Glorie, decădere și renaștere la Dorna Watra

E începutul anului 1886 la Vatra Dornei, iar primăvara deocamdată hibernează sub o plapumă de omăt. Frigul dimineții mușcă din degetele omului, iar crupa calului vibrează a înfiorare. Un cetățean scund și îndesat, cu o mustață posomorâtă, îmbrăcat cu o bundă mițoasă și încălțat cu cizme înalte, având petrecută peste piept o desagă, se pregătește de o lungă călătorie solitară.

Nu își ia rămas bun de la nimeni, nu ține nici un discurs. Încalecă doar și dispare tăcut, la pas, în aburii unei dimineți înfiorate de aburul subțire, ridicat în fuioare de pe râul pe jumătate înghețat.

Numele lui este Vasile Deac și este primarul localității. Țăran bucovinean înțelept nativ, cu abilități incredibile de administrator și conducător, acest om modest și hotărât este cel care a re-orientat radical târgul ațipit al Dornei, oferindu-i un neașteptat destin european, transformându-l într-o localitate de renume, despre care se vorbea entuziasmant tocmai la Viena, în inima imperiului.

Cu doar 10 ani înainte, când a venit vorba de alegerea unui nou primar, a avut loc o interesantă dezbatere amiabilă, azi un fapt ce poate fi privit cu stupoare. După ce s-au stabilit candidații, Deac a cugetat și a zis simplu: “Eu socot că aș fi cel mai bun”. Restul pretendenților la fotoliul de primar, în marea lor majoritate cărturari și oameni importanți, au lăsat imediat deoparte orice ambiții politice și au răspuns:

“Dacă Deac acceptă, acceptăm și noi, fiindcă da, este într-adevăr cel mai bun. Nu contează că e neștiutor de carte… nici măcar nu contează că semnează punând degetul…”

Așa a stat primarul analfabet Deac la cârma micului târg vreme de 27 de ani, făcând adevărate minuni, imposibil de egalat de toți cei care l-au urmat. Apoi s-a retras de bunăvoie, simțind că îl ajunge senectutea. Când s-a trezit calomniat pe nedrept de noul primar pizmaș, Deac n-a simțit nevoia de a se justifica în vreun fel. După o masă tradițională de rămas bun alături de familie, s-a retras în biroul său și s-a sinucis cu un glonte în tâmplă.

Era o zi frumoasă de 12 august 1909, iar aventura incredibilă a acestui om cum rar se pot găsi se încheia tragic. Erau vremuri biblice, când onoarea unui om vrednic, acuzat pe nedrept de delapidare, nu putea rămâne fără consecințe radicale. Alte vremuri, alți oameni, oameni despre care ai tot povesti.

Să ne întoarcem însă la Curtea Imperială de la Viena a anului 1886, unde omul nostru a ajuns după 4 zile de drum. A fost primit în audiență chiar în cancelaria Kaiserului Franz Joseph. Ca orice bucovinean respectabil, Deac vorbea cursiv germana. Și nu era tipul de om care să se emoționeze prea tare în prezența nimănui, nici măcar a Împăratului Imperiului, din care Bucovina făcea pe atunci parte. Drept urmare, nu a îngenuncheat, așa cum cerea protocolul.

A salutat politicos, apoi a scos imediat din desagă planurile și machetele de lemn ale unui oraș imaginar, de poveste, construit în jurul ideii de ape minerale și cure de însănătoșire. Le-a prezentat cu asemenea pasiune, cu detalii și studii geologice atât de bine documentate, încât kaiserul a rămas profund impresionat. Deac și-a încheiat audiența cu următoarele cuvinte:

“Apăi, mărite împărate, dacă Dumnezeu lucrează pentru noi și ne dă ape tămăduitoare, de ce n-am fi vrednici să folosim binefacerea dumnezeiască pentru însănătoșirea celor mulți și suferinzi?”

Împăratul nu doar a aprobat toate propunerile, ci a mers un pas mai departe. A băgat adânc mâna în visteria imperiului și mai apoi în a sa personală, a pornit o subscripție publică, a stabilit termene ferme de predare, făcând toate demersurile pentru ca fanteziile din mintea primarului acestui târg obscur de la granița lumii civilizate să capete cele mai ferme asigurări că totul se va realiza întocmai și la timp.

Un vis prindea un contur neașteptat. Apoi împăratul nu doar l-a invitat pe Deac la masa familiei, lucru total neobișnuit pentru protocoalele vremii, ci l-a și decorat cu “Crucea de argint cu coroană pentru merite.”

