Aveam un unchi plecat cândva, demult, în America. Și avea el o vorbă rămasă celebră-n familie:

„Ascultă la mine și bagă bine la cap, nepoate: Cel mai mare câine-i omu’!”

Nimeni nu știa prea clar ce voia să zică cu asta dar, cum o rostea cu o convingere apăsată, privindu-te drept în ochi pe sub sprâncenele lui stufoase, mai că părea de o înțelepciune incontestabilă. Iubitorii de oameni se trezeau brusc tăvăliți în confuzie mai rău ca păstrăvu-n pesmet.

Iubitorii de animale deveneau și ei victime ale nebuloasei: Cum adică? Prietenul omului, cel plin de calități cum ar fi loialitatea, credința sau sinceritatea a ajuns să fie dat ca exemplu negativ? Să fie condiția cea mai de deplorabilă în care poate aluneca omul tocmai una câinească?

Mănăstirea Moldovița văzută de pe ultima obcină a zilei

Zic și eu ca unchiu’, răspicat: Nu-i fiară mai ciudată ca omul! E sucit rău. Când ți-e lumea mai dragă, te trezești că-l apucă. E la munte și mintea-i fuge la mare. E în Cipru tupilat sub o umbrelă și vrea în ceva fiord nordic, la răcoare. În saună visează la un duș rece. Cum îl pișcă frigul, se smiorcăie că vrea la termale.

Omul sofisticat al orașului aflat în echilibru precar, zăpăcit de prea multă informație și cu un picior în diversele realități virtuale, constată mai mereu o neîmpăcare funciară cu sine, teribilă resursă de angoase și anxietăți: Nu-i a bună nicăieri. Vrea mereu altundeva decât acolo unde tocmai se află.

Marea problemă a omenirii, zicea Pascal, vine din faptul că oamenii nu pot sta de capul lor (fără semnal la telefon!) într-o cameră izolată vreme de câteva zile, împăcați cu ei înșiși. Spaima de a te asurzi liniștea, de a da iar față cu același tu și cu gândurile tale mai uzate ca o pereche de ciorapi soldățești după un marș forțat, e pentru mulți, înspăimântătoare.

Oamenii complicați contemporani se vor mai mereu altundeva decât sunt. Se află ei undeva locului, da-i îmboldește teleportarea. În loc să pritocească momentul, să mestece alene clipa prezentă storcând-o de sevă ca pe caramea umplută, omului mintea-i fuge te miri pe unde.

Exercițiu de privit atent la o creangă uscată de molid, de argint, doar ca să simți trecerea vremii

E dimineața devreme la Vatra Moldoviței și soarele cu dinți încă nu prididește să aburce la cer negura lipită de drum. Cocoșii răgușesc interpretând solo aceeași partitură, mioarele de prin curți își fac gimnastica facială morfolind lipsite de elan primele fire înrourate de iarbă ale zilei, iar caii tropotind pe drum fornăie la trap iscând pe nări jeturi de abur îndreptate spre pământ.

E răcoare bine, miroase a fum și început de lume. Omul se apucă de ființat timid, pe la colțuri, ascuns după câte o cană mare de cafea, sorbind dintr-însa mai ceva ca din apa vieții, sperând să se recompună cumva din cioburile nopții. Și deodată, cum îl pălește amintirea, țuști, evadează, dispare. Exact ca și mine acum, în curtea mănăstirii Moldovița.

Călugărița-ghid, înarmată cu un laser tip creion și o retorică ortodoxă amplă, descrie unui grup de pensionari scenele derulate pe pereții exteriori, dar mie minte îmi fuge aiurea, n-am răbdare să ascult, ca un elev la primele ore, încă necuplat de-a binelea la realitatea zilei. Din mai toate ședințele cu părinții, ai mei sărmanii se întorceau cocârjați de aceeași rezoluție: „Prost nu-i, doar că nu-i stă capu’”.

Poiana de vis de pe strada Poiana lungă. Genial, de vis chiar.

Capul meu iată, zboară acum departe, în Asia Centrală. Mă simt ca atunci, demult, la Son Kul și nu uit cum ieșeam țeapăn din iurtă în soarele înțepător al dimineții, amenințând a iarnă. Frigul de peste noapte activase șoriceii de câmp în căutare de căldură, tupilați pe la marginile plăpumilor noastre întinse direct pe pământ. În aer pluteau fuioare de fum de baligi mai diafane ca hainele cele noi ale împăratului. Cât vedeai cu ochii, pășuni fără o tufă măcar, nici cât pentru un umbrar de arici.

