În „Parazit”, groaza se dezlănțuie ca un fulger ironic, în timp ce cocteilul de naivitate și cruzime atinge proporții pe care, grație scenariului foarte bine calibrat, nu ai cum să le anticipezi.

Cărțile și filmele care ne-au mișcat în 2019

Ce-am învăţat din apariţiile artistice ale anului trecut? Ce idei, ce poveşti, ce imagini ne-au emoţionat?

La fel ca în anii anteriori, am rugat oameni pe care-i respectăm să ne dezvăluie cartea şi filmul care le rămân cel mai aproape după 2019.


Doina Ruști, scriitoare

Filmul: Nu voi trece aici filmele care-au ajuns deja la Oscar, multe cu virtuți incontestabile, ci voi alege ca reprezentativ pentru 2019 Alita: Battle Angel (r. Robert Rodriguez).

Scris după benzi desenate, cu un scenariu semnat de James Cameron (recunoscut prin Avatar, Terminator) și Laeta Kalogridis, filmul e o poveste frumoasă și convingător construită, cu personaje ferme.

Unul dintre acestea este jucat de Christoph Waltz, actor de mare finețe. Distopie romantică, tonică, în care atmosfera post-apocaliptică devine imediat un stimulent pentru imaginar, m-a conectat subtil la un trend, la un gust general pentru fantasy. Efecte, muncă de post-producție, plăcere epică.

Cartea: Cât privește cartea, trebuie să spun din capul locului că am citit câteva romane uimitoare, ale unor scriitori din ultima generație, dar păstrez primul loc pentru Stejărel Olaru, care a scris o monografie frumoasă, dedicată Mariei Tănase.

Bazată pe o documentare atentă și profesionistă, cartea pendulează între analitic și stilul biografic, făcând în subtext portretul autorului ei. Rareori se regăsesc pe același tărâm respectul față de document și pasiunea. Or, în cartea lui Stejărel Olaru povestea se derulează dinamic, scrisă cu talent și dragoste pentru subiect.

Doru Căstăian, profesor de filosofie

Cartea: Mi-ar fi greu să numesc o singură carte (după ce criterii?) într-un an în care au apărut volume somptuoase şi atent lucrate precum Conceptele fundamentale ale metafizicii (Heidegger), Îngerii mai buni ai naturii noastre (Pinker), Cosmosapiens (Hands) sau Dialectica negativă (Adorno).

Aşa că voi numi doar cele două titluri care mi-au fost cel mai dragi, în primul rând pentru umanitatea lor şi apoi pentru inteligenţă, umor şi erudiţie: Porunca lui rabbi Akiba, cartea profesorului Valeriu Gherghel, respectiv, Suntem îndeajuns de inteligenţi pentru a înţelege inteligenţa animalelor a lui Frans de Waal. Ambele lecturi vor reprezenta pentru oricine o bucurie.

Filmul: Filmul anului pentru mine a fost Parasite, al regizorului coreean Bong Joon Ho. Pentru povestea bine spusă, pentru suspansul extrem de bine construit, pentru complexitatea construcţiei, dar şi pentru potenţialul său revelator şi filosofic.

Am meditat în primul rând la mecanismele care fac ca, în lumea capitalistă, pretins meritocratică, exact oamenii cu abilităţi antreprenoriale excepţionale să (se) rateze, dar şi la felul în care oameni buni ajung să se măcelărească drept urmare a unor istorii pe care nu le merită şi nu le controlează.

Raluca Feher, jurnalistă și scriitoare

Filmul: A fost un an smucit pentru mine, în care am cam uitat să citesc și să merg la cinema. În afară de Joker nu țin minte să mă fi impresionat măcar marginal ceva anul asta.

Un film despre devenire cum nu s-a mai facut, căci nu e clasica transformare a rățuștei în lebădă, ci a lebedei în virus ucigaș. Și metamorfoza monstruoasă nu este o alegere, ci este toboganul pe care ești aruncat de părinți, colegi, societatea care răsplătește bădărănia, lipsa empatiei și analfabetismul. Sunt Joker, doar ca un Joker edulcorat, care încă mai crede-stupid-că are ce să piardă.

Cartea: Carteeee, acolo e mai simplu, Herzog a lui Saul Bellow, despre oameni rătăciți în labirintul de coduri și mode și gene și amoruri păguboase, tot un Joker, dar unul care nu dă foc metropolei, ci îi scrie epistole pline de angst.