A fost unul dintre cele mai spectaculoase succese ale unui primar din imperiu, un om care a visat ca localitatea lui să capete notorietate internațională, valorificând dărnicia inepuizabilă a izvoarelor cu ape minerale prezente în zonă.

În urma acestui om simplu, dar de o determinare greu de imaginat, au rămas niște locuri care azi mai păstrează palid gloria de odinioară. Gara-Castel, Palatul Comunal, Izvorul Sentinela, Parcul imperial cu izvoare, Teatrul Evreiesc, Policlinica Balneară sau faimosul Cazinou al Băilor sunt toate opera unor arhitecți de renume, secondați de ingineri de top și de meșteri aduși din toate colțurile Europei.

Cine și-ar fi putut imagina vreodată că târgul obscur de la confluența apelor Bistrița Aurie și Dorna, înconjurat de munți, undeva în Bucovina – Țara Fagilor, va deveni un punct de atracție pentru baroni și conți de prin Viena, Praga sau Budapesta, amatori de baluri fastuoase până la ziuă, vegheate de oglinzi venețiene, marmură de Carrara sau candelabre din cristale de Murano?

Etapa de construcție a fost efervescentă, toate termenele de predare au fost respectate cu sfințenie, iar contabilitatea s-a făcut nemțește, până la ultimul florin. Iar când totul a fost gata, la cheie, așa cum a promis, împăratul, însoțit de nepotul său Arhiducele Ferdinand, au venit la inaugurare în data de 10 iulie anul 1899. Erau vremuri bune, de belșug și pace.

Nimeni nu bănuia pe atunci că atentatul de la Sarajevo asupra moștenitorului tronului, petrecut în 1914 va arunca o lume întreagă în război și haos. Nimeni nu bănuia că niște minuni de arhitectură vor ajunge disprețuite și împinse spre paragină, comuniștii considerându-le simple apanaje ale unei burghezii vinovate de toate relele de pe lume.

Reclamele de limbă germană din ziarele vremii nu încetau cu elogiile: La Dorna Watra se pot face băi bogate în acid cobaltic, băi cu nămol de turbă precum și diverse cure de sănătate coordonate de un vestit medic imperial. În plus, se pot face cure de lapte, zer și dietă, se poate juca tenis pe iarbă sau cricket, ba chiar există canalizare, iluminat public și piste de biciclete. Se pot face excursii cu calul sau cu pluta, iar fanfara regimentului din Bistrița oferă concerte de fanfară.

“Fondurile europene” ale momentului au fost, iată, folosite cu chibzuință și eficiență, iar în urma unui primar excepțional, deși fără carte, a rămas o lume spectaculoasă, destinată însă unui apus tragic, menit să reamintească tuturor ceva despre vremelnicia lucrurilor mâinilor omenești.

Istoria, mofturoasă cum e ea, s-a sucit, iar epocii de prosperitate și optimism i-au urmat altele, care mai de care mai tulburi. Pulsul vremurilor s-a oglindit mereu în clădirea simbol a orașului – cazinoul construit în stil eclectic, cu unele note specifice Renașterii germane. Arhitect șef a fost cunoscutul Peter Paul Brang din Viena.

Vreme de 30 de ani am asistat, fiind mai mereu în trecere, la degradarea progresivă a acestui minunat palat, care a adăpostit pe rând săli de bal, de jocuri de noroc, de spectacole, o bibliotecă, un cămin cultural sau un club muncitoresc. La finele anilor ’80, Ceaușescu a făcut o tentativă de consolidare și conservare fușerită, în stil clasic comunist, cu voluntari elevi și militari, despre care cunoscătorii spun că mai mult a dăunat.

A intrat apoi într-o serie de procese între Fondul Bisericesc, administrat de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și municipalitate. Progresiv, frumoasa clădire, ce are o replică asemănătoare impecabil conservată la Baden, s-a degradat până în stadiul de aproape ruină.

În doar 3 luni după revoluție au dispărut din Cazinoul Băilor, fără urmă: toată marmura, cele 3 imense policandre din sala mare, căzile de cupru, robineții și instalațiile din pereți, precum și cristalurile, oglinzile. Într-un cuvânt, s-a jefuit totul. Nu demult, cineva a descoperit într-o consignație din București un boiler de cupru pe care era scris Dorna Watra.

