Așa cum există în literatură o teorie a relecturii, așa există pentru călător o teorie a reîntoarcerii, a revenirii în locuri magnetice, care nu încetează să te cheme pe nume. E o chemare șoptită, de sirenă.

A citi o carte înseamnă un sens unic, înseamnă a te angaja pe un parcurs liniar, a te pierde în gândurile unui autor. Sensul e dat de un început și de un final. A reciti înseamnă a merge înainte și înapoi, la fel cum te-ai preumbla sus-jos, pe un drum. E un exercițiu de înstrăinare cu bună știință. Când recitești o carte, Tu-cel-acum-străin te întorci la începutul ei, dar într-un mod proaspăt.

La fel, Isus-cel-proaspăt-înviat răsare înaintea a doi ucenici pe drumul Emausului deghizat în străin, ca unul care face iar cunoștință cu lumea din care tocmai a absentat vreme de trei zile. Obiectul întâmplării tocmai s-a înstrăinat de ea. Isus ia în primire realitatea dintr-o postură cu totul nouă, schimbată. Iată de ce vechii lui prieteni nu-l recunosc și-l întreabă: „Tu eşti singurul străin în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?”

Dimineață devreme cu indicatoare Via Transilvanica, pe drum neumblat

La fel e și cu drumul. Dacă un loc nu-ți dă pace și te tot cheamă, revino acolo în postura unui străin. Vei descoperi o perspectivă nouă, menită să te scuture, să te trezească din ațipeală, înapoi la viață.

Uneori, drumul e ca un tăvălug, te ia cu sine și te amețește. Te copleșește fie cu detalii care fură ochiul, fie cu o mecanică a plictiselii. Drept urmare, treci vag absent prin diverse locuri și nu le observi cum trebuie, la fel ca ciobanul căruia îi arde șura, dar el stă cu spatele la ea, fiind deosebit de atent la oi.

După o vreme, în gândurile călătorului lucrurile se re-așază în altă matcă, iar atunci își aduce aminte pe unde a umblat, de fapt. Chestia cu mintea de pe urmă se dovedește, iată, valabilă și în cazul călătoriilor. Când mintea și trupul drumețului s-au odihnit, anumite scene, peisaje sau locuri încep să-i înghiontească mintea și să-i trezească pofta reîntoarcerii.

Toamnă perfectă cu drum posibil.

Așa am pățit în dimineața aceea tulbure dintr-un han aflat în zgomotosul Pas Mestecăniș. M-am trezit cu mintea pierdută-n pâcla care tocmai începea să se ridice din depresiuni. Încă nu o știam, dar etapa asta urma să-mi zgândăre conștiința și să mă invite, peste vreo 9 luni, la o neașteptată revizitare. În tot acest răstimp, lumea, așa cum o știam, se dăduse peste cap fără să ne întrebe ceva și acum trăiam vremurile surpriză ale pandemiei globale.

În dimineața aceea însă, nu intuiam nimic, la fel cum probabil, nici locuitorii Hiroshimei nu bănuiau surpriza adusă de micul avion de argint bâzâind prietenos pe cerul de azur al unei dimineți perfecte.

Acum, vârfurile munților tocmai se ivesc dintr-o negură albă, ca un lac de lapte. Mestecăniș e un pasaj, o trecere continuă, e neașezare, un vuiet constant de camioane și mașini. Pe alocuri, culmile ascund mănăstiri și stâne de oi. Nu departe, se află și bomba ecologică cu ceas – groapa de gunoi de la Pojorâta, taman în vârf de munte, construită de CJ Suceava din bani europeni, dar contestată puternic de bucovineni.

Iar în caz că aveți iluzia că Obcinele Bucovinei s-au terminat, ei bine nu. Drumul face un slalom tocmai printre Obcina Mică și Obcina Mare, drumuri forestiere desfundate și câini ciobănești răsăriți ca din pământ, ba timizi, ba tupeiști. Poți întâlni ciobani taciturni, ca cei din Godeanu, călugări cu mantii fluturând, aflați parcă în tranzit spre Cetatea Cerească, culegători de ciuperci și fructe de pădure sau drujbiști impersonali, iute doborâtori de copaci. Dacă-i întrebi de sănătate, zic că „suntem aicea, la rărituri”.

