Mohamad și Ebrahim, refugiații voluntari în spital COVID la Timișoara

Ioana Epure

Director editorial

Ca orice student la medicină, Mohamad și Ebrahim, din Timișoara, au făcut în anul IV un curs de chirurgie. Online. Cu teorie și filmulețe de pe Youtube. 

„N-am asistat niciodată la o operație. E un subiect esențial și care trebuie învățat practic, dar n-am făcut nimic în sensul ăsta”, povestește Mohamad.  

Pentru ei, ca și pentru mii de alți studenți la medicină din toată România, anul 2020 a fost un an aproape pierdut: fără a avea posibilitatea de a acumula cunoștințe practice în spitale, închiși în case, în fața laptopurilor, mulți se întreabă cum se vor descurca în viața reală, atunci când își vor începe rezidențiatul. Ce fel de doctori vor putea fi dacă abia au apucat să vadă pacienți în carne și oase, cu probleme reale?  

Pentru Mohamad Alili și Ebrahim Musawa, de 23 de ani, soluția a fost simplă: voluntariatul în secția de terapie intensivă de la Spitalul Municipal de Urgență din Timișoara. 

Mohamad (primul din stânga) și Ebrahim (al doilea din stânga), împreună cu colegii lor voluntari. Foto din arhiva personală

Un an pierdut

„Nu poți să fii doctor cu cursuri online. E o idee proastă”, povestește Mohamad din fața camerei, cu Ebrahim lângă el. Tocmai au încheiat un examen, cu câteva minute în urmă. Online, în sistem grilă. „E o glumă. E ca și cum am juca într-o piesă de teatru. Dar la sfârșitul zilei fiecare învață pentru binele lui”, adaugă el.

Timp de aproape un an, până când au fost acceptați ca voluntari într-un spital Covid-19 din Timișoara, niciunul dintre ei nu văzuse interiorul vreunui spital. 

„De când a început pandemia am încercat să intrăm în spitale să facem practică acolo, pentru că e greu să stai acasă și să înveți doar online. Voiam să participăm, să ajutăm. Am tot încercat să ne înscriem ca voluntari, dar nu am fost acceptați până acum o lună și ceva”, povestește Ebrahim.

„Suntem în ultimii ani de medicină. Poate după ce terminăm va trebui să facem lucruri în practică, dar din cauza școlii online n-o să știm să le facem. Așa că am decis că vreau să văd cum se fac lucrurile. Și dacă pot ajuta cumva, cu atât mai bine. În România, la sfârșitul anului, lucrurile mergeau din ce în ce mai prost din cauza pandemiei. Oameni tineri mor în spitale. Săptămâna trecută am avut pe cineva care a murit la 35 de ani. Am vrut să văd sistemul medical de aproape și să ajut, dacă pot”, adaugă Mohamad. 

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Mohamad în echipamentul de protecție. Foto din arhiva personală

În Timișoara, spun ei, sunt deja în jur de 150-200 de voluntari studenți la medicină în spitalele Covid-19, mai mulți de când statul român a început să îi și premieze cu 2500 de lei pe lună pentru eforturile lor. Chiar și așa, în munca lor la ATI, amândoi au văzut cu ochii lor cât de dură  e criza de personal din sistemul medical românesc. 

„Sunt două asistente și două infirmiere la șase paturi. O mulțime de oameni nu făceau doar munca lor, ci și alte lucruri, care nu erau treaba lor, dar pe care nu avea cine altcineva să le facă. Când au început să vină voluntarii, lucrurile au devenit mai puțin haotice. A fost un lucru bun pentru spital”, explică ei.  

"Dacă mor, aș vrea să mor acasă"

Au încercat să se înscrie ca voluntari de două ori pe parcursul anului 2020. De două ori au fost respinși, nefiind considerați necesari. Abia în decembrie au primit o decizie semnată de Raed Arafat care spunea că au fost acceptați. 

„Cel mai greu e să stai în interiorul zonei roșii cu costumul pe tine. După câteva ore, începe să te doară capul. Ai mască, ai vizieră, ești învelit în plastic. Te încălzești foarte tare, transpiri, trebuie să mergi la baie sau îți e sete”, povestește Ebrahim. 

