Tanti E. nu a fost bunica mea

„Așaaaaa.”

E miercuri dimineața, devreme, mai devreme decât e acceptabil pentru mintea mea de adolescentă care refuză să se culce înainte să se stingă luminile în toată casa, să asculte ultimul album HIM și să-și deplângă soarta de eternă neînțeleasă. Prin casă se aud pași grei, dar rapizi, oalele zdrăngăne în bucătărie, apa de la chiuvetă bolborosește și, din când în când: 

„Așaaaaa.” 

Urmat de un oftat de om care tocmai ce și-a suflecat mânecile și s-a pus pe o treabă grea, dar importantă. 

Niciodată nu pot dormi până târziu miercurea, chiar dacă am ore după-amiaza. E ziua în care la noi în casă vine Tanti E. să facă curat, să ne facă mie și lui frate-meu clătite și cartofi prăjiți, să povestim despre băieți și să ne uităm la telenovele.

Tanti E. nu e bunica mea. Dar, într-un fel, a fost. 

Aceasta este povestea unei bunici de împrumut, așa cum am avut mulți dintre noi, generația copiilor crescuți în anii ‘90 cu cheia la gât, despre cum o păstrez eu încă în minte la treizeci și doi de ani, într-un portret recompus din amintirile mele, poveștile maică-mii și bucăți din jurnalele mele din adolescență. 

Și e, în același timp, un omagiu pentru toate mamaile și tanțile care au dat vreodată familiilor ca a mea o mână de ajutor, devenind bunici de ocazie, și care poate nu știu cât de mult a schimbat de fapt acea mână de ajutor viețile oamenilor în casele cărora au intrat cu încredere și căldură. 

Și câtă recunoștință li se poartă. 

Am crescut în Cernavodă, departe de bunici. Mama mamei a murit înainte să mă nasc. E bunica aia cu care îmi spunea toată lumea că semăn la chip, dar eu n-am cunoscut-o. Iar următoarea soție a bunicului meu, deși a iubit și a fost iubită de familia mea, a fost mereu prea ocupată cu problemele de sănătate ale bunicului ca să mai aibă timp să se cunoască prea bine cu nepoții ei adoptivi. 

Bunica din partea lui taică-meu era la țară, la 400 de kilometri depărtare de noi. Am stat mult la ea înainte de a începe grădinița și apoi toate vacanțele de vară până spre liceu. Am botezat animalele de prin curte, am adoptat câini vagabonzi de prin sat și am citit romane de capă și spadă pe pragul de lemn al casei, la soare.  

Dar bunică-mea, pe vremea când eram eu copil, nu era doar departe, ci și o munteancă aspră, o Vitoria Lipan care nu ne-a spus niciodată povești și nici n-a avut răbdare să stea de vorbă cu noi, nepoții, să ne răsfețe cu prăjituri sau alte lucruri pe care le făceau bunicile de la țară din cărți, toate blânde, înțelepte și răbdătoare. 

Era bunica cu care mi s-a spus că semăn la fire: o femeie dintr-o bucată, care ne alerga prin curte cu câte o nuia atunci când dădeam drumul câinelui din lanț, ca să ne jucăm cu el pe ascuns. 

Am crescut în anii ‘90, când să crești copii și să muncești era o provocare pentru orice familie la început de drum, în haosul și incertitudinea tranziției. Bonele erau un lux și nici nu se găseau prea ușor. Părinții mei munceau de dimineață până seara, așa cum făceau, de altfel, toți ceilalți părinți ai colegilor mei.  

Și eu, și frate-miu am mers singuri la școală din clasa I. Am fost copii cu cheia de gât, care au învățat să folosească cuptorul cu microunde înainte să învețe să folosească aragazul, care au învățat de mici să stea singuri și să-și pună mâncare în farfurie dacă le e foame. 

Când aveam nevoie de ceva, băteam în calorifer. Maică-mea lucra la parterul blocului și, când auzea, suna pe fix: 

„Ce e?” 