Mestecăniș – Vatra Dornei, prin păduri și poieni

Vreo 10 kilometri, din plictiseală, am tot fotografiat ridicarea ceții, ultimele frunze ale toamnei în lumina încă diafană a dimineții și umbre grafice croindu-și cărare printre bălți și copaci. Iar la un moment dat, am dat peste un imens cauciuc de taf, abandonat într-o poiană lângă un indicator spre Cabana Gigi Ursu, aflată la doar un kilometru și jumătate de traseul nostru, înspre stânga, spre Giumalău.

Ne-am pus pe cauciucul de taf să cugetăm, apoi am decis că 3 kilometri în plus nu-s chiar o lume pentru niște călători curioși. Întâmplările revelatorii sunt uneori generate de decizii mici, pripite, iraționale cumva. Astfel am pornit înspre una dintre cele mai misterioase povești ascunse ale Bucovinei, una care mă va chema șoptit, pe nume, și mă va readuce aici, dar altfel, schimbat, înstrăinat, gata pentru a descifra povestea dintr-un unghi cu totul nou. Mintea cea de pe urmă îmi va reaminti că nimic nu e întâmplare, ci totul e aventură și mister.

Mai întâi s-a ivit dincolo de brazi creasta Giumalăului, apoi un câine pe drum, o căsuță de cioban, un grajd mare pe dreapta și lucirea mată a tablei acoperind o cabană strălucitor de albă, ca o perlă în lumina tare a zenitului. Pe urmă, s-a deschis toată perspectiva asupra acestei vaste poieni, un loc absolut magnetic, care conținea nu departe un mic schit pitit după niște brazi. Pe loc am simțit că e genul de loc care avea să mă re-cheme la sine.

Cabana Gigi Ursu înainte cu 3 săptămâni de incendiul devastator

Un călător trăgând la un han. Un fapt cât se poate de banal, un clișeu și totuși o imagine ancestrală, sinonimă cu toată această cultură al drumului. Oare câte milioane de destine nu s-au schimbat de-a lungul istoriei din acest simplu fapt al poposirii unui străin la un han? Până și sensul ascuns al drumului Emausului din Evanghelia după Luca se revelează la frângerea pâinii, pe tăblia obosită a unei mese dintr-un han oarecare.

În afară de trei căței mici și amușinători, nimeni nu s-a prins că suntem la poartă, sub arcada albă, decorată foarte curajos cu niște romburi roșii, dincolo de care se află o terasă și o vastă cabană în formă de L, toată din lemn vopsit în alb și împodobită cu o pasiune pentru detalii, fie că vorbim de mici ghivece cu flori, un pitic îmbrățișând un butoi cu bere, o căprioară culcată sau doi îngerași din ghips cocoțați pe un box palet, păzind niște bidoane pline cu apă.

E liniște și cald, doar lângă o magazie e ceva foială – două călugărițe alături de o femeie zveltă au treabă cu niște saci cu varză. Cu coada ochiului, doamna Ursu mă zărește, vine, mă cheamă înăuntru și mă întreabă ce-aș vrea, privindu-mă drept.

O bere Suceava, ce altceva?

Interiorul cabanei e un soi de muzeu-cult, un spațiu plin de obiecte interesante peste tot, iar pe pereți sunt poze cu proprietarul, acest misterios Gigi Ursu, un bărbat impozant, cu o anume determinare în privire. În jur, câteva mese, un bar din lemn, un radio vechi.

Stând afară sub o umbrelă, m-am prins imediat că totul se învârte în jurul acestui bărbat, despre care îmi doream să aflu mai mult, fiindcă intuiam că doar un om absolut special a putut avea cândva curajul de a construi așa ceva într-un asemenea loc magic, ascuns de lume. Doar că nu se împlinise vremea.