E clar că e anul în care anti-eroii sunt, în sfârșit, dragați din nămol și scoși la înaintare. Măcar de mine.

Teodor Baconschi, diplomat și teolog

Filmul: Aș selecta din recolta cinematografică 2019 producția Pain and glory, în regia lui Pedro Almodovar.

Regizorul, ajuns la deplina maturitate, devine (asemenea altora, nu prea numeroși) tot mai subtil, stăpân pe arta sa și convingător, la scara verticală a întrebărilor permanente.

Deși semnătura sa este recognoscibilă – printr-o tratare manieristă, recurentă, a unor toposuri vizuale hispanice – fiecare nouă creație ne introduce simultan în labirintul metafizic al agnosticului și în frumusețea pulsatilă a unui dram de speranță: da, toate acestea (universul, timpul, spațiul, viața reflexivă, memoria, moartea) par să promită un sens.

În policromia tare a decorurilor iberice, Antonio Banderas atinge (fericit) climaxul posibilităților sale actoricești, ieșind complet din pielea macho-ului sexy: partitura sa încapsulează o umanitate vibrantă, la limita tragismului paradoxal îmbibat cu autoironie. Pain and glory dovedește implicit și faptul că fimul european nu e neapărat plictisitor și static, deci că are încă un viitor.

Antonio Banderas și Julieta Serrano, din nou în lumea lui Pedro Almodóvar, ca mamă și fiu/ FOTO captură din film

Cartea: Am citit multe volume interesante anul acesta – ba chiar m-am bucurat de excelenta primire a recentei mele cărți – Averea bunei educații (editura Univers) – și totuși, odată întrebat de redacție, m-am gândit imediat să recomand chiar titlul cu care mă „lupt” acum: Cosmosapiens. Evoluția omului de la originile universului, de John Hands (Humanitas, 2019, în traducerea lăudabil de coerentă datorată tandemului Carmen Strungaru/Doru Căstăian).

Hands e de o precizie fantastică. A muncit incredibil pentru această sinteză/panoramă a cosmologiei și antropologiei contemporane, pe care le popularizează fără să iasă din jargonul și categoriile lor specifice.

Mizând onest pe criteriile științei tari – începând cu validarea oricărei teorii prin testul falsicabilității – autorul britanic mi-a făcut un mare cadou: acela de a-mi confirma că teologia și științele veacului nostru nu sunt interexclusive, ci complementare. Citind Cosmosapiens, admiri colosala forță analitică a inteligenței lui homo sapiens și înțelegi totodată că inexistența lui Dumnezeu rămâne nedemonstrabilă.

Lavinia Bălulescu, scriitor și jurnalist

Filmul: Mi-a plăcut Elefantul nemișcat (regia: Hu Bo). Are patru ore și nici n-am simțit cum a trecut timpul. Am simțit în schimb un mecanism din mine pe care-l credeam defect.

Cartea: Și mi-a plăcut volum De ce scriem (Editura Polirom, traducere Radu Pavel Gheo), pentru că mi-am reamintit de fata care acum mai mulți ani, cu două orașe în urmă, se îndrăgostea de Philip Roth.

Andrei Crăciun, jurnalist și scriitor

Cartea: Milioanele arlechinului, de Bohumil Hrabal.

Perspectiva mea e injustă și sever limitată de faptul că, de vreo zece ani, nu mai frecventez decât sporadic literatura română, care mi se pare profund falsă, trucată, autosuficientă cel mult.

Nu mă simt apropiat nici de temele, nici de stilul, nici de intersele literaturii române la zi – îmi e străină, nu e o tragedie, e o simplă realitate. Nu mai citesc îndeobște autori români pentru că mi se par mediocri-sectari, frenetici practicanți de laudatio în cercuri care nu mă interesează, iar strict textual cu greu am reușit să trec de pagina cincizeci a câtorva cărți, poate cincizeci (și se publică enorm).

E o poziție ingrată, cu care mă văd nevoit să trăiesc. Așa că pentru mine sunt noi traducerile, nou e acest Bohumil Hrabal tradus toamna asta la Editura Art: Milioanele arlechinului.