„Trebuie să ne pregătim bine înainte. Luăm micul dejun, mergem la baie, ne îmbrăcăm. Când intrăm, stăm câte două-trei ore odată. Apoi noi ieșim și intră altcineva în locul nostru”, adaugă Mohamad.  

Pe parcursul unei zile de opt ore de muncă, dintre care jumătate în interiorul secției de Terapie Intensivă și jumătate în afara ei, studenții voluntari aduc medicamente de la farmacie, duc analizele recoltate la laborator, ajută infirmierele să schimbe și să spele pacienții sau să le dea medicamentele. Uneori, există pacienți pe care nu îi poți lăsa singuri, pentru că sunt foarte agitați și e nevoie de cineva care doar să stea lângă ei, fără să facă nimic altceva decât să le observe starea. Sau să schimbe o vorbă cu ei. 

În secția de Terapie Intensivă, majoritatea pacienților sunt intubați și nu sunt conștienți. Dar cu cei cu care se poate vorbi, voluntarii se străduiesc să poarte un dialog, atât cât se poate, prin echipamentul de protecție în care nici nu auzi, nici nu vezi mare lucru. 

Ebrahim în echipamentul de protecție. Foto din arhiva personală

„Ne dăm seama că le e foarte greu să stea în aceeași cameră pentru două săptămâni sau uneori mai mult. A fost greu mai ales de Crăciun și Anul Nou”, povestește Ebrahim. „A fost bine să stăm cu ei, să vorbim cu ei, uneori să le facem un mic masaj. Să îi facem puțin mai fericiți.” 

Mohamad știe că salonul de Terapie Intensivă poate fi un final de drum și că, dintre cei care intră acolo, nu mai ies foarte mulți. 

„Dar îmi pare mai rău de oamenii care sunt conștienți, care stau în camera aia și văd pe cineva de lângă ei cum moare, când și pentru ei ăsta e un risc. Mulți urăsc spitalele. Unii semnează pe proprie răspundere și pleacă, deși sunt într-o stare gravă. Cineva ne-a zis: dacă mor, aș vrea să mor acasă. Și a plecat. Dar cel mai bun sentiment e să te gândești la cineva care a fost intubat, care a fost inconștient, în stare gravă, și să vezi cum, cu eforturile echipei medicale, se face bine și pleacă. M-am gândit mereu: măcar unul din acești șase oameni poate va pleca de aici și va petrece următorul Crăciun cu familia.” 

Ebrahim recunoaște că de multe ori nu reușește să își scoată din cap acasă lucrurile pe care le-a văzut în spital. Că se întreabă în mod constant cum or fi pacienții de care a avut grijă. Mai ales că, de multe ori, pe mulți nu-i mai prinde a doua zi.

Colegul său, Mohamad, își amintește că cea mai grea zi de voluntariat a fost aceea în care un pacient cu care vorbeau de două săptămâni, care era conștient și pe care medicii sperau că îl vor salva a murit. 

"Într-o zi, starea lui s-a înrăutățit. Am asistat la resuscitare. A fost un șoc, cineva vorbea cu mine cu câteva minute în urmă și acum era mort. Mă gândeam la ce simt apropiații lui, care, la fel, doar ce vorbiseră cu el printr-un video call. Asta e chestia cu pacienții cu Covid-19. Într-o zi sunt bine, în următoarea nu mai știi."

"Eram mereu în pericol de a fi prinși de regim, de a fi închiși, uciși, abuzați"

Cei doi s-au întâlnit în ambasada României din Arabia Saudită în 2016. Atât Mohamad, cât și Ebrahim sunt refugiați: au venit în România în 2016, printr-o viză de studiu, după care au cerut azil. Familia lui Ebrahim e originară din Yemen, dar locuiește în Arabia Saudită, atât părinții, cât și frații și surorile lui, cu excepția unui singur frate, care studiază în China. 

„Tatăl meu a plecat din Yemen spre Arabia Saudită cu 30 de ani în urmă”, povestește el, „din cauză că lucrurile în Yemen se degradaseră deja. Am mai ajuns în Yemen doar din când în când, pentru a-mi vizita bunica rămasă acolo.” În 2020, mama lui a rămas blocată pentru șase luni în Yemen, atunci când țările au început să își închidă granițele. "Trăia cu două ore de electricitate pe zi și auzea bombele cum cădeau în oraș."   

