Ce-a mai rămas de spus despre mama lui Almodóvar

În urmă cu 20 de ani, Pedro Almodóvar lansa superbul „Totul despre mama mea”, dedicat „lui Bette Davis, Gena Rowlands, Romy Schneider, tuturor actrițelor care au jucat actrițe, tuturor femeilor care joacă, bărbaților care joacă și devin femei, tuturor oamenilor care doresc să devină mame. Mamei mele”. În mai 1999, spaniolul primea premiul pentru cea mai bună regie la Cannes, iar filmul își începea drumul în întreaga lume. 

Apoi a urmat coincidența nefericită. La începutul toamnei, într-o vineri însorită, Francisca Caballero, mama regizorului, s-a stins într-un spital din Madrid.

După dispariția ei, Almodóvar publica un text foarte personal despre figura pe care cinefilii o cunoșteau din rolurile miniaturale în care o distribuise fiul său („Ce-am făcut să merit așa ceva?”, „Femei în pragul unei crize de nervi”, „Kika” sau „Leagă-mă strâns!”). Ca mai niciodată, semna textul cu numele său întreg, Pedro Almodóvar Caballero.

Într-unul dintre paragrafele adunate sub titlul „Ultimul vis al mamei mele”, cineastul dezvăluia că una dintre lecțiile cele mai prețioase primite de la ea a fost cea a diferenței dintre ficțiune și realitate, a faptului că „realitatea are nevoie de puțină ficțiune pentru a deveni mai completă, mai plăcută, mai suportabilă”.

În „Durere și glorie” / „Dolor y gloria”, cel mai recent film al său, care rulează în această perioadă în cinematografele românești, Almodóvar joacă cel mai personal această carte cu două tăișuri, într-o poveste care e și nu e despre el, e și nu e despre bătrânețea sa, e și nu e despre copilăria sa, e și nu e despre mama sa.

Cert e că e despre Salvador Mallo (Antonio Banderas), un regizor cu o bogată carieră în spate, pe care vârsta și suma de afecțiuni ale trupului și ale spiritului pe care aceasta i le-a adus îl fac să trăiască izolat într-un apartament din Madrid.

Restaurarea unui film al său, vechi de 30 de ani, îl aruncă într-o serie de reîntâlniri cu persoane și lucruri care i-au marcat viața, de la colegi de breaslă și foști iubiți, la cinematograful și bordeiul copilăriei.

Toate aduc cu ele nu numai lumina, ci și întunericul, pierderile și suferința, pentru că viața, în versiunea lui Almodóvar, nu are textură fără contraste sau culori puternice.

Jocul de-a v-ați ascunselea e absolut cuceritor. Salvador Mallo nu e Almodóvar, deși e un cineast cu aproape aceeași vârstă, același păr vâlvoi, aceeași copilărie trăită în sărăcie, care repovestește moartea mamei sale cu aproape aceleași detalii semnificative, o adoră pe Chavela Vargas și, pe deasupra, trăiește chiar în apartamentul pe care regizorul îl are în capitala Spaniei.

Pe deasupra, ca autoficțiunea să meargă până la capăt, Banderas, care se declara într-un interviu „creația” regizorului spaniol cu care lucrează de aproape patruzeci de ani, ajunge să-l joace pe Almodóvar care nu e Almodóvar până-n capăt, cu o grijă atât de mare încât privești nu numai o reală reușită actoricească, ci și un omagiu adus unei legături artistice adevărate.

Deși fanii îl vor simți foarte personal, nu e nevoie însă să îl „cunoști” pe Almodóvar pentru a te lăsa cucerit de „Suferință și glorie”, chiar dacă filmul nu are tot curajul titlurilor mai îndrăznețe ale regizorului.

Curajul, de această dată, e de a căuta sau de crea acea ficțiune care-ți salvează realitatea, așa cum spunea Francisca Caballero când Pedro-copil îi reproșa că ficționalizează scrisorile pe care le citea vecinilor lor analfabeți și punea în ele lucruri care îndulceau mesajul: „Dar n-ai văzut cât de fericiți erau să audă asta?”.

*„Durere și glorie” (2019). Regia și scenariul: Pedro Almodóvar; Imaginea: José Luis Alcaine; Muzica: Alberto Iglesias; Cu: Antonio Banderas, Asier Exteandia, Leonardo Sbaraglia, Nora Navas, Penélope Cruz, Asier Flores; Distincții: Cel mai bun actor și cea mai bună coloană sonoră, Cannes 2019.

On/Off-screen

* Cine a trecut prin lectura mărturiilor foștilor deținuți politici se duce, cu siguranță, cu inima strânsă la „Între chin și amin” (2019), ficțiunea semnată de Toma Enache, care propune readucerea pe ecran a îngrozitorului Experiment Pitești, derulat la începutul anilor 1950.