Vatra Dornei are ceva unic, dar parcă nu e descoperită îndeajuns, e ca o eternă promisiune, ca un secret prea bine păstrat, cam la fel ca celebrul șvaițer de Dorna, azi aproape de negăsit. Toată Țara Dornelor este o zonă de confluență menită să unească oameni, comunități, e un soi de punct focal de întâlnire a multor etnii și culturi. Aici își dau mâna sudul Moldovei, Ardealul venind dinspre Bistrița, Maramureșul prin Pasul Prislop și Bucovina prin Pasul Mestecăniș.

În jur, străjuiesc masive muntoase diferite ca formare și arătare. Drept urmare, este o destinație de eco turism certificată cu un uriaș potențial. Există peste 400 de km de trasee turistice, peste 200 de cicloturism, se poate face easy rafting, caiac, turism ecvestru. Posibilitățile de mișcare sunt ofertante, totul e să vrei.

Călătorul curios de pe Via Transilvanica poate opri aici câteva zile pentru a explora zona fără să fie dezamăgit. Doar că trebuie să caute, să se informeze din vreme, să-și facă un plan. Dacă acum te plimbi prin Vatra Dornei, prea multe nu înțelegi – pare un loc ostenit, încremenit în timp, un amestec de stiluri amestecate, deși în aer simți că aici a vibrat cândva o altă lume.

Arhitectura câtorva clădiri clasice îți șoptește ceva despre gloria apusă a târgului devenit între timp oraș, colmatat de hotelurile tip ONT, de vile post-revoluționare și de mici dughene care vând ‘Amintiri din Bucovina’ făcute-n China și obiecte kitsch din care rânjește, invariabil, nemuritorul Dracula. Trenulețul veseliei moțăie într-o parcare.

În zonele limitrofe, firme mari îmbuteliază liniștite, de ani buni, apele minerale făcute cadou de Dumnezeu dornenilor, Biserica și-a recăpătat în tribunal proprietățile, faimoasele companii de lactate se închid pe bandă, iar puținii turiști balneari au cam dispărut și ei din peisaj, alungați de Corona. Doar afacerile cu lemn, ciuperci și fructe de pădure ce mai merg, toate conduse de o mână de oameni cunoscuți publicului sub numele de ‘baroni locali’. Ei sunt stăpânii, restul sunt plebea, o masă de votanți enervanți dar necesari, la fel ca mai peste tot în trista Românie contemporană.

Nu demult, am aflat că a început restaurarea Cazinoului Băilor. Recunosc, m-am entuziasmat. N-am avut stare până n-am dat de inginerul de șantier care se ocupă de acest amplu și delicat proiect. După lungi insistențe și telefoane, m-am reîntors la Dorna, ca să stau un pic de vorbă cu domnul Macovei Mihai, un moldovean mare și blând din Pașcani. Omul era ocupat foc, prins fiind într-o sarabandă de probleme și facturi, echipe de muncitori de prin Basarabia și meșteri secui specializați în îndoirea unor ornamente din tablă.

A avut îndelungă răbdare cu mine mai bine de un ceas, iar la final, cu generozitate, m-a plimbat prin palat explicându-mi detalii legate de arhitectură, lemnărie și planurile de reconstrucție. La final mi-a întins o mână mare și caldă, a zâmbit ușor ironic și mi-a zis așa:

“Vreau să-ți spun de pe acuma că știu că voi, jurnaliștii, ascultați omul numai ochi și urechi, dar de scris cam tot ce vă taie pe voi capul scrieți. Și mai vreau să-ți spun că orice ai scrie, eu nu mă supăr. Știi de ce? Pentru că în sufletul meu, sunt liniștit. Eu sunt un simplu zidar și toată viața mi-am dedicat-o construirii și nu distrugerii. În urma mea, rămân câteva lucruri frumoase. Chestia asta îți dă asa, o împăcare…”

Mi-a plăcut mult acest om și sper să nu-l dezamăgesc punând aici în scris, pe scurt, povestea lui, așa cum am aflat-o direct de la domnia sa. Asta e Via Translvanica – o sumă de povești ascunse, care te cheamă să le descoperi, ca să înveți, să iei aminte. La capătul drumului, ți se revelează o țară așa cum nu știai că există.

