21/02/2017
Meir Shai, născut Marcel Slacman, are 87 de ani. Foto: Lucian Muntean

Povestea evreului care se luptă de 20 de ani ca un mitropolit român să fie declarat "Drept între popoare"

Cetăţeanul israelian de origine română Meir Shai (87 de ani), supraviețuitor al Holocaustului, se luptă de 22 de ani cu Memorialul Yad Vashem din Ierusalim ca să-și poată arăta recunoștința față de cei doi oameni despre care spune că i-au salvat viaţa când era copil: pictorul George Russu și mitropolitul ortodox Tit Simedrea.

Povestea lui Meir Shai – născut cu numele Marcel Slacman și stabilit în Israel în 1970 – este o lecţie de perseverență predată de un om căruia naziştii au vrut să-i refuze dreptul la viață, iar comuniștii, dreptul la demnitate.

Fuga de moarte

Marcel Slacman s-a născut la Iași în 1930. Era cel mai mic dintre cei trei fraţi ai unei familii de evrei. Tatăl său, David Slacman, era tipograf, profesie care îi permitea să ofere confort şi stabilitate familiei sale, perfect integrată în viața orașului.

Reproducere din cartea "Holocaustul amintirilor", de Székely Csaba-István.
Reproducere din cartea biografică "Holocaustul amintirilor", de Székely Csaba-István.

Abia în 1938, familia Slacman a simțit ameninţarea tensiunii politice a acelor vremuri.

David Slacman a fost vizitat de însuși Corneliu Zelea Codreanu, care i-a cerut să monteze o tipografie legionară și să coordoneze editarea unor materiale propagandistice. A refuzat cu fermitate, iar asta i-a adus prima amenințare cu moartea.

„Tata a venit foarte speriat acasă și a zis că trebuie să plecăm, că altfel ne împușcă. La scurt timp însă, Codreanu a fost asasinat și ne-am liniștit.

În 1940, situația devenise din nou foarte tensionată, după Pactul Ribbentrop-Molotov. Erau manifestații ample la Iași. Atunci ne-am hotărât să fugim de acolo.

Am plecat pe furiș, fără bagaje, și ne-am instalat la Bălți, în Basarabia, şi, după alte șase luni, în Cernăuți. Eram mic, dar înțelegeam că nu sunt dorit pentru că sunt evreu”, a povestit Marcel Slacman pentru PressOne.

După cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, familia Slacman a plecat la Cernăuți, în speranța unei administrații mai tolerante cu etnia din care făcea parte.

Au scăpat astfel de pogromul de la Iași, din 1941, dar au dat peste deportările de la Cernăuți, unde comuniştii îi vedeau pe evrei ca reprezentanți ai clasei exploatatoare.

Inițial, au scăpat și de această cumpănă, pe fondul sărăciei în care ajunseseră să traiască. Locuiau toți într-o garsonieră modestă, închiriată lângă sediul Mitropoliei Bucovinei. Dar mai grav era că David Slacman nu găsea de lucru.

Marcel Slacman își amintește că, în ultimă instanță, tatăl său s-a gândit să încerce chiar la Mitropolie, deși avea speranțe mici că cineva ar putea angaja un evreu tocmai acolo.

„Aveam 11 ani, îmi aduc aminte când a venit tata înapoi și ne-a povestit că a întâlnit un om foarte cumsecade, un pictor de icoane care i-a promis că îi va da un răspuns a doua zi, după ce va cere acordul Mitropolitului Tit Simedrea.”

Era George Russu, un personaj care avea să vegheze asupra membrilor familiei Slacman în cea mai mare încercare a vieții lor.

David Slacman a fost angajat la Mitropolie, iar fata lui George Russu, Domnița, s-a împrietenit cu Bea, sora cea mare a lui Marcel Slacman. Le lega pasiunea pentru limba franceză.

Reproducere din cartea „Holocaustul amintirilor”, de Székely Csaba-István.

Totuși, situația continua să se tensioneze de la o zi la alta. După eliberarea orașului Cernăuți de sub ocupația sovietică, de către trupele româno-germane, în iulie 1941, Marcel Slacman nu a mai avut nici măcar dreptul să meargă la școală.

