Maria Tănase. A fost sau n-a fost?

Ceea ce nu știm despre Maria Tănase este, cu siguranță, mai interesant decât ceea ce știm. Artista a trăit și a avut o carieră fulminantă în perioada interbelică, epoca celor mai halucinante schimbări politice pe care le-am traversat până acum.

Pe parcursul a doar 30 de ani am fost, pe rând, regat, dictatură regală, dictatură legionară, dictatură militară și-am eșuat în republică populară. 

În tot acest timp, Maria Tănase a cântat. Și le-a cântat tuturor fiindcă, se pare, hipnotiza audiența când apărea pe scenele de varietăți ale restaurantelor bucureștene, care îi plăteau sume considerabile pentru fiecare apariție.

Le-a cântat magnaților și intelectualilor de stânga, nobililor scăpătați și expaților, spionilor și agenților de miliție, securiștilor și cominterniștilor, oamenilor de stat și înalților funcționari. 

O parte dintre ei ar fi plătit oricât ca să se oprească câteva minute la mesele lor, după spectacol. Unii au cunoscut-o în intimitate. Alții au protejat-o. Iar alții i-au călcat în picioare discurile înregistrate pentru Radiodifuziunea Română.

Înconjurată de rețele de contraspionaj care culegeau informații unele despre altele și despre activitatea inamică, despre Maria Tănase sunt surprinzător de puține date în momentele cele mai fierbinți ale războiului, 1941-1943, iar apoi, după instaurarea regimului comunist, și mai puține. Totuși, arată documentele disponibile, a existat un acord de colaborare pe care l-a semnat cu fosta Securitate. 

Unde au dispărut dovezile activității sale extra-artistice? Au existat cu adevărat sau sunt doar o deducție contextuală? A fost Maria Tănase agent secret?

„Maria Tănase nu avea cum să rămână în afara jocului de intelligence din cauza anturajului său, pe de o parte, dar și pentru că era înzestrată cu abilitatea de a culege și transmite informații, fiind și o persoană inteligentă. Pe lângă cercul său relațional complicat, de la intelectualii de stânga, unii de etnie evrei, urmăriți de Siguranță în perioada interbelică, la diplomații străini și înalți politicieni români, și ei monitorizați de Serviciul Special de Informații, Maria Tănase a cunoscut îndeaproape importanți ofițeri de informații și conducători de servicii secrete din timpul războiului și în perioada regimului comunist. Cu unii dintre ei a avut și relații amoroase. Din păcate, în arhive s-au păstrat mai degrabă documente care fac referire la activitatea de monitorizare a Mariei Tănase, mai puțin cele care ne-ar fi putut explica ce fel de activități informative ar fi putut desfășura pentru serviciile de informații interbelice sau pentru Securitate.“Stejărel Olaru, istoric

Istoricul Stejărel Olaru scrie de ani de zile despre rețelele de spionaj active în România.

S-a ocupat de câteva cazuri notorii, reușind să deconspire personaje ale căror legende au îndurat testul vremii. De curând, Olaru i-a dedicat o carte și Mariei Tănase, care a apărut la editura Corint (2019). Se numește „Maria Tănase – artista, omul, legenda”. 

Dacă cititorul nu este atras de romanele de spionaj și intrigi complicate, ci, dimpotrivă, suspină după perioada de aur a boemei bucureștene, cu saloanele ei și restaurantele șic, unde lăutarii își rupeau instrumentele în fiecare seară, cântând, atunci cartea aceasta e o surpriză plăcută.

Reface în tușe fine, dar cu precizie, relațiile și scandalurile vremii, concurența dintre vedete și invidia, dar și motivația aproape balzaciană a unor personaje care s-au dovedit, după aproape 90 de ani, a fi fost malefice. 

Cercetătorul încearcă să ne-o descrie pe Maria Tănase în mediul ei natural. Și se dovedește a fi o găselniță bună – deseori anturajul spune mai multe despre om decât omul însuși.

Din aproape în aproape, suntem introduși într-o poveste cu multe tente de gri, din care singura pată luminoasă, rămasă permanent în lumina reflectoarelor, este ea, Maria.