„Nu pot să desfac călimara cu cerneală.”

„Hai că-l trimit pe Giani să te ajute.” 

Giani era portarul de la maică-mea de la muncă. În două minute îmi bătea la ușă, îmi deschidea călimara și pleca. 

Era vremea când toți vecinii mei se știau între ei: vecina de la trei ne scotea dinții de lapte cu ața, vecina de la patru ne tundea, iar în ziua de Ajun toți copiii de pe scară luau la rând toate apartamentele cu colindul. 

Pentru ai mei și pentru mulți alți părinți din generația lor a fost o provocare să jongleze cu mine și cu frate-meu și cu slujbele lor. Nu exista after-school, și, deși comunitatea era strânsă pe scara noastră, vecinii din bloc erau cu toții tineri și aveau la rândul lor aceleași probleme. 

Din nevoia asta au apărut proto-bonele anilor ‘90: bătrânele din oraș, de care se afla din gură în gură că ar ști ce să facă cu copiii altora, cărora și eu și frate-meu le-am spus „mamaie” și „maie”. Până am intrat la școală am crescut pe rând, cu Maia T., Maia A. și Maia J., băbuțe inimoase ale orașului, care nu veneau să stea cu noi, ne luau la ele acasă, ne duceau cu ele în piață, ne făceau ostropele, ne dădeau pepeni și ne învățau să dansăm lambada pe muzica de la un radio pe baterii. 

Până venea weekend-ul și ne întorceam acasă. 

Iar acasă, în fiecare miercuri, și uneori chiar de două ori pe săptămână, a venit, timp de mai bine de zece ani, Tanti E.

De fel dintr-un sat de pe lângă Cernavodă, Tanti E. a făcut parte din generațiile strămutate de Ceaușescu de la casă la bloc. Trecerea forțată de la curtea și gospodăria ei la cele două cămăruțe de la etajul unu al unui bloc aproape că a îmbolnăvit-o, dar nu i-a strivit dorința de a avea grijă de casa ei cât de bine poate. La ai mei a ajuns așa cum se ajungea pe vremea aia la orice om în vremurile de dinaintea internetului: printr-o recomandare, pentru că Tanti E. era femeie de serviciu la o fabrică din zonă. 

Mică de statură și plinuță, Tanti E. era iute, atât de iute, că mi se părea mereu un personaj din desene animate care apărea și dispărea dintr-un colț în altul al casei. Avea părul creț și bogat și vorbea încontinuu, de când intra pe ușă, uneori chiar cu ea însăși, și își spunea: 

„Așaaaaa.”

Râdea cu poftă, vorbea tare și făcea mereu mai multe lucruri în același timp. Întotdeauna încerca să intre încet în casă, să manevreze vasele cu grijă, să nu dea drumul la aspirator până nu ne dădeam jos din pat. Nu-i reușea niciodată. Uneori mă trezeam râzând și îi spuneam că nu trebuie să se mai chinuie, că ne-am trezit de când a intrat în casă și a început să calce repede și apăsat de colo-colo după mături și să trântească uși. Se schimba în haine speciale de curățenie, își scoatea din pungi cârpele aduse de acasă, „că știu eu mai bine ce-mi trebuie” și începea întotdeauna în bucătărie, cu vasele. 

După ce făcea ea curat, niciodată nu-mi mai găseam lucrurile, că le punea frumos, în ordine, și uneori o sunam la câteva zile după:

„Bre, unde mi-ai pus dicționarul ăla gros?”

„La locul lui, mamaie, cum unde?” 

Locul lui pentru mamaia nu era niciodată locul lui pentru mine. Dar știa întotdeauna unde găsesc orice. 

Pe o saltea întinsă pe covorul din sufragerie, Tanti E. m-a învățat să mă dau peste cap, într-o vreme când premiantă fiind, eram sigură c-o să rămân corijentă la sport pentru că îmi era frică să mă rostogolesc. „Mamaie, te așezi așa pe vine, pui capul între picioare și te împingi.” 