Pe 11 octombrie 1941, a fost publicată Ordonanța nr. 38, care stabilea, între altele, că sunt pasibili de pedeapsa cu moartea „toți acei care vor ascunde în locuințele lor persoane străine de locuințe”.

Potrivit Ordonanţei, citată de Székely Csaba-István în volumul intitulat „Holocaustul amintirilor”, „cei ce vor lua cunoștință pe orice cale de infracțiuni ca cele arătate mai sus, și nu vor anunța imediat autoritățile militare, se fac vinovați de complicitate și se pedepsesc cu munca silnică de la 5 la 8 ani”.

În completarea acestei ordonanțe, guvernatorul militar al Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, ordona mutarea tuturor evreilor în ghetoul din Cernăuți.

Aceştia aveau voie să ia din case doar haine și mâncare. Capul familiei avea obligația de a întocmi inventarul locuinței, pe care trebuia să-l depună odată cu cheia casei, la ghetou.

„Evreii găsiți după ora 18 în afara ghetoului vor fi împușcați”, preciza documentul, citat în cartea lui Székely.

Marcel Slacman își amintește şi astăzi acele momente.

„Dimineața, la prima oră, 40.000 de evrei din Cernăuți au fost duși în ghetou. Nu aveam voie să luăm nimic cu noi. Cine va ascunde evrei va fi împușcat pe loc, aşa se spunea.”

Carte de identitate, reprodusă în cartea „Holocaustul amintirilor”, de Székely Csaba-István.

Au început deportările. În 1941, circa 30.000 de evrei au fost transportați, ca animalele, în lagăre de concentrare din Transnistria: înghesuiți în vagoane de vite, fără apă și mâncare.

În fiecare zi, trenurile erau încărcate cu evreii de pe două-trei străzi ale ghetoului. Într-o zi, a venit și rândul familiei Slacman.

Capul familiei, David Slacman, a evitat până în ultimul moment încolonarea, apoi a încercat să rămână la urmă.

A reușit miraculos să se rupă din coloană și să părăsească zona împreună cu familia. Fără niciun plan, au continuat să se ascundă în ghetou și să caute o portiță de ieșire, pe care au găsit-o la propriu în corpul unei clădiri cu obloane de fier, care comunica cu exteriorul.

Au intrat fără să se gândească la consecințe.

Paznicul acelei clădiri s-a îndurat de acea familie speriată și i-a găzduit peste noapte. Asta i-a oferit răgaz lui David Slacman ca a doua zi să fugă până la Mitropolie, deși risca să fie împușcat pe loc, în lipsa unor acte de identitate asupra sa.

„Tata a riscat și a plecat din ghetou ca să vorbească cu George Russu, să-l roage să ne salveze. Russu i-a spus că guvernatorul oferă autorizații de ieșire din ghetou pentru cei care sunt necesari economiei și i-a promis că încearcă să-i obțină una.”

Marcel Slacman povestește că George Russu avea nevoie de semnătura Mitropolitului ortodox al Bucovinei, ÎPS Tit Simedrea, deoarece numai conducătorul unei instituții avea dreptul să îi facă guvernatorului o astfel de solicitare.

Din această cauză, demersul a întârziat: Mitropolitul plecase pentru o săptămână la București.

Totuși, George Russu s-a întors cu David Slacman în ghetou ca să vadă unde se adăpostise și l-a vizitat și în în zilele următoare.

La întoarcerea Mitropolitului Tit Simedrea – despre care Marcel Slacman avea să afle după mulţi ani, din documentele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), că fusese în București să se întâlnească cu rabinul-șef Alexandru Șafran, pentru cauza evreilor –, pictorul Russu a obținut semnătura necesară pentru a merge la generalul Corneliu Calotescu, cu motivația că Slacman este indispensabil tipografiei Mitropoliei.

George Russu era un om foarte respectat în oraș, deoarece era nepotul lui Miron Cristea, primul patriarh al României. El l-a convins să semneze pe șeful de cabinet al guvernatorului, maiorul Stere Marinescu.

Cu toate acestea, guvernatorul Calotescu a refuzat să aprobe, respingând cu furie documentul când a auzit numele ierarhului Tit Simedrea.

Ascunşi în subsolul Mitropoliei

Totuși, George Russu a reușit să obțină și o autorizație de la primarul oraşului Traian Popovici* și a alergat cu ea la ghetou.

