Cum te desprinzi de Bucovina pentru a putea pătrunde în Ținutul de Sus? Trebuie să treci două granițe imaginare: un drum de fier și un drum de asfalt. Cum le-ai trecut, îți tragi sufletul un pic și te pregătești să intri pe ceea ce localnicilor le place să numească Poarta Transilvaniei. Practic, părăsești Suceava și intri în județul Bistrița-Năsăud.

Poarta vine însă un pic mai încolo, deocamdată ai înainte dealuri și păduri neștiute menite să te ducă drept în Lunca Ilvei, ținta acestei etape. Locul îmi place atât de mult, încât m-am trezit frecventându-l, numai în această vară, de 4 ori. E un fel de capăt de lume, dar poate fi prea bine, un început, depinde de starea de spirit a omului.

Din Poiana Negri, ca să ajungi în Poiana Stampei trebuie să treci un deal și o pădure – Dealul Lat se numește. E un loc magnetic, de unde vezi până departe de jur împrejur, iar peisajul tipic Țării Dornelor ți se așterne la picioare ca un covor zburător, gata de decolare.

Am umblat locul și la pas și pe bicicletă iar, de fiecare dată, înainte de a intra în pădurea care te coboară în Poiana Stampei, am adăstat să mă uit ca vrăjit la gospodăria din curbă cuibărită între dealuri, ca o perlă albă ținută într-un căuș de palmă: acolo mai mereu, toată familia trebăluiește orchestrat în ogradă, ba la fân, ba la animale. Fac de departe cu mâna, apoi își văd de ale lor.

Ultima dată șeful casei, în cămașă albă, îndesa cu picioarele vârful unei clăi de fân, ținându-se de par. E o imagine pe cale de dispariție, credeți-mă. Clăile, aceste cușme de fân atât de fotogenice în peisajul transilvan sunt amenințate cu extincția, la fel ca ghețarii din Anarctica și ursulețul Koala din Australia. Cosașii sărmanii, acești atleți ai firului de iarbă, au fost eliminați demult din peisaj, înlocuiți fiind de motocositoare. Acum se pregătesc clăile și căpițele. Revoluția industrială le amenință cu balotatul pătrățos sau rulat în suluri. O tragedie.

La intrarea în comună dai peste reversul medaliei acestei gospodării țărănești vii, firești. E casa de boier român modern, menită să rupă gura târgului – genul de viloi cu etaj, gard de inox și balansoar de lemn clasic, în care nu se dă nimeni niciodată. Curtea e bibilită, cu gazon și gard de tuia. Iar pe gazon, altă năzbâtie! Totul e presărat cu animale din plastic de dimensiuni diferite, aranjate cu sistemă, de parcă ar vorbi ceva între ele. Sunt vaci, oi, câini, un cerb culcat, plus un cioban stingher, doar un pic mai mare decât câinele său.

Ultima imagine de rămas bun din Bucovina, înainte de trece în Ținutul de sus

Cum treci cele două granițe imaginare din Poiana Stampei, simți parcă un alt aer, intri în altă lume. Urcarea spre Teșna și Tătaru culminează cu o priveliște spre Munții Rodnei și spre niște gospodării risipite strategic, parcă puse acolo de o mână de artist care înțelege foarte bine ce e aceea compoziție și culoare.

Iar de aici începe ceva straniu, care seamănă cu o aventură neașteptată. Cobori în Halta Grădinița, un loc uitat și înghețat în timp, cândva târg, cazarmă și mai ales, cumpănă a apelor pentru calea ferată. Trenul urcă toată Valea Ilvelor pentru a-și desăvârși lucrarea tocmai aici, în acest loc tainic, pustiit. Îmi amintește de celebra Zonă din filmul Călăuza, a lui Andrei Tarkovski. Te aștepți ca o drezină cu 3 oameni în căutarea propriului destin să rupă tăcerea cumva.

Doar că drezina nu apare. În schimb, fredonând ușor, o femeie întinde rufe la uscat la doar câțiva pași de calea ferată. Un câine negru cu un lanț prea scurt dă să-l rupă și să redevină liber. Mai încolo e halta aproape pustie și niște vagoane cu lemn rotund, plasate strategic nu departe de un gater. În rest, vechi cazarme militare abandonate și clădiri în paragină înecate în vegetație.

