Final de Bucovina: Capre, huțuli, maratoane, plus un vârf de munte retezat cu totul.

„Oricine va căuta să-și scape viața, o va pierde; și oricine o va pierde, o va găsi. (…) Două femei vor măcina împreună: una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi bărbați vor fi la câmp: unul va fi luat și altul va fi lăsat.” (Evanghelia după Luca)

Stau mai deunăzi la o coadă leșinată de căldură, în curte, la Serviciul Pașapoarte Cluj. Suflă o boare bleagă, cu iz apocaliptic. Oameni mascați, anonimizați, aburind cu sârg ochelari de soare pe dinăuntru stau răsfirați la distanța de siguranță a unui strănut, așteptând eliberarea unor pașapoarte vag inutile, fiindcă s-ar putea să nu le poată folosi prea degrabă. Din priviri răzbate o neliniște generală, o teamă de semeni, o spaimă surdă, nerostită. Îți vine să-ți iei câmpii. În schimb, îți iei pașaportul și, cum ajungi acasă, îl arunci într-un sertar.

De nicăieri, mă fulgeră acest misterios text din Evanghelie: “Oricine va căuta să-și scape viața, o va pierde…” Cum ar veni, cu cât te îndârjești mai tare să te agăți de existență, cu atât pare să se subțieze ața.

Scriptura nu e un text pentru suflete ușoare, în general. Iar unele texte seamănă cu o pietricică intrată perfid în pantof. Le poți ignora, dar numai până încep să te rănească cu adevărat. Textul sacru lucrează adânc, ca o cârtiță bravă, operând cu provocări, mirări și paradoxuri.

Memento Mori. Iată noua mantră a pandemiei. Statisticile sumbre ne amintesc zilnic că suntem muritori. Aceste două cuvinte i le șoptea din spate sclavul desemnat unui faimos general roman întors printre ai săi, în carul de biruință al învingătorilor. Sclavul îl trăgea astfel discret de mânecă, ca nu care cumva marele bărbat să uite că gloria nu e altceva decât perdeaua de fum a deșertăciunii.

Acum, în vremea molimei, viața nu doar s-a încetinit, ba chiar pare să fi devenit o ruletă rusească: “Unul va fi luat și altul va fi lăsat”. În acest context straniu, nimic nu te poate re-atașa mai solid de viață decât să-ți aduci aminte cum era să mori cândva. Bun leac de frică. Am prieteni care au scăpat din teribile accidente de mașină, de la înec în lac subteran în peșteră, din avalanșă pe munți, din explozii de mină sau chiar din incendii devastatoare.

E momentul să rememorez. Am timp – mă leagănă în vânt telescaunul de pe Dealul Negru care duce din Dorna până sus, pe platou, în locul numit Șaua Zăurele. Traseul nostru trece pe dedesubt, dar am preferat să fentez, plutind comod prin aer, într-un scaun.

Cu ani în urmă, pe un ger teribil, această instalație s-a oprit și, vreme de o jumătate de oră, am avut timp să îmi imaginez oare cum ar fi să mor congelat într-un telescaun, într-o zi oarecare de ianuarie? Cu schiuri în picioare, căciulă și mănuși în mâini… Absurd și ridicol, ca multe morți neștiute.

Legănat deasupra brazilor, contemplu peisajul și am timp să inventariez situațiile în care fusesem cât pe ce să fiu „luat”. Mi-au ieșit vreo trei. Prin felurite miracole, am rămas de partea celor „lăsați”. Uitasem însă cu totul de faza cu huțulii din Bucovina.

Aici, pe acest tărâm cu etnii amestecate, există și huțuli, o specie aparte de cai, dar și de oameni. Lungit cândva în iarbă, miroseam îndeaproape pământul reavăn și, printre firele mai răsărite, mă uitam cu ochii mijiți de prea multă lumină la niște cai, păscând. Erau niște cai înalți, zvelți, o specie locală, numită huțuli, adusă aici, la Herghelia Lucina, cândva demult, de către un domn austriac, pe vremea Imperiului, atât de blamat azi de românii verzi, descendenți direcți din neamul lui Burebista.