A reușit să-i înmâneze autorizația lui David Slacman cu doar câteva ore înainte de un control al Jandarmeriei. Mai mult, confundat cu un evreu fugar, a fost la un pas să fie arestat chiar el, în timp ce încerca să identifice adăpostul familiei Slacman.

Când jandarmii au intrat în ascunzătoarea familiei sale, David Slacman le-a întins cu disperare hârtia. Mare le-a fost surprinderea jandarmilor când au văzut autorizația semnată de primar în mâinile unor oameni care se ascundeau într-un beci din ghetou.

Familia Slacman s-a mutat într-o locuință din vecinătatea Mitropoliei ortodoxe, dar, în 1942, primarul Popovici a intrat în dizgrația superiorilor săi, iar autorizațiile sale au fost anulate.

Marcel Slacman povestește că Jandarmeria a început să organizeze razii și să-i ridice pe toți cei care nu dețineau autorizații conforme. Dacă ieșeau pe stradă, riscau să fie împușcați pe loc.

La sugestia lui George Russu, membrii familiei Slacman săreau seara pe fereastră şi mergeau să înnopteze în subsolul Mitropoliei, iar a doua zi dimineața se întorceau ca și cum fuseseră plecați la cumpărături.

Le-a ieșit o dată, le-a ieșit de două ori, însă a treia oară a fost vizată și casa lor, care, după o percheziție, a fost sigilată. Nu mai aveau unde să se ducă, așa că s-au mutat cu totul în beciul Mitropoliei.

Reproducere din volumul „Holocaustul amintirilor”.

Aveau să mai iasă de acolo abia după un an și opt luni de tăcere și de frică apăsătoare.

„Am stat în beciul Mitropoliei până la 13 ani. Pivnița era foarte mică și se auzea totul. Uneori, un surdomut ucrainean ne mai aducea ulei cu ceapă și cu pâine. Ascultam știri la radio și citeam ziarele, dar nu aveam voie să ies.

Erau gratii la ferestrele de la stradă, care se aflau dispuse în partea de sus a camerei. Pe acolo vedeam uneori bocancii soldaților germani”, povesteşte octogenarul.

Reproducere din cartea lui Székely Csaba-István.

„Am văzut odată mașina mareşalului Antonescu, care venise să-l viziteze pe Tit Simedrea.

Cu altă ocazie, au venit la poartă niște nemți, care auziseră că la Mitropolie ar fi niște evrei.

Mitropolitul Tit Simedrea a ieșit nervos la ei și le-a strigat să lase armele dacă vor să intre în curtea unei biserici ortodoxe. Soldații au plecat.

O singură dată am ieșit din beci și am dat nas în nas tocmai cu Tit Simedrea. Mitropolitul s-a supărat rău atunci pe George Russu: «Domnule, mi-ai spus că copiii sunt disciplinați!»”.

În 1943, guvernatorul Corneliu Calotescu a fost înlocuit din funcție, iar familia Slacman a putut să se mute înapoi, în casa sigilată de lângă Mitropolie. A rămas acolo până la terminarea războiului.

*Traian Popovici a reușit 
să salveze de la deportare 
circa 20.000 de evrei, 
prin intervenții 
la mareşalul Antonescu 
și, apoi, prin emiterea 
unor autorizații 
în nume propriu. 
Pentru faptele sale, 
a primit din partea 
Israelului titlul 
de "Drept între popoare".

Umilința comunistă

Marcel Slacman mărturisește că familia sa s-a bucurat la venirea trupelor sovietice, dar nu pentru mult timp. Necazurile aveau să-i urmărească și după război.

Salvatorii lor nu mai erau în Cernăuţi: George Russu plecase la București, iar Mitropolitul Tit Simedrea se retrăsese la Mănăstirea Cernica, de lângă Capitală.

David Slacman a fost nevoit să-și caute din nou de muncă. S-a dus la o tipografie din oraș, unde un rus i-a spus că are nevoie de cineva care să-l poată picta pe Stalin.

I-a răspuns că nu asta este meseria lui, iar rusul l-a întrebat cât de mare îi este familia. După ce a primit răspunsul, i-a spus lui Slacman că în câteva zile vor fi deportați la Doba, ca să ajute frontul.