Nu departe există Tinovul Larion, o turbărie ascunsă în pădure și parcă ruptă din Stăpânul Inelelor. Odată, după o lungă plimbare pe acolo, am oprit obosiți la singurul chioșc din zonă. Cineva ne-a zis că în fiecare zi la 6 seara fix, vine o femeie să-l deschidă. Nu am crezut. A venit drept pe calea ferată, la minut.

Interior din Pensiunea rustică La Avram. Ăsta e țăranul bun de selfie.

Ce urmează de aici încolo e foarte misterios. După ce treci un nou deal, intri într-o pădure destul de sălbatică, cu iarbă înaltă și scaieți, pe o cărare îngustă, care merge paralel cu calea ferată. Există câteva puncte cheie unde, dacă știi orarul, poți aștepta să treacă trenul. E incredibil cum liniștea se rupe, vuietul crește și în mijlocul pustietății te trezești cu ditai trenul la doar câțiva metri de tine. Dar și mai interesant e să stai la ieșirea din pădure sub un viaduct și să privești trenul parcă plutind prin cer, deasupra brazilor.

După cam 20 de kilometri de umblătură intri în Lunca Ilvei cumva pe ușa din dos, pe la Pepiniera Silhoasa. Prima șansă de izbăvire care îți iese în cale e Pensiunea rustică La Avram. Omul e simpatic și primitor, mare colecționar de obiecte vechi, pe care le recondiționează cu pasiune. Din colecția lui cel mai mult mi-a plăcut mulajul de ghips al unui țăran cu mustață, înțolit ca prin partea locului, cu toate accesoriile. Dar asta nu e totul – îl puteți ruga pe domnul Avram să vă arate unde a ascuns prima versiune, ratată, a căpățânii vechiului țăran. O să vă distrați, promit.

Dacă rezistați și vă mai țin pingelele, merită să vă târâți până la Grădina de vară din centrul localității, să stați la umbră sub nuci bătrâni și să mâncați ca oamenii – e un fel de grădină a deliciilor. Merită un pic de plimbare și fiindcă pe drum veți descoperi ce poate face un primar căruia chiar îi pasă de cetățenii lui. Lunca Ilvei arată impresionant. Are străzile asfaltate, trotuare, e curat și absolut fiecare uliță are stâlp indicator cu denumirea. Iar casele și curțile sunt și ele așezate, aerul e cosmopolit și dătător de speranță.

La capătul a două văi sunt două izvoare cu apă minerală, denumite de localnici borcut. Au nume interesante: Ciriloi și Bolovan. Apa de la Ciriloi mi-a părut mai băubilă. Ambele izvoare sunt amenajate. Ba chiar au și camere de luat de vederi de când niște tineri zbanghii s-au îmbătat și au făcut foc cu ușa de la toaletă. Lângă izvoare există și panouri cu sfaturi înțelepte, cam așa:

„Călătorule! Curat îți este sufletul? Atunci lasă curat acest loc, fără gunoaie, reziduuri și alte stricăciuni. Binecuvântarea lui Dumnezeu a făcut să ies la suprafață aici spre a-ți fi ție izvor de sănătate. Gustând din licoarea mea, nu-ți cer decât un singur lucru: lasă-mă să rămân curat, asemeni locului care mă înconjoară.”

Legendara gară din Lunca Ilvei, sub dealuri.

Dar lucrul care m-a fascinat cel mai tare în Lunca Ilvei a fost gara. I-am dat târcoale îndelung și repetat, am povestit cu călători și cu casierița, care ținea o pisică în poală. Într-un final fericit, am dat chiar de șeful gării, domnul Damaschin Vasilca. Omul a fost super de treabă, m-a primit și mi-a povestit despre gara lui, despre rolul jucat în zonă de regimentul grăniceresc, despre istoria acestei linii legendare de cale ferată, ba chiar mi-a împrumutat și două cărți minunate, care descriu în detaliu toată povestea ghezășului, regionalismul pentru tren.

Mi-a luat ceva vreme să parcurg istoria fabuloasă turnată în sute de pagini de către un autor pasionat și foarte bine documentat. E imposibil să fac aici o recenzie a celor două volume mari: Ghezășul Ilvelor și Drum de fier prin praf de pușcă ale lui Paul Brașcanu din Vatra Dornei.