Mohamad a plecat din Siria, din Alep, în 2014. A locuit în Arabia Saudită timp de un an, apoi în Turcia, apoi din nou în Arabia Saudită, unde a aplicat pentru viza de România. Părinții lui locuiesc încă în Arabia Saudită. Are o soră în Turcia, un frate în Germania și un frate mai mic în România.

Când a părăsit Siria, lucrurile stăteau prost în Alep. 

"Activismul a fost unul din motivele pentru care am cerut azil în România. Mai ales că, după 2014, jurnaliștii și-au dau seama că din interior nu mai poți face mare lucru și au început să meargă în Turcia."

Inițial, Mohamad s-a oprit în Gaziantep, în Turcia, cea mai apropiată localitate de Alep. Apoi a locuit, pe rând, în Bursa, în Istanbul și în Ciprul turcesc. 

Până în 2016, când ajuns în România. 

Amândoi au ales ales România pentru studii: costurile de școlarizare sunt mai mici aici, și amândoi voiau să facă medicina. Diploma e recunoscută internațional, iar calitatea școlii de medicină e bună.

Însă de când a început pandemia, pentru părinții lor, aflați la mii de kilometri depărtare, separați de copii prin bariere fizice, dar și birocratice, e cu atât mai greu. E unul din motivele pentru care tatăl lui Mohamad nu știe, spre exemplu, că fiul lui e voluntar. „E îngrozit de coronavirus, și nu ar fi înțeles că am ales să fiu doctor și că aș putea să fiu în situația asta oricând în viața mea”, spune Mohamad. 

De altfel, amândoi au fost de la început conștienți că se pot infecta, dar s-au gândit că riscurile nu sunt cu mult mai mari decât din orice altă interacțiune socială, dacă ești atent când îți pui echipamentul de protecție pe tine și dacă urmezi corect procedurile de dezinfectare. Și sunt amândoi convinși că experiența asta o să îi facă doctori mai buni, mai bine pregătiți pentru viitoarea lor profesie: Mohamad vrea să fie neurolog, Ebrahim și-ar dori o specializare în cardiologie. 

Însă și-ar dori să-și facă rezidențiatele în Germania, pentru că sunt conviși că vor avea condiții de muncă mai bune decât ar avea în România.

Mohamad a început deja să ia lecții de germană. 

"E un sentiment minunat să vezi pacienții cum părăsesc sănătoși spitalul"

"Partea bună cu experiența asta este că am ajuns să îi apreciez foarte mult pe oamenii care muncesc în ATI. Nu știu de ce au ales specialitatea asta, pentru că e foarte, foarte stresantă. Trebuie să fii mereu pregătit. Cu siguranță nu o să-mi aleg să lucrez în ATI. Măcar știu asta”, râde Mohamad. 

„Să schimbi atâtea țări până la 23 de ani ne-a făcut mai adaptabili”, adaugă Ebrahim. „Ne-a făcut să chestionăm constant ce înseamnă "acasă" pentru noi. Timișoara e acasă momentan. Mie îmi e dor de familie, dar nu de țară. Cred că experiența de a ne muta des ne-a făcut mai flexibili, ne-a ajutat să învățăm limbi străine, să ne adaptăm mai ușor. Să ne maturizăm.” 

„Cred că e un privilegiu, într-un fel”, adaugă și Mohamad. „Da, stabilitatea e importantă, și îmi e dor de asta.

Viața mea e formată din alte și alte capitole. Dar văd partea plină a paharului. Sunt flexibil, adaptabil, îmi e ușor să mă descurc în afara zonei mele de confort, nu are un impact așa de mare asupra stării mele psihice.

Dar încurajez orice student la medicină să se înscrie să devină voluntar. O să vadă o parte a meseriei pe care nu va avea ocazia să o întâlnească prea des. Și nu va irosi timpul petrecut la facultate. Va învăța lucruri noi și va simți, cu adevărat, că ajută. Și ăsta e cel mai important lucru. E un sentiment minunat să vezi pacienții cum părăsesc sănătoși spitalul.”