„Auzind asta, tata ne-a luat și am trecut clandestin granița. Ne-am întors la Iași, de unde ne-am dus la București.”

La București a început un nou episod al umilințelor. Din cauza anilor tumultuoși, Marcel Slacman rămăsese în urmă cu învățătura.

Bea Slacman îşi amintea o conversaţie concludentă de la una dintre vizitele pe care George Russu le-a făcut familiei sale:

„Ce a urmat după… El nu era capabil să continue restul întrebării. Și noi am rămas un timp fără grai. Numai mama a zâmbit și a încercat să ajute: «După ce am mers mai departe? Ei, bine, a fost destul de complicat, știi bine… A trebuit să-l învățăm din nou pe copilul nostru cel mic anumite cuvinte. Ce cuvinte? Cuvinte precum casă, copac, soare, pâine și… săpun»”.

Totuși, în beciul Mitropoliei din Cernăuţi, Marcel Slacman îşi descoperise pasiunea pentru matematică, chiar dacă îi era greu să se exprime în limba română.

A rămas și corigent, dar a recuperat masiv și a luat Bacalaureatul. Apoi a urmat cursurile Facultății de Chimie Alimentară din cadrul Politehnicii bucureştene, dar și cursurile Institutului de limbă şi literatură rusă „Maxim Gorki”. A devenit inginer, dar nu a practicat imediat această profesie.

Date fiind cutumele vremii, cei mai buni absolvenți erau repartizați la catedră. Marcel Slacman a devenit profesor de matematică la o școală de muzică. A mai predat chimie și tehnologie alimentară.

Ulterior, s-a angajat ca inginer la Institutul de Proiectări Alimentare și apoi la Fabrica de ulei „13 Decembrie”. În 1958, regimul comunist de la Bucureşti a anunțat că evreii care doresc să plece în Israel pot face cereri de emigrare. Familia Slacman s-a înscris pe listă.

„După o săptămână, a venit o directivă că cei care au făcut cerere de plecare vor fi scoși din munca de răspundere. Din cercetător, m-au făcut încărcător-descărcător la semințe de floarea-soarelui.

Am stat așa o săptămână, până când directorul și-a dat seama că și asta e muncă de răspundere. Dacă angajatul nu mai descarcă? Este o răspundere.

Așa că m-au făcut măturător, până când am fugit de acolo. O vreme nu am avut serviciu, am trăit din meditații la matematică.”

Într-un final, s-a angajat la Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice, unde avea funcția de cărător de gheață. Totuși, făcea munca unui inginer de laborator.

Acolo, Marcel Slacman a descoperit publicistica, unde a obținut satisfacții nesperate.

„La Institut mă întrebau dacă știu să citesc ce temperatură au reacțiile. Eu nu am spus acolo că sunt inginer, până când, într-o zi, am trăit una dintre cele mai frumoase clipe din viața mea.

Mă pusese o cercetătoare să păzesc o reacție la medicamente, care trebuia să aibă loc la zero grade. Am pus gheață acolo ca să atingă punctul critic. Ea s-a supărat și l-a chemat pe șeful secției. Șeful de secție știa ce înseamnă punctul critic, pentru că asta se învăța la liceu. Deci era tensiune mare.

M-am gândit cum să mă răzbun pe ei, așa că m-am dus la revista de chimie și le-am dat o lucrare științifică originală.

Peste o lună, găsesc articolul semnat de mine în revistă. Mă duc la serviciu și acolo se vorbea că, în sfârșit, după mulți ani, revista de chimie a publicat o lucrare a instituției noastre. Cine a fost?

Am fost chemat și felicitat de secretarul de partid, de toată lumea. Ce soluție au găsit la dilema asta? În România Socialistă, muncitorii au ajuns la un asemenea nivel, că scriu articole științifice.”

Marcel Slacman a continuat să publice materiale științifice și a urmat, la fără frecvență, cursurile Facultății de Matematică. Apoi a făcut și Școala Populară de Artă – Secția Dirijat.

Familia Slacman a reușit să emigreze în Israel abia în 1970, însă fără David Slacman, care se stinsese din viață.

Pe pictorul George Russu, Marcel Slacman l-a văzut ultima dată chiar la înmormântarea tatălui său. Regretă până azi că nu i-a mulțumit niciodată pentru ceea ce făcuse pentru familia lui.