N-au trecut decât vreo trei săptămâni până să aflu că, într-o noapte teribilă, Cabana Gigi Ursu a ars complet, cu toată intervenția relativ promptă a pompierilor din Dorna, străbătând lent, cu cisternele pline, toți cei 10 kilometri de drum forestier care-i despărțeau de poiana de vis. Călugărițele au scăpat nevătămate, la fel schitul și pădurile din jur. Arcada cu romburi a rămas, la fel ca tot ce era din piatră sau ciment, inclusiv un înger cu aripa frântă.

Atunci am știut că mă voi întoarce, să aflu povestea.

Detaliu la îndemână, de lângă o bere Suceava, pe terasa cabanei

Și iată-mă, miraculos, în mașina de teren a doamnei Geta Ursu, femeia tăcută care mi-a întins cândva o bere Suceava într-un han de poveste, care acum nu mai există decât în memoria noastră și a altor mulți pelerini și prieteni. Mergem în slalom printre bușteni tăiați, spre poiană, cu mașina încărcată cu provizii și materiale de construcții. Pe scaunul de lângă șofer e Gabi, fiica ei, încă năucă după drumul cu trenul smucit, de noapte, de la București.

Între cele două eu, numai ochi și urechi. Mai întâi de toate, mă izbește contrastul. Geta este de un calm desăvârșit, are vorba rară și domoală. Conduce mai bine decât orice bărbat, nu șovăie defel, se vede că știe drumul ca pe propriul buzunar. Are în privirea ei limpede ceva din hotărârea Vitoriei Lipan din Baltagul, o femeie care e în stare să meargă până la capătul lumii pentru a-și găsi bărbatul și a-l răzbuna mai apoi. E genul de luptătoare tăcută, cu care e bine să nu te pui.

Gabi, în schimb, e o bombă de energie, împroașcă parbrizul cu tot pachetul dialectal de București, ambalat în accentul de Bucovina. E haioasă, miștocăreasă, râde tare împreună cu mama ei de tot felul de povești locale cu femei care caftesc bărbați bețivi, râde până și de proaspătul ei faliment, cauzat de pandemie. O să se reinventeze cumva, asta e. Da’ cu avocatura s-a lămurit demult, clar nu e de ea.

Culmea, Bucureștiul îi place, fiindcă e dinamic, haotic, plin de oameni mișto și restaurante de top. Dorna? O fundătură adormită, în care n-ai mare lucru de făcut.

De după culme, acoperișul așteptat de tablă mată al Cabanei Gigi Ursu nu se mai vede. Pe locul cabanei, care nu demult putea găzdui și hrăni mai bine de 40 de persoane, acum se înalță o construcție nouă, mult mai mică. Arcada cu romburi roșii e însă la locul ei, ca un simbol al neînfrângerii.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Aceste două femei puternice, păstrătoare ale memoriei unui bărbat adorat și admirat, se dau peste cap să pună locul în altă matcă, pe o nouă direcție. Și nimeni și nimic pe sfânta lume n-o să le stea în cale.

Stau acum pe terasa micuței cabane a lui Gabi, mă uit cum înfulecă brânză cu roșii și povestim de toate, aruncate în joc, la grămadă. Geta e supărată că nu beau și eu o pălincă cu ele, că nu vreau să mănânc: „Da’ tu ce fel de om mai ești? Nu bei, nu mănânci… O să mori, mă băiete.”

Nu departe, într-o cușcă, papagalul Vasile, care cică e femelă, chirăie și el/ea a mustrare.

Schitul cu masivul Giumalău în fundal.

Gabi Ursu: Băi, deci papagalul ăsta aterizat pur și simplu din cer într-o zi aici, pe terasă. Cum mie chestia asta mi s-a părut o minune, l-am adoptat imediat.

Despre tata nici nu știu ce să-ți spun, de unde să încep. M-am trezit în viață mulgând vaci într-o gălețică pe potriva mea și umblând prin pădure cu el după buștenii pentru extinderea corpului doi de cabană.

Tata a fost în primul rând un om bun, un om de o energie colosală, un soi de ultim haiduc autentic al zonei, o figură devenită legendară. Nu știu om mai determinat și mai harnic decât el. A avut și noroc cumva, a dat peste tot soiul de oameni puternici, influenți. Asta i-a dat curaj, un curaj pe alocuri nebunesc.