Redau însă, cât de concentrat pot, istoria acestui vis nebunesc de a trece Carpații cu trenul din dorința de a crea o legătură între două provincii surori.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Printre rândurile autorului, detectezi mereu o notă de mândrie amestecată cu nostalgie și vădită îngrijorare legată de soarta de azi a acestei lucrări legendare:

„Calea ferată din Valea Ilvelor s-a dovedit a fi o punte între oameni, locuri, istorie și cultură, tradiții și fapte, iar toți cei care au luat parte la acest vis au devenit parte din el. Construcția a cerut eforturi și sacrificiu, de aceea cred că toți cei ce se bucură astăzi de beneficiile aduse de existența ei, trebuie să-i cunoască istoria – spre a putea aprecia, păstra, apăra și transmite mai departe această moștenire. Să nu ajungem să prețuim calea ferată când va fi doar amintire…”

Un dispecer exemplar, la datorie.

Evident, calea ferată s-a născut nu doar pentru a uni oameni și destine, ci a avut și rațiuni economice. Valea Someșului și Valea Ilvelor sunt zone bogate în lemn, piatră și alte resurse. Bornele de andezit de pe Via Transilvanica chiar de aici provin.

Faptul că pe traseu existau cariere de piatră a făcut posibilă crearea terasamentelor și lucrărilor mari de infrastructură: tuneluri, viaducte și poduri. În jurul construcției căii ferate, care a durat 40 de ani, s-a născut o lume vie și cosmopolită. Aici au muncit cot la cot români, unguri, austrieci, italieni sau croați. S-au construit case pentru funcționari, barăci pentru muncitori, cantine, popote, cazărmi, ateliere sau magazii.

Terenul era și el destul de dificil, cu stâncării, turbării și păduri. Cifrele spun totul. Pe o distanță relativ scurtă, s-au executat cam 3.6 milioane de metri cubi de terasamente, 147 de podețe, 32 de poduri, viaducte de coastă și 5 viaducte mari înălțate la 20-30 de metri și având fundații încastrate impresionante, de până la 10 metri adâncime. Peste toate, erau gările robuste, din piatră, proiectate în stil românesc după planurile arhitectei Maria Irineu.

Apoi vine spectacolul celor 9 tuneluri cu o lungime totală de 2383 de metri. Cel mai lung, în formă de potcoavă, e Tunelul 7 Larion cu o lungime de 856 de metri.  Apoi a venit ironia istoriei. Cum s-a terminat lucrarea a început războiul. În 1944 trupele dușmane în retragere au distrus cât au putut din acest traseu. Au trebuit ani de zile pentru refacerea viaductelor și tunelurilor bombardate.

Tot acest traseu e de poveste, iar faptul că Via Transilvanica, drumul care unește, trece și pe aici, nu e deloc întâmplător. Azi, traseul e întreținut minimal, un fel de cârpeală a urgențelor, cât să mai țină de azi pe mâine. Da, e drept că această rută a ieșit demult din garanție, însă potențialul ei turistic ar merita mai multă atenție și implicare. Pentru mine unul, a fost o revelație și o bucurie.

Trebuie să mai spunem că trenul acum o sută de ani exercita o spaimă amestecată cu fascinație, unii oameni chiar se temeau să urce în el, mai ales că prindea și o viteză amețitoare pentru acele vremuri: iuțeala maximă era de 15 km pe oră! Când se constata timp nefavorabil sau „cazuri de înspăimântare a vitelor prinse la trăsuri” pe la podețe, viteza scădea la 8 km pe oră.

Organizarea internă era ca la armată: existau acari, liniori, cantonieri, mecanici, conductori, precum și un „călăuz de tren”, responsabil cu biletele. Ca peste tot, în jurul drumului de fier, acest simbol al progresului și mobilității, se năștea o lume aparte, exotică, unică, o lume de care merită să ne amintim, mai ales aici, pe Valea Ilvelor.

O locomotivă din Lunca Ilvei în 1962. Foto din colecția Demeter Alexandru, Bistrița. În volumul Ghezășul Ilvelor de Paul Brașcanu, fotocopie.

Ca un bonus, iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscător, domnul Damaschin mi-a împlinit un vis din copilărie: a rugat un mecanic de treabă să mă primească în locomotiva lui pe ruta Lunca Ilvei – Vatra Dornei, ca să filmez un pic și să povestim. Vreme de 50 de km am trăit emoția celui mai fericit Crăciun posibil. 