Lupta pentru recunoștință

În Israel, Marcel Slacman și-a ebraizat numele și a devenit Meir Shai. Însă viața lui nu a fost ușoară nici pe acel tărâm al făgăduinței.

„Acolo am învățat ebraică și am dat concurs pentru un post de profesor de matematică la o școală. M-au întrebat de unde sunt și le-am zis că din România. «Unde e România? O țară înapoiată», s-a auzit de undeva. «Bine, atunci îți oferim un post la închisoare sau la școala de înapoiați, că așa este la început…»”

Meir Shai a găsit puterea să depăşească încă o dată piedicile puse de societatea în care trăia. S-a pensionat în 1995, de la școala de elită Reali din Haifa, unde predase matematică superioară aproape trei decenii.

După pensionare, și-a căutat un nou rost, dar asta a însemnat o nouă luptă.

„Când am ieșit la pensie, mi-am zis să îi caut pe cei care îmi salvaseră viața, să le ofer o recompensă. După șapte ani de cercetări, am găsit-o pe Domnița Russu. Fusese consul onorific al României în Brazilia și locuia lângă São Paulo.

M-am dus la Memorialul Yad Vashem, unde există o secție pentru «Drepți între popoare». Acest titlu este acordat celor care au ajutat evrei în perioada războiului. Este oferit în baza unui referat, întocmit de un specialist de acolo.

Lui George Russu i-au dat imediat titlul. Am luat legătura cu Domnița, care avea 88 de ani. M-a rugat să fac ceremonia în România, la Patriarhie, unde se află picturile tatălui ei.

Cei de la Yad Vashem voiau să trimită titlul în Brazilia. Un an de zile a durat acest diferend. Până la urmă, s-a aprobat și a avut loc această ceremonie. Dar aici începe o nouă tragedie a mea.”

Meir Shai s-a ocupat de organizarea evenimentului. A trimis invitații, inclusiv la Ambasada Israelului.

„Am întrebat-o pe ambasadoare și a zis că nu vine. La insistențele mele, mi-a spus că Patriarhul Teoctist a fost legionar și că nu poate să dea mâna cu un fost legionar.

«Dar acum trei ani ați dat mâna cu Teoctist, când un preot din Govora a primit titlul de Drept între popoare!» În final, mi-a scris pe foaie o dată când putea să vină. Secretara râdea.”

Meir Shai nu a înțeles imediat. A tipărit invitațiile cu data despre care ambasadoarea spusese că îi convine și le-a trimis aşa.

La Federația Comunităţilor Evreiești din România însă, cineva i-a atras atenția.

„Mi-au spus că nimeni nu poate să vină la data aceea, că la Sibiu era un congres european pentru evrei: «Toți plecăm acolo și nimeni nu poate să vină».”

A dat el telefon pe la toate instituțiile, să îi roage să trimită pe cineva și la festivitatea de la Patriarhie.

Mitropolitul Tit Simedrea.

În final, evenimentul a avut loc în 2007, la data stabilită inițial.

A fost anul în care Meir Shai a mai obținut o informație valoroasă: Mitropolitul Tit Simedrea avea un nepot în viață.

S-a dus la Mănăstirea Cernica pentru a afla mai multe despre ierarh (decedat în 1971), dar călugării nu l-au putut ajuta. A doua zi, la cimitir, a observat o candelă aprinsă.

Și-a prelungit șederea pentru a discuta cu groparul, care, în final, i-a spus că fusese adusă de nepotul lui Tit Simedrea. Îl chema Grigore Popescu și era inginer la Centrul de Calcul din București.

„M-am dus la Administrația Prezidențială în audiență, la Traian Băsescu. Era un consilier, Tătaru Cazaban, care ulterior a fost numit ambasador la Vatican. M-a trimis la CNSAS. Am stat să caut o lună de zile, împreună cu un cercetător care m-a ajutat, dar am găsit niște documente.”

În decembrie 2007, istoricul militar Dumitru Stavarache trăgea concluziile unei cercetări bazate pe documente de la Arhivele Naționale ale României, Arhivele Militare Naționale şi Arhiva CNSAS.