Eram la București când m-a sunat cineva aflat la vreo 30 de kilometri pe dealul vecin că vede foc la cabana noastră. De la o priză supraîncălzită plecase totul. Efectiv mi s-a făcut rău, fiindcă toată existența mea e strâns legată de acest loc. De departe, simțeam că iau și eu foc, dar eram absolut neputincioasă.

Gândește-te că în noaptea aia și zile întregi după, au venit, ca în pelerinaj, zeci de mașini cu oameni care nu fuseseră niciodată aici, doar ca să facă poze și să transmită live pe diverse rețele sociale. Mulți nu au simțit nici o empatie cu tragedia noastră, voiau doar atenție. Din lacul cu pești, cineva ne-a furat singurul sturion de vreo 10 kile, iar de pe un soclu de la cabană a dispărut ultimul înger afumat, care rămăsese aproape întreg. Noroc că am apucat să-i fac o poză.

Lumea s-a dilit, boss, să mor io de nu!

Gabi și Geta și un selfie roz. Fete de neoprit. (arhiva personală Gabi Ursu)

Tata era un tip inteligent nativ, cu multiple talente, dar și un mare șmecher. A făcut doar 12 clase. Cânta foarte bine din gură și saxofon. Deși putea, a refuzat să meargă la Cluj la școala de muzică. În ’77 aici a înălțat prima cabană privată din țară. După ’90 a extins-o. În timpul lui Ceușescu, tata a creat o fermă imensă. Apoi, fără să fi fost vreodată ceva mare creștin ortodox, a visat el într-o noapte că trebuie să facă un schit și să adopte niște măicuțe. Așa a și făcut.

În vara lui ’89 ministrul turismului făcuse un plan să monteze teleferic de la noi până pe Giumalău, dar proiectul a căzut, imediat după revoluție. Tata pe atunci creștea sute de oi, berbecuți și tauri pentru export. În ’83 a luat locul întâi pe țară la exportul de bovine din zone necooperativizate. A venit Ceaușescu personal cu elicopterul să-i dea brevetul și l-a întrebat oare de ce nu e membru de partid. El a zis că deocamdată nu-i destul de vrednic intelectual, dar cică se mai pregătește, fiindcă nu vrea să facă de râs partidul. :)

În armată a fost șoferul lui Pacepa, un om care l-a iubit mult, fiindcă era fermecător, puternic, vizionar. În loc să rămână în armată, a venit aici și a luat în primire moștenirea de 20 de hectare a familiei, iar pe loc s-a pus pe treabă, fără oprire. Imediat după revoluție, era cât pe ce să-și ia elicopter, atât de mulți bani făcuse din fermă și fabrica de brânză. A renunțat însă, așa că am adăugat la cabană, la schit, la panouri voltaice, la generatoare electrice, la te miri ce.

Ultima mare nebunie găzduită și hrănită aici a fost o mare echipă de filmare și actori de la București, care vor face un film despre povestea Gigi Ursu. Apare la anul, joc și eu.

Toată cabana se întindea pe 400 de metri pătrați. Aici s-a ținut odată și un Cenaclu Flacăra, că Păunescu era un mare fan al tatei. Am sperat că o să rămână ceva în picioare din cabană, măcar o cameră. Eu aici am crescut, aici am fost botezată, aici mi-am băgat toți banii. Aici a ars cămeșoaia străbunicului cu care a luptat în război, straiele și tolba bunicului, pozele tatei, aici totul era un adevărat muzeu, erau saci de scrisori de la prieteni și admiratori, era o lume întreagă, de care nu s-a mai ales nimic, nimic.

Ce iluzie putem avea că ne aparține veșnic ceva…

Ultimele rămășițe ale unei munci de o viață

Dar noi avem o chemare în suflet și n-o să ne oprim, vom reconstrui cât putem, habar nu ai câți oameni nevăzuți ne ajută și cred în acest loc. Deviza noastră a fost mereu că aici vii ca musafir și te întorci ca prieten.