În jurul ei colcăie spioni, unul mai obscur ca altul, unul mai fermecător decât celălalt, de la Maurice Nègre la Aurora Șotropa, Ileana Baston, Eugen Cristescu sau Eric Greer. Îi puteți descoperi pe fiecare în parte, fiindcă povestea fiecăruia dintre ei sună în urechile noastre contemporane ca un thriller de la Hollywood. 

„Numele Mariei Tănase mi-a atras atenția abia când am citit documente despre Maurice Nègre, jurnalistul francez venit la București în 1938, care i-a devenit iubit și care a fost condamnat pentru spionaj de guvernul Antonescu. Descoperind că despre relația lor de dragoste s-a scris până acum într-o manieră exagerată, deformându-se realitatea, m-am hotărât să investighez mai profund această poveste de dragoste. Apoi am realizat că o mare parte din informațiile despre Maria Tănase publicate începând cu 1990 au fost și ele exagerate, iar documentele din arhiva Securității de regulă au fost prezentate publicului mai degrabă literal și eronat interpretate. Prin urmare, am considerat că nu există nicio lucrare serioasă despre Maria Tănase, din care să înțelegem nu doar firul ei biografic, ci și omul, artista și vremurile în care a trăit.” Stejărel Olaru, istoric

“După aceea ea a început să-i ierte”

În lumea spionilor, atunci când unui agent trimis în teren i se construiește o poveste credibilă, cu care să apară în lume, se numește că i s-a construit „o legendă”. Din acest motiv, un fragment din titlul cărții – „artista, omul, legenda” – spune mai mult decât s-ar părea la prima vedere. 

Ce știm, cu adevărat, despre această femeie care i-a fascinat pe puternicii zilei? Singura certitudine este talentul ei, autentic, fiindcă atunci când cânta, nu era nici urmă de prefăcătorie.

Este emblematic un episod povestit de Stejărel Olaru din mai multe surse, despre o serie de concerte de propagandă românească în străinătate, organizate la Istanbul, la un celebru restaurant, Taksim.

La prima apariție publică a Mariei Tănase, pe o scenă încărcată de covoare oltenești, în costum popular și cu zece dansatoare împrejur, spectatorii nu s-au lăsat impresionați. 

„De unde credeam că o să rupă, n-a bisat. În noaptea aceea, Maria n-a dormit. Și a doua zi, împreună cu mine, care știam două cuvinte turcești și zece grecești […] cu un turc cu fes într-o trăsurică am trecut podul de la Pera”, povestește un actor care a fost martorul întâmplării, pe nume Hristu Nicolaide. 

În acel cartier, Maria a căutat o „crâșmă nenorocită”, unde a întâlnit un tătar bătrân, desculț, care cânta „dintr-un instrument foarte curios, avea un burduf și o singură coardă. Își plimba degetul pe singura coardă și scotea 5000 de sunete.”

Maria l-a întrebat care-i cel mai iubit cântec pentru turci, și până la reprezentația următoare, din acea seară, a învățat să cânte Șahane, o iamanea preferată de Atatürk.

Seara, Maria Tănase a intrat pe scenă însoțită de tătarul cel desculț, s-au așezat împreună pe perne, iar la sfârșitul concertului lor spectatorii pur și simplu nu se mai puteau controla: „lumea arunca pălării și poșete, n-am văzut în viața mea așa ceva. Succes fenomenal!”, povestește un alt martor. 

„Nu mai era teatru, cei 2 000 de oameni [făceau] manifestație, s-au așezat după aceea magnetizați și au ascultat cucernic, împietriți, 3 cântece rom.[ânești]. După aceea ea a început să-i ierte”. 

Stejărel Olaru este istoric expert în problematica serviciilor de informații. Printre cărțile lui, publicate până acum, se numără “Ziua care nu se uită, 15 noiembrie 1987, Brașov” (editura Polirom, 2017), “Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra legației RPR de la Berna (februarie 1955)” (editura Polirom, 2003). Este editorul memoriilor lui Ion Rațiu, ajunse la volumul al treilea, publicate de editura Corint.