Îndreptate împotriva deținuților politici, acțiunile orchestrate de noua putere comunistă și duse la capăt de torționarii din închisoare au fost cu adevărat îngrozitoare, iar pelicula lui Enache reușește, în câteva scene, să se apropie de experiența infernală de la Pitești, deși pierde restul filmului în dulcegării schematice.

Pelicula se concentrează pe povestea ficțională a compozitorului și contrabasistului Tase Caraman (Vali Popescu), care, înainte de Postul Paștelui, e aruncat în închisoare, alături de fratele său Iancu (Ciprian Nicula), pentru că a compus o „Odă lui Dumnezeu”.

Motivul pentru care e închis și fratele, dincolo de construirea unui parcurs concentraționar inversat, nu e foarte clar. Mai clar e că, în urma lui Tase, a rămas Lia, logodnica acestuia, și care va reveni în amintirea bărbatului de fiecare dată când suferința devine insuportabilă.

Pendularea între închisoare și malul mării, între sânge și vânătăi și câmpurile de maci și nemțișor conduce către un final de duzină, care bate toate celelalte stereotipuri pe care scenariștii și regizorul le-au scos din tolba anti-comunistă a anilor 1990.

Filmul se vrea și se recomandă nu numai ca o lecție de istorie, ci și ca una de rezistență împotriva comunismului cu ajutorul credinței, ceea ce e absolut justificat dacă iei ca măsură experiențele reale ale multor deținuți din închisorile comuniste.

Și poți accepta asta, deși i se poate reproșa foarte ușor filmului că perspectiva e reducționistă, din moment ce elimină orice identitate politică a personajelor, făcând din Pitești un experiment strict anti-creștin. O altă miză pe care „Între chin și amin” nu reușește să o atingă, deși o pune în replică, e celălalt răspuns dureros din spatele Experimentului Pitești, care nu era programat să se întrerupă decât atunci când tu, victima, deveneai călău: cum cazi și cum trăiești cu faptul că ai căzut?

* În plin sezon al bătăliei pentru Oscaruri, Netflix a făcut deja prima mutare cu „The Laundromat” (2019), încercarea cunoscutului regizor Steven Soderbergh („Che”, „Traffic”, „Erin Brockovich”) și a scenaristului Scott Z. Burns („Informatorul!”, „Contagion”) de a pune fețe pe scandalul paradisurilor fiscale, care a ținut primele pagini ale presei sub titlul-umbrelă Dosarele Panama.

O scurgere de informații din 2015 declanșa o amplă dezbatere legată de felul în care companii mai mari sau mai mici reușeau să se sustragă de la plata impozitelor și spălau bani prin înființarea de alte offshore-uri, unele dintre ele fiind legate chiar de structuri mafiote, politicieni și chiar șefi de stat.

Pentru a cuprinde întreg sistemul și cât mai multe din efectele pe care le are, Soderbergh și Burns împart filmul în mai multe episoade care ating spații geografice diferite (din Statele Unite ale Americii, în America centrală, Africa și China) și devin interconectate prin legăturile cu aceeași casă de avocatură care a fost epicentrul întregului scandal, Mossack și Fonseca.

Interpretați de Gary Oldman și Antonio Banderas, cei doi devin și amfitrionii cinici ai întregului spectacol și-și primesc, astfel, un fals drept la replică, în timp ce își înmoaie buzele în pahare mari de martini.

În contrapunct, lungul episod în care o pensionară (Meryl Streep) își pierde soțul (James Cromwell) și despăgubirile pe care ar fi trebuit să le primească în urma accidentului umanizează complicata schemă economică și flutură steagul roșu spectatorului căruia poate nu-i este prea clar de ce ar trebui să-l intereseze banii „altora”.

Însă, pe cât de clară încearcă să fie demonstrația, stilul flamboaiant pe care îl alege Soderbergh poate face ca „The Laundromat” să pară mai degrabă de jucărie, decât serios, și să rămână doar o vizionare plăcută.

* Să trăiești cu tine, dar nu chiar cu tine, ci cu tine-cel-perfect, angajatul anului, soțul perfect, rotița bine unsă a sistemului capitalist.

Și-n tot acest timp să-ți păstrezi și viața ta, cu toate căderile ei, cu dezamăgirile și remușcările, în timp ce faci lucrurile care-ți plac și pe care le-ai abandonat pentru că a trebuit să alegi o viață, o slujbă, o carieră, o familie și televizorul ăla foarte mare.

Ceea ce sună bine în teorie se răstoarnă într-o comedie cu luciri de seriozitate în „Living with Yourself” (2019), seria recent lansată tot de Netflix, care îl are ca protagonist pe Paul Rudd („Omul-furnică”, „Jurnalul unui adolescent timid”).

Deși alunecă un pic prea forțat spre un final care să deschidă seria a doua, premisa interesantă descrisă mai sus și felul în care se cuplează la frustrările cotidiene ale acestei generații fac ca cele opt episoade să curgă plăcut, chiar cu mici surprize.