„Sunt multe denunțuri care îl privesc pe Tit Simedrea, că a invitat la masă «jidovimea» din oraș, că a vorbit urât contra războiului și a legionarilor. A primit în audiență evrei, era înconjurat de evrei. Am tradus în ebraică toate aceste documente și le-am trimis la Memorialul Yad Vashem”, spune Meir Shai.

Concluziile cercetării istoricului militar Dumitru Stavarache.

Meir Shai a mai descoperit că însuși Jean Ancel, faimos istoric evreu de origine română specializat în chestiunea Holocaustului, afirmă într-o carte că Mitropolitul Tit Simedrea a ținut o slujbă de Anul Nou cu toți preoții pentru salvarea evreilor.

Cu toate acestea, demersurile sale s-au împotmolit. Memorialul Yad Vashem a refuzat să acorde titlul. Meir Shai pune concluzia și pe seama lipsei de pregătire a istoricilor de acolo.

Unul dintre răspunsurile pe care Meir Shai le-a primit de la Yad Vashem. (Facsimil din cartea „Holocaustul amintirilor”, de Székely Csaba-István)

„La Yad Vashem nu există istorici adevărați de origine română. Există o furie acolo, pentru că în ziarele din Israel au apărut articole despre mine, în care îi critic. Ei interpretează că toți mitropoliții români au fost legionari.

Jean Ancel, care a studiat la Iași, a fost istoricul României la Yad Vashem, până când s-a îmbolnăvit, chiar în perioada în care George Russu a primit titlul.

El avea un văr pe care l-a dus în Israel, Leon Volovici. L-a propus în locul său, deși acesta avea studii literare, nu avea nicio legătură cu istoria. Leon Volovici a ținut un discurs despre Holocaust la Facultatea de Istorie din Ierusalim, unde poate ține un discurs oricine dorește. Apoi s-a dat profesor de Holocaust.

Leon Volovici mi-a spus că Tit Simedrea era un fascist, ca toată Biserica română, că toți erau huligani, legionari și antisemiți. A mai spus că el i-a dat ordin la ambasadoare să nu vină la ceremonie.

A făcut un referat de respingere bazat pe «istorici renumiți». «Care sunt istoricii renumiți?», am întrebat. Nu mi-au răspuns niciodată.

A urmat o corespondență de trei ani, plină de refuzuri, în care Yad Vashem argumenta refuzul prin faptul că cererea nu fusese făcută împreună cu cea referitoare la George Russu și prin faptul că «nu există evidențe directe despre activitatea de salvare a unei persoane».”

Meir Shai a reclamat lipsa de transparență în procesul de elaborare a referatului și că la dosar nu ar exista toate documentele trimise.

El a strâns expertizele a 15 istorici români și străini și a acționat în judecată Memorialul Yad Vashem. A câștigat doar parțial, în sensul că a obținut un rezumat al documentației de la Yad Vashem.

Apoi, a făcut recurs la Curtea Supremă, dar nici acolo nu a obţinut câștig de cauză.

Acum, la 87 de ani, Meir Shai spune că face demersuri pentru a ajunge în audiență la președintele Israelului, Reuven Rivlin:

„Nu am copii, asta este tot ce fac de dimineață până seara. Sunt în stare de șoc că nu am obţinut până astăzi (recunoașterea Yad Vashem pentru Mitropolitul Tit Simedrea – n.r.).

Este un capitol neîncheiat, din punctul meu de vedere. Acesta este scopul vieții mele, îi sunt dator. Nu știu ce să mai fac. Nu aș fi fost în viață fără acești oameni”, a declarat Meir Shai într-un interviu pentru presa israeliană, citat în cartea lui Székely Csaba-István.

„Holocaustul amintirilor”…

 este un volum documentar, realizat de un bun prieten al familiei Shai, Székely Csaba-István.

Acesta este economist, doctor în științe și membru al Academiei Oamenilor de Știință din Ungaria.

Cartea, publicată în 2010 la editura Alutus, se bazează pe mărturiile lui Meir Shai și ale surorii sale Bea.

În volum sunt incluse o serie de fotografii de familie și anexe cu corespondența dintre Meir Shai și Memorialul Yad Vashem, dar și expertizele unor cercetători din domeniul Holocaustului cu privire la Mitropolitul Tit Simedrea.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...