Am trecut la sport. Am luat 8, deși m-am rostogolit într-o parte. Fără ea nici măcar atât n-aș fi reușit. 

Iarna, Tanti E. îi spăla uniformele lui frate-meu când venea la prânz acasă plin de noroi pentru că se dăduse pe fund cu punga pe derdelușul de lângă școală. N-avea voie să facă de-astea și ea știa, așa că le spăla pe ascuns, repede-repede, să apuce să se și usuce până ajungea maică-mea acasă de la serviciu. 

Uneori o mai ajuta și bărbatul ei, cu care a stat mai bine de jumătate de secol și cu care a făcut doi copii. Vasile, un om cu vreo două capete mai înalt decât ea, croitor de meserie, de care mai avea nevoie uneori ca să spele covoarele sau să mute mobila. 

„Hai, Marioara”, îi zicea el, „hai, ia tu de-un capăt și iau eu de capătul celălalt.” Îl urcau într-un cărucior cu butelii, îl duceau la canal, îl spălau acolo, îl uscau și îl aduceau înapoi. 

Când mi s-au rupt blugii preferați, Tanti E. și nea Vasile au făcut echipă și mi-au transformat blugii rupți în cei mai mișto blugi din școală: i-au tapetat cu petice colorate pe toate părțile. Nimeni nu mai avea pantaloni ca ai mei. 

I-am purtat până am terminat liceul. 

Într-o după-amiază de vară din 1999, îi citeam din Evenimentul Zilei și comentam știrile și ne întrebam ce-o să se întâmple pe 31 decembrie, la 12 noaptea, când o să se facă anul 2000. Stăteam amândouă la masa din bucătărie, în timp ce oalele cu mâncare fierbeau pe aragaz. Afară era cald. Nu prea treceau mașini; pe geamul deschis se auzeau doar copiii cum băteau mingea în parcare, în jurul barei de bătut covoare. Eu citeam science fiction pe vremea aia și i-am povestit de o nuvelă de-a lui Asimov, în care lumea o ia razna când apune soarele. Mamaia a spus atunci: „Ce-o vrea Dumnezeu, mamă, asta o să se întâmple.” Și s-a dus la televizor. 

Începuse „Tânăr și neliniștit” și ne uitam împreună. 

Zicea uneori, „Mamaie, ce-aș vrea să trăiesc până se termină, să văd ce se întâmplă la sfârșit.” 

Eram un șoarece de bibliotecă, fără prea mulți prieteni. Când ai mei se rugau de mine să ies din casă, ieșeam cu o carte pe banca din fața blocului. Dar în clasa a șaptea m-am îndrăgostit în tabără de un băiat și jurnalele mele de pe vremea aia gem de tristețe, pentru că băiatul ăla nu s-a mai uitat la mine niciodată după ce ne-am întors acasă. 

Mamaia știa. Când veneam de la școală, miercurea, îmi făcea o porție de cartofi prăjiți și clătite și îi povesteam de el. Uneori, îmi spunea chiar ea, când venea de dimineață: „Mamaie, l-am văzut pe băiatul tău pe la mine pe la bloc. Tot cu fata aia e, mamaie, dar să știi că el e prost, că nu știe ce-a pierdut.” 

Și, dincolo de orice, la sfârșitul zilei la noi în casă rămânea ordinea aia perfectă, cu miros de produse de curățenie și aer curat, și trei-patru oale cu mâncare pe aragaz – acoperite cu șervete de pânză – pe care le gătise în paralel, în timp ce călca rufe pe masa din bucătărie. 

Am căutat mirosul acela ani de zile ca adult, în fiecare casă în care am stat, după fiecare curățenie. 