E cartea după care, aflând că a apărut, am alergat prin oraș să o cumpăr. E de altfel și singura carte pe care am cumpărat-o de la ultimul târg de carte. Mi-a fost de-ajuns asta: o poveste care se întâmplă într-o casă de pensionari, melancolică, îngrozitor de frumoasă și de tristă, cum, de altfel, mă așteptam și o speram.

Filmul: It must be heaven, un film palestinian regizat de Elia Suleiman, care reușește să fie frumos în fiecare dintre imaginile sale.

Sunt un spectator care caută frumusețea, înaintea poveștilor, cu atât mai mult dacă ele sunt succese de public. Așadar, acest film ca un refugiu: It must be heaven. L-aș revedea o mie de zile la rând, fără să mă plictisesc – e singurul criteriu de care pot să țin cont.

Cristi Mărculescu, critic de film

Cartea: White, de Bret Easton Ellis. Pe Easton Ellis l-am adorat de la primul roman pe care i l-am citit (în mod absurd în franceză): The Rules of Attraction.

Notoriu pentru American Psycho deloc aclamat pentru Glamorama (un roman care probabil va fi reconsiderat drept capodoperă peste vreo 14 ani, cum se tot întâmplă cu multe cărți de fapt și de drept ilizibile), autorul ăsta destul de bogat, destul de celebru și destul de gay iese din ficțiune și scrie primul lui non-fiction.

Parte rant împotriva corectitudinilor politice și-a cancel culture, căruia chiar el îi devine victimă, parte memoir, parte eseuri despre varii chestii: de la (sex)appealul lui Richard Gere până la asaltul corporațiilor asupra modului de viață gay și de la dispreț pentru lipsa de credibilitate a oscarizatului Moonlight până la nivelul de psihoze anti-Trump al Hollywood-ului avem de toate.

Da, este o învălmășeală, dar încapsulează perfect furia cuiva nevoit să se justifice în fața a ceea ce el numește „generation Wuss” (generația de pișăcioși cred că ar traduce cel mai bine titulatura) diagnosticheaza clar și amar și corect isteria generalizată a culturii progresiste și-a lucrurile care intervin ca efecte secundare, extrem de preconizabile (precum îngustarea câmpului de dialog și dictatura ofensaților în numele altora ), altele extrem de pervese (valorizarea unor reacții personale în dauna vreunor criterii clare sau măcar lucide dar și reculul de unde Trump).

Scurt pe doi, White nu i-a ofensat pe pufuleți, i-a ultra-ofensat.

Filmul: Mănușa de aur aka Der goldene Handschuh. Cu acest film, regizorul neamț Fatih Akin a golit săli la Berlinala de anul acesta. A făcut-o cu un film „bazat pe fapte reale” despre criminalul în serie Fritz Honka (Jonas Dassler) și victimele lui, femei de la marginea mizeră a societății.

Akin a avut tupeul, onestiatea și poate exgerez, dar aș utiliza „geniul”, de-a nu se sfii în reprezentarea a ceea ce însemna sărăcie lucie, Hamburg, cca 1970. Drept rezultat, Mănușa de Aur nu este pentru cei sfioși și persoane sensibiloase.

Dar este un film care miroase ca personajele lui cu dinți stricați și, estetizat întru canon consumerist cum este el, tot reușește să pună punctele pe vocalele care le necesită. Ultra-radical, dar cu zero tangențe la radical-chic-ul realismelor progresiste filmul ăsta îndrăznește să ne reamintească că frontiera dintre milă și silă este foarte poroasă și că sărăcia și degradările care vin la pachet cu ea nu sunt ceva aseptizabil. Când ați văzut ultima oară un film care te pune undeva între lacrimi oroare și vomă?

Alexandra Turcu, poetă

Cartea: Mă apropii mereu cu suspiciune de autorii ultra-premiați, dar, totuși, anul meu literar se încheie apoteotic cu Olga Tokarczuk și romanul Poartă-ți plugul peste oasele morților.

Și asta pentru că autoarea reușește să redea fermecător limbajul ușor arhaic al unei bătrâne izolate într-un sat de la granița ceho-polonă aproape pustiit pe timpul iernii, gândirea ei magică, mistică, toate acestea transpuse foarte firesc în limba română de către Cristina Godun.

E un roman curajos, Tokarczuk îndrăznind să folosească drept pretext forma narațiunii polițiste, un gen riscant, văzut prost în cercurile distinse ale așa-numitei literaturi înalte, dar o face atât de bine încât în timpul lecturii uiți mereu că ai în față misterele unor crime nerezolvate și te pierzi în munții aceia înzăpeziți, în ochii blânzi și speriați ai animalelor, singurii prieteni ai Janinei Duszejko.