Pe huțulii-oameni i-am întâlnit prima dată la o cârciumioară din Moldova Sulița, venind pe jos dinspre Izvoarele Sucevei. Erau patru, mari și lați în spete. Jucau cărți în amiaza mare, beau bere Suceava la jumate (pe atunci era doi lei sticla!) și vorbeau o limbă de neînțeles, sunând a poloneză amestecată cu ucrainiană. Pe sub pălării, ne studiau în tăcere, fără chef să intre-n ceva vorbă.

Huțulii sunt un subgrup etnic, la fel ca alte etnii mai puțin cunoscute de prin Transcarpatia, cum ar fi rutenii, lemkii, goralii sau boikii. Eminescu zicea despre aceștia că ar fi daci slavonizați. Alții spun despre huțuli că sunt un fel de haiduci ai zonei: mândri, muncitori și hotărâți. Sunt mari meșteri sculptori în lemn și os, pasionați de cai până la obsesie.

Odată, niște ciobani huțuli mi-au salvat viața, iar de atunci, port un respect adânc acestei etnii, încă prezentă aici în Bucovina și în unele părți din Maramureș. Plecaserăm din Cârlibaba într-o drumeție de o zi alături de un prieten. Era pe vremea telefoanelor mobile lipsite complet de inteligență, din acelea doar de vorbit, fără avertizări meteo.

Vremea a fost superbă până am ajuns sus, pe Tătarca. Atunci a apărut de dincolo de păduri un nor fără margini, care a întunecat orice perspectivă. Dacă cineva îmi spunea că așa arată sfârșitul lumii, l-aș fi crezut pe cuvânt. S-a pornit un potop nemaivăzut.

Am rătăcit prin ceață uzi până la piele și înfrigurați până la oase vreme de ore în șir pe o torențială teribilă, care a rupt drumuri și a dislocat dealuri până când, printr-o minune, mâna Providenței a dat la o parte groasa perdea de negură și am zărit stâna huțulilor. Ciobanii erau într-adevăr tăcuți, întunecați, cu vorba ciudată, arătând ca niște proscriși. Dar mie îmi păreau nu ceva haiduci, ci niște sfinți heruvimi trimiși din cer: ne-au arătat cărarea, cea care ne-a dus la drum, apoi până la râul umflat, vuind de bolovani mânați, ca nisipul, de furia apei.

Râul l-am traversat greu, pe o rudă lungă suspendată între doi pomi, iar acasă am ajuns noaptea, în pragul hipotermiei, convinși că trăim în extensiile nesperate ale propriilor vieți. Dacă nu erau oamenii aceia, poate și azi mai bântuiam prin pustia Ucrainei.

Revin pe pământ, în Dorna. Sus în șa, cum cobori din telescaun există un soi de loc de promenadă, vara cu bere, iarna cu vin fiert, iar fumul de mititei te învăluie tot timpul anului, indiferent de sezon.

E genul de spațiu unde poți analiza limitele umorului local și gustul în materie de decor. Câteva căsuțe de lemn cu mese și bănci aferente sunt împodobite alandala cu picturi romantice englezești amestecate cu obiecte din vastul patrimoniu kitsch al zonei: urși mari sculptați, bufnițe și cocoși de munte împăiați sau grupulețe statuare de ciuperci și buburuze vopsite în roșu cu puchiței.

Ca suport moral: fiere de călcat, blăni de vulpi și jderi, trofee de capre, plus o groază de alte obiecte triste și inutile. Nu departe se află un țarc adăpostind niște capre albe, trăznind a capră de la distanță. Pe gardul lor, o mână criminală a scris “Capra cu… doi iezi”. Chiar așa, cu puncte-puncte.

De aici, vin câteva urcări dure prin păduri bine umbrite, urmate de o coborâre pe Valea Secului. Nu departe se află un loc rău famat, numit și Moara Dracilor. Se spune că acolo e o confluență de izvoare de ape minerale furioase, care nu pot fi captate fiindcă, uneori, pur și simplu aleg să curgă invers.