Când eram în liceu, în 2003, Tanti E. a făcut un atac cerebral. N-avea nici 70 de ani. A rămas pe jumătate paralizată. Nu mai putea să vorbească bine și nici să meargă sau să-și folosească mâna sau piciorul drept. Am vizitat-o cu ai mei, în apartamentul ei micuț, unde stătea cu tataia Vasile și unde îmi petrecusem multe după-amieze leneșe de vară pe balconul închis și acoperit de viță de vie, citind, ascultând muzică la walkman și stând la povești. 

Era pe un scaun, la masa din bucătărie. Am sperat că tot ce-mi spuseseră ai mei e exagerat, de fapt, nu-mi puteam imagina că ar putea fi alt om decât cel cu care crescusem, femeia veselă, vorbăreață și agilă care îmi făcea prăjituri când veneam de la școală plângând din te miri ce și vorbea cu mine, mereu, de parcă aș fi fost un om mare. 

Dar n-a fost așa. 

Mamaia își păstrase spiritul, „îl înnebunește pe tataia Vasile”, spuneau ai mei, „toată ziua îi dă comenzi cu ce să facă prin casă, tot vrea să vopsească o sută de ouă de Paște și să facă cinci sute de sarmale”. Dar corpul o trădase, la o vârstă care ar fi putut să îi permită mulți alți ani de alergat prin casă, tocat verdețuri și uitat la telenovele. 

În decembrie 2020, Tanti E. a murit. Avea 84 de ani, dintre care ultimii 17 trăiți în baston, cu ajutor și într-o viață care, în multe feluri, nu mai era a ei de mult. 

Am primit vestea într-o sâmbătă dimineață banală și ore în șir n-am știut ce să fac cu ea.  

Apoi mi-am dat seama că textul ăsta este cel mai bun fel de a n-o uita. 

Epilog

În decembrie 2012, într-o miercuri, la mine în casă a venit pentru prima oară Doamna V. 

Munceam încontinuu și aveam nevoie de cineva care să mă ajute să țin casa cât de cât în picioare. Nu era prima doamnă la care apelam, dar cumva nu reușisem să mă împrietenesc cu niciuna. După ce plecau, nu lăsau niciodată în urma lor în casă mirosul ăla perfect, de detergenți și aer curat, de perfecțiune și liniște. Sentimentul ăla că viața ta, e, pentru cinci minute, sub control, pentru că cineva ți-a dat o mână de ajutor cu lucrul ăsta banal, dar extrem de important: să nu stai în mizerie în timp ce muncești până la miezul nopții prinzând din urmă deadline-uri. 

Doamna V. e o pensionară vorbăreață și veselă. Vine întotdeauna devreme și încearcă să intre în casă tiptil, să nu trezească pe nimeni, dar nu-i iese niciodată. În timp ce se schimbă în bucătărie și își scoate din pungă hainele aduse de acasă, Doamna V. vorbește cu câinele meu, pe care l-a văzut crescând sub ochii ei, din prima zi în care l-am adus acasă: „Da, da, să știi că și eu te iubesc foarte mult. Hai că împărțim împreună mâncarea la prânz.”

Doamna V. zdrăngăne, sparge pahare, îndoaie oale. O auzi din când în când din altă cameră strigând apocaliptic: „Aoleu! Ioana, ce-am făcut?” Mereu mă umflă râsul și mereu îi spun: „Nu-i nimic, s-a mai spart un păcat.” E iute, calcă apăsat și vorbește mult. Povestește despre bărbatul ei, despre cum merge în pelerinaje la mănăstiri și mă întreabă: „Mamă, dar tu nu ești singură, nu? Ce mai e cu tine?” 

Și mereu în urma ei rămâne în casă mirosul ăla perfect, pe care l-am căutat ani de zile, după fiecare curățenie, de mâna mea sau a altcuiva, și pe care nu l-am mai găsit de la Tanti E. încoace. 

N-am copii, dar dacă o să îi am vreodată și Doamna V. o să fie bine, aș vrea să-i cunoască, să le facă uneori cartofi prăjiți și să îi întrebe cum mai e la școală și dacă le place de cineva.