Cum să zic, până a murit răpus de cancer la doar 56 de ani, tata n-a încetat să muncească pe rupte și să se lupte pentru visurile lui. Ce exemplu mai sănătos vrei într-o lume care o ia la vale?

După 10 ani de chin și citostatice, timp în care nu s-a oprit mai defel din lucru, deși evident suferea cumplit, s-a plictisit de viață și a zis că așa nu se mai poate, că i-a dispărut bucuria de a trăi și asta nu e deloc bine. Ne-a adunat ca să petrecem ultimul An nou împreună, și-a luat rămas bun de la toți, iar în 15 ianuarie 2013 a plecat împăcat din lumea asta. Noi acum luptăm să păstrăm această memorie, să reconstruim niște valori…

Pe treptele de intrare, Geta și Gabi alături de actorul Vlad Ivanov, în timpul filmărilor (arhiva personală Gabi Ursu)

Geta Ursu: Cât era Gigi Ursu de legendar, tot avea nevoie să-l tundă cineva. Venea periodic la mine la frizerie în Dorna și așa am început să ne cunoaștem, să vorbim, să ieșim. Ne-am luat în ’83 și am trăit împreună o lungă fericire, chiar și ultimii zece ani ai lui, de boală și durere. Avem împreună două fete, pe Pușa și pe Gabi, avem împreună un loc cu totul special, de care suntem legate într-un mod tainic.

Habar nu aveam că, alături de omul ăsta, viața mea va decola într-o aventură nemaipomenită. Nu îmi puteam imagina că voi găti vreodată pentru mii și mii de oameni, că o să găzduiesc o groază de nații, că vom deveni subiect de film, că o să revin aici mereu și mereu pe aceiași 10 kilometri de drum rău, forestier. Mai ales, nu îmi imaginam că, într-o zi, totul se va preface în scrum și o vom lua de la capăt, eu fiind aproape de 60 de ani…

Am muncit aici neîntrerupt vreme de zeci de ani. Nu regret nimic. Am spart cu mâna mea de-a lungul vremii șapte mașini, le-am făcut praf bucșele și motoarele, nici nu le mai țin minte mărcile… Am asistat între timp cum s-a schimbat lumea, cum încă se mai schimbă și cum se înrăiește pe zi ce trece. Te uiți în jur și te sperii.

Icoană din interiorul schitului

În fiecare an, de hramul micii noastre bisericuțe, care e un schit privat, gătim pentru câteva sute de oameni cu aceeași energie, fiindcă știu că omul meu a visat la asta și a luptat pentru ideea acestei mici mănăstiri sfințite cu hramul Sfintei Cuvioasei Parascheva.

Dar tot el a refuzat să o adauge Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, ceea ce ne-a atras de-a lungul timpului, nenumărate critici. Mai nou, am auzit că, de fapt, incendiul a venit ca o pedeapsă divină…

Nu îți poți imagina câte lucruri toxice am putut auzi. Cică i-am dat noi foc, ca să ne îmbogățim cu asigurarea. Oamenii nu știu că nici o cabană construită exclusiv din lemn nu se poate asigura în România. Am pierdut aici, pe lângă investiția emoțională, mai bine de o sută de mii de euro și în continuare, unii oameni ne cred bogați. Îmi vine să plâng. Dar, pe mine toate astea nu fac decât să mă ambiționeze să refacem, să reconstruim, să rămânem locului…

Astăzi, mai nimic nu mă mai atinge, noi mergem înainte. Acum e cenușă și șantier pe aici, dar ascultă la mine: la Cabana Gigi Ursu o să fie iar frumos cândva, să mai vii pe-aici. Dar să nu te prind că mai zici „nu” la mâncarea mea…

Celebra arcadă încadrând noua bază a reconstrucției unui vis.

P.S. Pentru reconstrucţia acestui loc legendar, vă invităm să donați cât vă lasă inima în următoarele conturi:

RO63BTRLRONCRT0364143701 (pentru lei) şi

RO13BTRLEURCRT0364143701 (pentru euro)

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.