În față lucea lacul reflectând cerul, iar dincolo de el se ițeau un șirag de munți obraznici de câte cinci, șase mii de metri. Între apă și cer, suspendați pe o fâșie îngustă de pământ, doi kârghizi călare mânau câțiva cai, în tăcere, cu capetele-n pământ. În mijlocul câmpului fără urmă de vegetație, trona un veceu albastru, de tablă, iar dincolo de el, aliniată ca un regiment de infanteriști în linie, ronțăind ritmic, venea o turmă de oi maro, cu urechi clăpăuge, amenințând să mă pască.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Dar, vai! clasicul dat cu capul de tocul ușii de lemn la ieșirea de pe poarta cea strâmtă a mănăstirii mă trezește la realitate mai pregnant ca o castană în freză. „Bojan, ție unde ți-e capul?” așa ar fi zis diriga.

Dimineață mai diafană decât aburul năvălind din nările cailor

De cum se încălzește afară, cum lucrează și mintiuca omului. Moldovița – o cochetărie micuță și delicată, un fel de Sucevița în miniatură. Bifat! După o vreme, să o recunoaștem, mănăstirile, ca pădurile, începe să cam semene între ele. Deci, încotro azi? Spre Sadova. Avem iar o etapă grea – peste 20 de kilometri, cam 1000 diferența de nivel, spre Obcina Feredeului. Bucovina asta și obcinele ei scot tot ce-i mai bun din călător: sufletul. Dar, dacă te ambiționezi și le treci, n-o să le uiți veci.

A treia zi de transpirat în suc propriu are ceva arhaic, brutal, de marș forțat în armata anilor ’80. Deodată corporalitatea devine reală, simți glezne țepene, junghiuri sublime și tendoane neunse. Noroc că prima bucată de drum e mai pe plat cumva, frumos, poetic, șerpuind pe malurile unui pârâiaș clipocind a optimism. După un 5 km așa, corpul intră în ritm, odată cu intrarea memorabilă din cătunul Spărturi. Peisajul se deschide de jur împrejur și Bucovina ți se arată așa cum e – ca o tânără superbă, dar nepăsătoare, care încă n-a descoperit selfiul și capacitățile sale de narcisizare accelerată a inocenței.

Gardul care m-a captivat o vreme

Mă opresc lângă o bucată de gard uitată în câmp. Nu mă pot opri să n-o fotografiez roată, mă fascinează. Oare în ce lume poți să dai peste o bucată de gard absolut inutilă, care nu delimitează decât eventual propriile tale limite? E o minune a creației această frumusețe gratuită, exact așa cum trebuie. Dincolo de ea, rispite până departe, case ca firmituri albe pe o față de masă verde decorează versanții. Peste toate, ca frunze galbene, cad culorile toamnei despicate de ulița străjuită de leațuri, cea care ne duce la deal.

Acolo, chiar lângă o bornă, este o veche gospodărie din lemn. Din ea răsare în poartă un om. Pe cap are o pălărie antică, găurită, cândva verde, cu un croi austriac. Când în Bucovina dai peste un om singur și cu chef de vorbă, musai să te oprești. Uită că vei ajunge la Sadova pe înserat, ceea ce și avea să se întâmple. Stai de vorbă, ascultă, descoase, așteaptă. Macovei Nicolae va pune de un show nesperat, unul care va da un farmec în plus călătoriei.

Macovei e tot ce nu e omul contemporan despre care peroram mai sus, de aceea îmi pare atât de interesant. Omul e o lecție deschisă de viață, de o transparență cuceritoare. De o sinceritate limpede, exact ca ochii lui albaștri, își pune sufletul pe tavă în fața unor călători pe „Transilvănica”, așa cum numește el calea. E un om modest, care s-a făcut una cu locul lui, într-o împăcare cu sine și cu soarta cum rar mai poți găsi. Nu are dileme, nu se vrea în altă parte decât e. Rupt de lume, ai zice, abandonat de toți, își duce zilele cu demnitate și fără smiorcăieli existențiale. Deși e evident sărman, nu pare nefericit. Nici plictisit de sine.

