceva cauză uitată.

Privită de sus, coafura pădurii seamănă cu noile freze la modă ale tinerimii – cu părul jumătate ras, jumătate lung. E frumos să observi de acolo, de sus, forța naturii de a nu se lăsa îngenuncheată și cum ici-colo, noua pădure regenerată natural colorează în verde crud golurile. Înainte ți se aștern, ca spinări de oi, obcine peste obcine, dealuri grase peste care mai ai de trecut, până se topesc la orizont într-o ultimă tușă de penel, albăstruie.

Stânile sunt deja părăsite, însă arhitectura lor trădează gândirea complexă a ciobanilor, modul lor de organizare. Acum toate urmele din jur au devenit, în părăsirea lor, semne: crucea de pe colibă, mușamaua de pe masă, uneltele din cui. O coșmelie de lemn se vrea modernizată, învelită cu tablă, însă atât de șchiop și de strâmb, încât mai că îți dau lacrimile.

Ne plimbăm de hăbăuci în jurul stânei în căutare de apă, fiindcă rezervele ni s-au golit de ceva vreme. Nu găsim. Iar drumul o ia spre o nouă culme, abruptiș, nemilos. Băgăm capetele în pământ cu smerenie și mergem înainte, tăcuți ca niște soldați dintr-un război de care nu-și va aminti nimeni, niciodată.

Mai trec vreo două ceasuri până se zăresc dintr-un luminiș, jos de tot, în lumina aurie de dinaintea înserării, acoperișurile caselor din Vatra Moldoviței risipite în vale, ca jucăriile abandonate pe covor de un copil răsfățat. Începe o coborâre lungă, memorabilă, pe un deal cu iarbă măruntă, până drept spre râu. Orice ai face, e imposibil să alungi gândul obsesiv al unor beri recișoare.

Venind după atâtea urcușuri și zdroabă și coborând drept la magazinul din centru, te simți ca Moise întorcându-se printre oameni cu tablele legii sub braț, după aprige negocieri cu Dumnezeu.

În magazin, un cetățean hâtru ne măsoară lung și, cu un dulce accent bucovinean, îi cere vânzătoarei 20 de sfințișori (un fel de colăcei tradiționali). Nu se abține să nu întrebe:

„Da oareșce drăcușori n-aveți p-acilea, în afară de noi, băieții?”

Coborârea spre Vatra Moldoviței la ceas de seară e magică și izbăvitoare

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.