Mecanicul de tren e un om bun și blând. Eu filmez și el îmi povestește cu pasiune despre meseria lui de o viață, la care deocamdată, nu se gândește să renunțe. Își mărturisește și frustrările. S-a pensionat, iar acum lucrează pe contract.

Azi nu mai sunt tineri care să își dorească să conducă trenuri, e criză mare de mecanici. E o muncă grea, cu multe responsabilități, administrată rău, de mântuială, cu lucrări de mentenanță prost executate și legi pe care nimeni nu dă doi bani.

Pe vremuri se lucra în echipă, mai responsabil, mai precis, iar cu legile nu te jucai. Azi, calea ferată a căzut în derizoriu și dacă nu se intervine rapid, va deveni curând istorie. Dacă un baron local din Dorna are vila peste drum de șosea, peste șinele de tren, își trage imediat un podeț peste care să treacă cu jeep-ul. Cu un drum, trece și peste legea care există și spune că așa ceva nu e permis decât la intervale stricte de distanță. Trăim într-o țară pierdută, care arată ca o stână fără stăpân.”

Ajungem la Coșna. Nu mă pot abține și-i pun o întrebare grea, care mă roade. Cum e posibil ca un om de treabă, harnic și familist ca M. să moară acum câteva luni, lovit de tren exact la această trecere de cale ferată? Mor prostește oameni în mașini, căruțe sau pe jos an de an cu zecile la aceste treceri fără barieră, fiindcă uită, sunt neatenți și cu gândul la ale lor. Cum e să fii mecanic și să fii parte din astfel de tragedii, chiar dacă n-ai nici o vină?

„Răspunsul e nepăsarea. Indolența, lipsa de grijă a autorităților față de semenii lor. An de an, mor oameni aiurea exact așa. Fiindcă cineva nu e în stare să pună un semnal de avertizare sau o barieră. Un tren are sute de tone, nu-l oprești în câțiva metri. Asta e partea dureroasă și nevăzută a acestei meserii. Cel mai greu e când în astfel de tragedii sunt implicați copii…”

Casă părăsită pe Tătaru, înainte de coborârea în Halta Grădinița.

Acum stau în Dorna, așteptând să iau un tren înapoi, la Lunca Ilvei. Citesc din cele două volume și parcurg invers, ca pasager, aceste miracole de inginerie gândite cu peste o sută de ani în urmă. Trenul intră și iese agale din tuneluri, fluierând. Privesc de sus vârfurile brazilor și mă lovește deodată o tristețe iremediabilă. S-ar putea foarte bine ca, nu peste multă vreme, acest drum e vis să nu mai fie posibil.

Cum de am reușit să ne defectăm în acest hal ca națiune liberă, independentă și cu pretenții europene pe deasupra? Câte șanse am putut rata doar în ultimii 30 de ani, amețiți de petarde electorale, promisiuni fără acoperire și proastă administrare? Ca slujbașul nevrednic din Pilda Talanților, oare câte fonduri europene am putut efectiv îngropa în canalizări de prin sate uitate, unde nimeni nu se va racorda în vecii vecilor?

În țara lui „Las’ că merge și așa”, cea în care ne ducem acum zilele ca pe niște nemeritate poveri, având un orizont al speranței tot mai încețoșat, resursele există parcă doar pentru a fi sifonate. Mântuiala a devenit a doua religie de stat, imediat după Ortodoxie.

Nu suntem vrednici nici măcar să întreținem ce au construit înaintașii noștri, cu sacrificii imense. Iar capacitatea de a construi lucruri durabile, de anvergură, care să ne stimuleze minimal încrederea națională moare sufocată de corupție, într-o mare de vorbe goale și de sfadă politică interminabilă.

Elitele s-au exilat, resursele seacă, educația suferă, iar țara îmbătrânește urât. Ne-am defectat rău și nu știu cine o să ne mai repare vreodată. Poate doar un „Programul Rabla pentru națiuni” ne-ar putea salva. Să o dăm pe Românica asta abuzată și confiscată și să ne dea cineva o țară nouă, la cheie. Plătim diferența, cum să nu? Adică ne împrumutăm și apoi vedem noi…


Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.