Macovei Nicolae și rețeaua de garduri din ograda sa.

Are câteva animale, o casă modestă cu un pridvor din care trage cu urechea la sunete și seara privește luminile din vale. Mai demult le vedea mai bine, acum i-ar trebui niște ochelari. Casa e superbă în simplitatea ei: un pat, o masă, o laviță, un radio, un fluier făcut dintr-o țeavă de cupru cum se pun la calorifere. Afară câteva mioare pasc în ritmul muzicii clopoțelelor de la propriile gâturi și un câine doarme toropit de soarele amiezii. Toate-s aliniate într-o armonie aproape perfectă, îmbinate ca bârnele din colțul casei.

Macovei face parte in grupul etnic al rutenilor, cu rădăcini în Ucraina. S-a născut la confluența a două imperii și a fost o minune să vadă România Mare prosperând. Ne arată împrejurimile: „Acolo e Rija, acolo Dămăcușa… acolo jos e Moldovița, de unde veniți voi”…

Acasă, pe când era copil, vorbeau doar rutenește, iar când au venit rușii în 44 s-au putut înțelege cu ei fără probleme. „Acum, că s-au mai întărit românii ăștia”, zice că e român, așa cum e trecut și în buletin. Și în casă tot românește vorbesc. Are ascunsă sub pălărie chiar și o poezie tematică, învățată în clasa a treia. Cică avea strofe mai multe, dar le-a cam uitat.

„Măi, Răducu lui tătucu / tu dormeai când am plecat / pentru țară să mă bat. Am plecat să apăr glia / să fac mare România. / Am plecat cu Domnul sfânt / pentru cruce și pământ.”

Peisaj tipic de Bucovina aia de care te îndrăgostești

Își amintește de tatăl lui mort în ‘39 din pricina unei răni căpătate în Italia, în primul mare război, își amintește de cei 3 ani de armată începând cu ’53, își amintește cum și-a rupt un picior și cum a mers în cârje la stăpânire să ceară o pensie mai mare. Degeaba. Fiindcă avusese o pereche de boi a fost considerat mic exploatator al poporului. Se justifică bietul om:

„Da’ eu am lucrat cinstit la o întreprindere de stat, nu la o vădană. Și boii i-am hrănit cu fânul și cerealele mele. Pe cine oi fi exploatat eu în afară de mine, prin munca mea? Cum poți trăi azi cu doar 6 milioane pensie pe lună? Greu. Da eu nu mă supăr, vin aici să fac fân pentru vite, doar iarna plec. E frumos aici în pridvor, că stai și te uiți. Uneori, când mă apucă, mai cânt la fluier, da nu iese sunetul chiar cum aș vrea, că n-am dinți. Fără dinți nu poți sufla ca lumea, nu știați?”

După mirabila întâlnire cu Macovei, pe care sper să-l revăd în viața asta, nu înțeleg cum de ne-am rătăcit unii de alții. Ne-am regăsit ridicol, cu telefoanele. Au urmat reprize de gâfâieli până seara, întrerupte de îndelungi contemplări de lumini și umbre prin nesfârșite păduri, până când am ajuns rupți și înfrigurați la o pensiune din Sadova. Muzica cu dirli-dam era acolo, la fel ospeția bucovineană cu păstrăv cu hribi în smântână (multă!) și mămăliguță și vin alb sec la carafă, recișor așa.

Noaptea am visat cu ruteanul nostru cu privirea lui lipovenească, albastră ca apa mării. De auzit nu mai aude bine, memoria îl cam lasă, de umblat umblă greu și de văzut, vedea mai bine înainte de a i se strica ochelarii. Cu toate astea, n-a dat nici o clipă senzația de nefericire și neîmpăcare. Am înțeles de la el că în viața asta nu trebuie să fii neapărat un om bogat sau de succes ca să ai valoare și demnitate.

Am înțeles că partea asta grea a împăcării omului cu clipele care i s-au dat e mai simplu de negociat de pe prispa casei tale de lemn, cântând șoptit, chiar și fără dinți, la un fluier improvizat pentru niște oi care, probabil, nu-și ascultă decât propriile clopote.

Micul exploatator fentat la pensie de Statul român

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.