Ioana Epure

Am făcut turism în Teleorman, unul dintre cele mai sărace județe din România.

Ruxandra Florea, de 35 de ani, medic veterinar de zece ani, povestește pentru PressOne care este realitatea din spatele unei meserii despre care, de fapt, nu știm atât de multe.

PressOne a publicat, la mijlocul lunii ianuarie, poveștile a patru pacienți care au luat COVID-19 din spitalele non COVID unde au fost internați pentru alte probleme de sănătate. În urma acelui text, am primit un val de răspunsuri: mesaje, zeci de comentarii pe Facebook, zeci de povești venite de la oameni din toate colțurile țării. Am decis să publicăm o parte din acele povești, dar și reacția Ministerului Sănătății.

Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș a cumpărat vineri, 29 ianuarie, ziua în care o parte a Pavilionului 5 al spitalului a ars, servicii de reparare a sistemelor de avertizare împotriva incendiului pentru alte două pavilioane ale spitalului, 2 și 3.

Câteva televiziuni din România prezintă, la finalul lunii ianuarie, un presupus “medicament minune” împotriva COVID-19. Cum au ajuns românii să cumpere un medicament “minune” de uz veterinar, a cărui eficiență este insuficient testată medical, dar să se plângă că nu vor să fie inoculați cu un vaccin care a trecut prin toate etapele de testare, de teamă că “se fac teste pe noi”?

Mohamad Alili și Ebrahim Musawa, de 23 de ani, sunt refugiați și voluntari în secția de terapie intensivă de la Spitalul Municipal de Urgență din Timișoara. Aceasta e povestea lor.

Într-un interviu pentru PressOne, Murat Iusuf, muftiul Cultului Musulman din România, explică de ce nu consideră că restricțiile medicale îngrădesc în vreun fel libertatea religioasă, ce schimbări a adus pandemia în ritualurile musulmane, dar și de ce știința și Dumnezeu nu sunt în tabere opuse când vine vorba de sănătatea oamenilor.

Un fotoreportaj PressOne despre cât de „frumoasă” e iarna în București, chiar și în 2021.

2020 a fost acel gen de an care apare o dată pe secol și spulberă tot ce ne propusesem să facem, reașezând lumea pe alte baze. Deși o bună parte din el am stat și am lucrat de acasă, am reușit să acoperim, totuși, și realitatea din România profundă sau din orașele noastre cele mai smart.

În seria de articole despre violența în familie, am abordat deja problema prevenirii acesteia și modul în care o victimă a violenței domestice poate să supraviețuiască și să iasă din acest mediu. Dar cum putem ajuta noi înșine atunci când aflăm de un caz de violență în familie?

Aceasta este povestea unei bunici de împrumut, așa cum am avut mulți dintre noi, generația copiilor crescuți în anii ‘90 cu cheia la gât.

Despre maldărele de gunoaie adunate zilele astea pe trotuarele din Sectorul 1 s-a tot discutat. S-au adus în discuție cifre și contracte, s-au încercat explicații complicate, însă la sfârșitul zilei puțini locuitori ai sectorului au înțeles cu adevărat cum de au ajuns să sară peste mormane de deșeuri în descompunere, în mijlocul unei crize sanitare.

De ce nu este încă violența domestică o prioritate în România? Și de ce fenomenul nu poate fi ținut sub control și oprit? Am căutat răspunsurile la aceste întrebări discutând cu șase activiste pentru drepturile femeilor și consultând programele de guvernare propuse de principalele partide din România pentru perioada 2020-2024.

În anul 2019 au fost sesizate aproape 26.000 de cazuri de loviri și alte violențe în familie, 91% dintre autori sunt bărbați, iar 77% dintre victime femei. Alexandra, de 38 de ani, mamă a doi copii, dintre care unul diagnosticat cu autism, a suferit în tăcere, din frica de a nu rămâne cu copiii în stradă și din lipsa de servicii sociale în comunitatea mică în care trăia.

Zeci de români au nevoie de operații complicate de transplant de plămâni, care nu se pot face în România. Statul român, prin miniștrii sănătății și funcționarii de rang înalt, a tergiversat încheierea de acorduri de transplant. Efectul este letal pentru pacienții precum Ionuț Anghel.