“Sora mea locuiește aici în Dorna, poate acest lucru m-a motivat să iau o lucrare așa de complexă cum e Cazinoul Băilor. Acum 30 de ani nu ploua înăuntru, dar acum 20 de ani, după niște reparații nereușite de pe vremea ministrului de atunci Răzvan Theodorescu, a început să se infiltreze apa peste tot. Acum noi ne muncim să o scoatem, să uscăm clădirea pornind de jos în sus.

Localnicii nu prea au treabă cu construcțiile în general, ei sunt cu fânul, lemnul sau fructele de pădure. Ei sunt obișnuiți ca aici să vină alții să le construiască: străinii sau cei de la câmpie, așa e tradiția. Sau să venim noi, cei de la Pașcani, Târgu Neamț sau Basarabia. Cu greu am găsit 7 dorneni pe care să-i angajez, asta în condițiile în care oamenii se plâng de șomaj și de toate cele.

Oamenii locului au reușit în schimb să golească tot, cu hărnicie, până au rămas doar zidurile. Când vine vorba de monumente, descoperim că suntem un neam de jefuitori. Din piatra Cetății Neamțului localnicii își clădeau case, iar din Cetatea Sucevei s-au făcut fundații la clădirile din centrul orașului. Acum, chiar în timp ce vorbim, se distruge sistematic Cetatea ștefaniană Șeștina, din Ucraina. Își fac țăranii case din cetate, a mai rămas din ea doar o movilă.

Scopul nostru e să restaurăm conform planurilor originale și să înnobilăm clădirea cu materiale mai bune, actuale. Dacă pe atunci se folosea var pe bază de apă, noi acum vom folosi tencuieli decorative și vopsea lavabilă, mai rezistente. Sau tâmplăria distrusă din lemn, altfel o lucrare de mare artă pentru vremurile acelea, acum va fi înlocuită cu termopan. Atunci se vopsea cu bronz, acum vom aplica foiță de aur. Chiar acum am stat de vorbă cu o familie de artizani secui, meșteri în tablă, sper să colaborăm. Lucrăm și cu artiști care fac matrițe pentru ornamente…

Cu policandrele dispărute însă, nu știu prea clar cum o să facem. Există o poliție a monumentelor și a obiectelor de patrimoniu, știați? Brățările dacice s-au găsit în urma unor ample acțiuni detectivistice. E limpede – candelabrele de aici nu le-au furat boschetarii, ci oameni din altă ligă, așa că cine poate ști pe unde ar putea fi?

O fi nobilă treaba asta cu restaurarea, nu zic nu, dar eu vă spun un lucru: De o asemenea lucrare te bucuri de două ori: o dată când o preiei și a doua oară când o termini și scapi de ea. Restul e chin. Nervi, transpirație, muncă.

De Cetatea Neamțului chiar m-am entuziasmat când ne-am apucat. Dar la sfârșit nu ne-am bucurat deloc, fiindcă a fost un dezastru financiar. Am mai restaurat și Cetatea Soroca de la Nistru, din Basarabia, singura în administrație moldovenească, restul sunt prin teritorii ocupate. În Chișinău am lucrat mult. Am făcut de-a lungul vremii multe proiecte remarcabile folosind de multe ori artizani specializați.

La lucrurile astea trebuie să te pricepi, să înțelegi cărămida, piatra, apa, șindrila, ornamentele, unghiul de iluminare a unui perete, pentru ca să vezi frumos textura și așa mai departe. Aici avem doi kilometri și jumătate de profile, peste o mie de ornamente, o groază de capiteluri.

Mai ales, e important să știi cum se fac drenajele ca lumea. Aici, în Cazinou, apa din subsol era de 10 centimetri peste pardoseală. Ce faci cu ea? De scos o scoți, dar e esențial să înțelegi cum se asanează, cum se rupe capilaritatea, pentru ca apa să nu se mai infiltreze, iar aici e o știință întreagă.

Noi cred că suntem ultimii haiduci, care ne mai mutăm din loc în loc cu arme și bagaje vreme așa îndelungată pentru lucrări de anvergură. Pentru acest monument avem 36 de luni ca timp de execuție, dar dacă se mai fac rost de niște bani între timp, s-ar putea să ne lungim și cu ceva lucrări în exterior.

Dincolo de muncă și riscuri, important e că rămân în urma noastră niște lucrări valoroase, de care se poate bucura lumea. Eforturile din spate sunt mari, istovitoare. Uneori câștigi, alteori pierzi, sau te judeci cu unii ani de zile, în fine… Nu ne plângem. Mergem înainte. Va fi frumos, vă promit.”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.