Nu departe e Parcul Național Munții Călimani cu perla coroanei sale – grupul statuar vulcanic numit “Cei 12 apostoli”. Eroziunea și curenții au creat niște figurine uriașe aparte, aducând pe alocuri cu sobrietatea statuilor din Insula Paștelui.

Cine n-are dronă (ca mine), să-și cumpere. Și să nu uite că ziua bună se cunoaște de dimineață, pe lumina difuză a răsăritului, când magia locului se deschide mai dihai ca o floare de nufăr la Băile Felix.

Pe tot parcursul traseului, urcările alternează cu deschiderea unor poieni de-a dreptul poetice. Cobori treptat în Bazinul Dornelor – o vastă deschidere, de fapt o fostă mega-albie vulcanică înconjurată de munți: Giumalău, Călimani, Suhard, Oușorul, Munții Bistriței și mai departe, Rodnei. În jur, parcă presărate cu mâna unui peisagist de geniu, gospodării și fânare.

Vrei, nu vrei, te lovește clișeul cu “veșnicia s-a născut la sat”, deși aceste localități bogate și, se pare, chiar bine administrate, numai sate nu se mai cheamă. În Poiana Negri am văzut coșuri de gunoi somptuoase, din lemn, pe care erau încrustate manual cuvintele magice: Coș pt. Gunoi.

Ținutul, trebuie să o recunoaștem, arată spectaculos, în special Dorna Candrenilor și Poiana Negri. Etapa de Bucovina nu s-ar putea termina mai frumos. Dacă n-ar fi obcinele acelea grozave, acum din fericire doar amintire, mai că ți-ar veni să o iei la pas, înapoi spre Putna. Cale de cam 120 de kilometri plus-minus.

Poiana Negri e un punct terminus glorios. N-o arată, dar o știe prea bine. Cu o sfioșenie de fecioară cu ochii-n pământ și frământând o batistuță dantelată, acest loc absolut fermecător despre care lumea, în frunte cu măria sa, primarul, nu se poate decide în ruptul capului dacă să-l scrie cu unul sau doi de i, este o sumă de destinații posibile.

Dacă aș alege să fac această etapă de Bucovina pe Via Transilvanica, aici, la Poiana Negri, mi-aș trage sufletul și aș poposi câteva zile pentru a privi înapoi peste umăr și aș cumpăni bine lucrurile. Și mai ales, aș adăsta câteva zile, înainte de a mă avânta mai departe în Ținutul de Sus, prin Bistrița până în Județul Mureș.

Ca unul care am executat o bună parte din experiențele pe care vi le recomand mai jos, iată ce aș alege să fac pentru a redescoperi o felie cu totul unică de patrie:

Fantezia debordantă a localnicilor care, atunci când văd un munte înalt cu o adunătură de pietre în vârf, nu ezită să-l numească, pe loc, Pietrosul, merită un dram de atenție.

Într-un areal relativ restrâns avem așa: Pietrosul Bistriței, Pietrosul Călimani și tata lor, Pietrosul Rodnei (2303), un pic mai încolo, peste Pasul Prislop, cu un pit stop de închinare la mănăstirea din vârf. Mi-ar plăcea să le urc pe toate trei, în această ordine, pentru a le compara și pentru a mă lecui de pietroase, cel puțin o vreme.

Dacă sunt o specie acvatică, n-aș ezita să încerc caiacul sau easy rafting pe Bistrița Aurie ca să înțeleg mai bine tradiția de sute de ani a plutăritului, datorită căreia niște bușteni din zonă puteau ajunge doar prin știință, muncă de echipă și forța bine ticluită a apei până tocmai la Galați sau chiar gurile Dunării.

Nu departe de săptămâna trecută am dat de reversul medaliei: pe munți, o echipă de drumeți tocmai din Galați nu se mai săturau de colindat zona. Pandemia, se pare, invită la redescoperirea propriei țări.