Filmul: Cât despre filmul anului, acesta a fost pentru mine indiscutabil Sorry We Missed You, în regia lui Ken Loach.

Pentru că vorbește foarte empatic despre sărăcie, despre exploatare, despre epuizarea prin muncă și despre cum intervine acest climat socio-economic în relațiile de familie.

Loach pune cap la cap niște scene atât de intense – care de multe ori par decupate dintr-un film absurd -, că îți bântuie în cap săptămâni bune. Un tată care, la spital, așteaptă de ore bune cu fața deformată să îl vadă un medic, în timp ce, la telefon, șeful său calculează penalizările pe care i le va aduce accidentul și lipsa de la serviciu.

O mamă care, deși a lucrat deja peste 12 ore în ziua respectivă, deși a trecut deja pe la o mulțime de case, a ridicat o mulțime de bătrâni, i-a spălat, i-a hrănit, le-a administrat medicamentele, le-a ascultat insultele (venite și acelea din frustrări și neputințe), încă reușește să emane căldură și să arate compasiune față de ultima bătrânică, trebuind să-și aducă mereu aminte că politica firmei pentru care lucrează îi impune să le numească pe acele persoane „clienți”. Nu bunici. Nu oameni.

Niște părinți care stau în jurul mesei, cu ceai cald în mâini, și nu știu cum ar putea pedepsi comportamentul nociv al fiului lor adolescent, pentru că simt că în fond ei sunt vinovați pentru acesta, ei și lipsa lor de acasă, ei și sărăcia lor, lumea lor mică, ce nu le poate asigura niciun viitor decent copiilor.

Radu Băzăvan (groparu.ro), blogger

Carte: Mozaicul Uman. Evoluția omului și originea raselor, de Dorian Furtună – etologul („instinctologul”) doctor în biologie din Chişinău vine cu o abordare cât se poate de interesantă a controversatei origini și diversități a oamenilor, o completare fericită a cărților lui Harari (sau invers?).

O carte recomandată pasionaților de antropologie, mai ales în condițiile în care lumea se schimbă de milenii, migrațiile continuă iar unele curente de gândire încearcă să-și aproprieze anumite însușiri întru glorificarea unor anumite specii umane în detrimentul altora. Spoiler alert – nu prea este așa.

Film: Cardinalul, un film semnat de Nicolae Mărgineanu – nu am știut de ce cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu a fost votat printre cei mai importanți („mari”) români, pentru că istoriografia post-comunistă l-a ignorat cu bună știință multă vreme.

Adevărul iese, însă, la suprafață ca uleiul și acest film ar trebui să fie văzut de fiecare român pentru înțelegerea acestei personalități naționale și a contextului istoric tulbure, pentru că nu trebuie să uităm.

Nu avem voie să uităm.

Filip Standavid, jurnalist

Carte: Clujul de dinaintea primului război mondial, îndîrjirea unioniștilor români și încremenirea în proiect a parlamentarilor maghiari, o ditamai povestea de dragoste și un narator atent, ai impresia, la fiecare bătaie de vînt (descrierea unui banal răsărit de soare are tensiunea unei adevărate Geneze): Trilogia Transilvană a lui Miklós Bánffy – apărută, în fine, după zeci și zeci de decenii și în românește – e evenimentul editorial al acestui an, în ceea ce mă privește.

Romanul poate fi citit (și) ca un avertisment al unui spirit lucid din vremuri tulburi, dar mie mi-a pus capac ceea ce Bogdan-Alexandru Stănescu numește „voluptatea eșecului”, aspectul de vis lucid pe cale să se transforme în coșmar al întregului demers.

Film: Am văzut mult prea puține filme în 2019 decît mi-aș fi dorit, așa că am vreo cîteva titluri lipsă care m-ar descalifica de la emiterea vreunei opinii.

Totuși, columbianul Monos (r. Alejandro Landes), cîștigătorul Trofeului TIFF, e o goană perpetuă, un thriller politico-socialo-sexual cum puține sînt și un organism fără un gram de grăsime. Dintre ai noștri (ca brazii) aleg fără ezitare Monștri., de Marius Olteanu.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...