Dacă n-am dronă, aripi, mi-e frică de parapantă, însă mă obsedează să văd lumea de sus, din aer, aș da un bănuț pentru o călătorie memorabilă cu un avion ușor, decolând de pe aerodromul din Floreni.

Dacă pasul, apa și aerul nu mă mulțumesc, aș pedala pe un MTB lejer, bătrânesc (nu electric, cum e la modă), ca să casc ochii mai bine și să prăjesc calorii cât de o bere, două. Zona e plină de trasee, cu peste 200 de km marcați. Le găsiți pe situl Țara Dornelor, opera celor de la Salvamont Vatra Dornei. Există și posibilitatea turismului ecvestru, dacă vă plac caii și știți să stați în șa. Poate faceți o escală până la Lucina.

Dacă sunteți morți după biologie, încercați la Centrul de vizitare aparținând de Parcul Național Călimani din Șarul Dornei și cereți informații despre așa numitele tinoave, rezervațiile de turbă celebre în zonă.

Personal, două chestii aș recomanda cu toată inima: explorarea zonei Iacobeni – Ciocănești – Cârlibaba pe bicicletă, dacă se poate pe munți și văi stânga-dreapta, cât mai departe de șoseaua principală. Zelul recent al primarilor însetați de voturi a dus la asfaltarea unor poteci de macadam de vis, spre marea mea tristețe. Dar, cu toate acestea, am pedalat recent spre Fundoaia și spre Izvoarele Sucevei ca un Memento Mori de pe vremea când era să crap prin aceste păduri. Am pentru această zonă un atașament special.

Și doi, pentru cei pasionați de istorie recentă, le recomand să urce pe râul Neagra Șarului până pe Negoiul Românesc, ca să vadă cum dileala unui dictator poate transforma un vârf de munte într-un mega crater. Asta doar de dragul exploatării sulfului, undeva între anii 70-90. Micul orășel de acolo, care avea cândva cinema și restaurante, a fost dezmembrat și făcut praf. Păcat. Au rămas în urmă halde de steril, plus un râu complet steril.

Ar mai fi de „admirat” mina de suprafață și vila lui Ceaușescu, pe care, sper din inimă, un primar luminat le va transforma cândva într-un muzeu.

De aici pleacă un traseu foarte drag mie și multora, un traseu de graniță, de poezie și de transpirație abundentă, care se cheamă Via Maria Theresia. Anul trecut competiția a adunat în jur de 800 de participanți.

Dacă un moșulean ca mine a participat la toate cele 5 ediții (două maratoane și trei triatloane) fără să dea ortul popii, jur că vă puteți lua o zi să-l parcurgeți cap-coadă, eventual cu finalizare la Tășuleasa Social. Trebuie doar să fiți un pic determinați și să aveți bocanci buni, testați prealabil.

Recomand pasul, nu MTB, fiindcă e cam mult push bike. Va fi o aventură de Călimani cu de toate: peisaj, stâne, păduri, izvoare, jnepeniș și câteva inevitabile defrișări, mai ales pe final. Un film superb despre această poveste puteți urmări aici.

Din Poiana Dălbidan nu uitați să aruncați un ochi și spre Lacul Colibița, marea dintre munți a bistrițenilor, acolo unde, din nefericire, fosele septice au fost demult înlocuite cu țevi de scurgere direct sub apă. Și aici se întâmplă la fel ca la Beliș, Tarnița și în multe alte zone, mirifice văzute din dronă, dar majoritatea captive ale boierilor locali pasionați de vile pe malul lacului, pe care-i doare-n mască de lege și ecologie.

Așadar, dacă vă avântați pe Via Maria Theresia, sora mai mică a Via Transilvanica, traseul de 42.195 de kilometri, de unde a plecat totul, nu uitați să porniți dimineața devreme pe o prognoză bună și musai vorbiți înainte cu oamenii de la destinație, să vă aștepte cu casa și mai ales, masa. Altfel, o să mâncați masa, cu tot cu picioare.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.