Ion Rațiu și Viorel Tilea. Nepotul și unchiul în jocul Securității

Mereu când se vorbește despre democrație, este invocat Ion Rațiu, cu definiția sa elegantă a sistemului politic: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”. De fapt, ar fi vorba de un citat apocrif de-a lui Voltaire («Je ne suis pas d’accord avec ce que vous dites, mais je me battrai jusqu’à la mort pour que vous ayez le droit de le dire»).

Dar până să avem imaginea lui Rațiu rostind aceste cuvinte într-un studio de televiziune în anii ‘90, a trecut o viață. Ce s-a întâmplat între timp? Cum a ajuns omul Ion Rațiu să fie cel pe care îl cunoaștem din presă și politicianul regretat pe care România l-a ignorat la vremea marilor schimbări?

În cel de-al treilea volum al Jurnalului lui Ion Rațiu, putem parcurge alături de el drumul către maturitatea lui politică. „Reorganizarea exilului (1963-1968)” (editura Corint, 2019) este, de asemenea, coordonat de istoricul Stejărel Olaru, care scrie, în preambul, un excelent studiu de caz asupra emigrației românești din Marea Britanie, insistând pe acțiunile de dezinformare ale Securității.

Perioada cuprinsă în volumul al treilea este un soi de luptă cu morile de vânt, fiindcă activitatea de lobby a lui Ion Rațiu se desfășoară pe două continente, Europa și SUA, fără să pară că prinde cheag. Vor mai trece mulți ani până când diaspora românească îl va lua în serios și îl va credita ca pe unul dintre liderii ei.

„Handicapul lui Rațiu pornea de la faptul că el nu avusese o carieră politică în România, înainte să părăsească țara. El era tânăr când a plecat. Nu avea o carte de vizită care să îl recomande.

Nu fusese ministru, demnitar, așa cum erau mulți dintre cei aflați la conducerea exilului românesc, în Occident. Din această perspectivă ne dăm seama cum îl privea pe Ion Rațiu un personaj ca Vișoianu. Fost ministru de externe și care se simțea îndreptățit să se afle la conducerea unei astfel de organizații, cum a fost CNR-ul.

E adevărat că Rațiu avea unele avantaje care le lipseau celorlalți. Nu doar că făcea parte dintr-o familie respectabilă, dar care făcea parte din istoria românilor și a Transilvaniei și deja în anii 60 el este un om care, spre deosebire de mulți, s-a pus singur pe picioare construindu-și o situație financiară de invidiat, care va crește spre sfârșitul anilor ‘60. Argumentele acestea îl puneau în situația de a-și susține punctul de vedere cu fermitate atât în fața celorlalți români, cât și în relațiile pe care și le construia cu politicienii străini.

Cu excepția unor prieteni, care i-au fost alături, unii din interes, alții sinceri, el nu a putut să coaguleze în jurul lui întregul exil, demersurile lui au fost un eșec. Mai târziu, în anii ‘70 și ‘80 eșecul va deveni un succes, când va constitui Uniunea Mondială a Românilor Liberi, iar eforturile lui vor fi mult mai ample și mai bine susținute de alți români”

Stejărel Olaru

Dar care era visul lui Rațiu? El își dorea, scrie printre rânduri în Jurnalul său, trei lucruri: să se întoarcă acasă în România, unde să facă politică și să deschidă un ziar. A reușit abia după 1990.

Până atunci, au existat numeroase încercări ale Securității și ale regimului de la București de a-i tempera avântul anti-comunist și de a-l convinge că lucrurile în țară s-au schimbat în bine. Un astfel de moment, care merită menționat, este 1968. Atunci, regimul Ceaușescu a celebrat semicentenarul Marii Uniri.

„Nicolae Ceaușescu s-a folosit de aceste moment istoric pentru a organiza evenimente de masă, atât la București, cât și la Alba Iulia. Sunt chiar fotografii, publicate în Scânteia, cu el și foștii unioniști sau participanți la Unire, care trecuseră prin pușcării, eliberați acum și care păreau să fie reconsiderați. Ei fuseseră invitați să participe la aceste manifestări și s-au și dus.

Ion Rațiu a fost momit să participe la acest eveniment, spunându-i-se, pe bună dreptate, că familia lui participase la acest demers istoric și că trebuia să îl reprezinte pe memorandistul Dr. Ioan Rațiu la festivitățile de la Alba Iulia. Rațiu a considerat că e o capcană și a refuzat să meargă. S-a gândit că o dată prezent aici, va fi un motiv de critică al altora din Occident, putând fi acuzat de colaboraționism”.

Potrivit coordonatorului Jurnalului, istoricului Stejărel Olaru, în jurul lui Ion Rațiu fuseseră dislocați peste 30 de informatori, care scriau note despre activitatea lui. 16 informatori identificați în Jurnal făceau parte din diaspora londoneză, iar alți 14 fuseseră trimiși de la București, sub diverse pretexte academice sau diplomatice.

Una din surprizele majore pe care le deconspiră Olaru în studiul său este faptul că Viorel Tilea, unchiul lui Ion Rațiu, fost ambasador al României la Londra în perioada interbelică, a fost recrutat de Securitate la vârsta senectuții și scria informări despre nepotul său.

„Inițial nu mi-a venit să cred”, a comentat Stejărel Olaru pentru PressOne, „pentru că informația nu mai apăruse până atunci și am citit cu atenție dosarul, ca nu cumva informațiile să fie false. Dar, din păcate, această recrutare a avut loc.

S-a întâmplat în 1965, fostul ambasador al României la Londra și unchi al lui Ion Rațiu devenind agent al Direcției de Informații Externe pentru care a lucrat aproximativ 7 ani”.

Ce l-a determinat pe bătrânul diplomat să accepte acest pact?

Pe lângă motivele personale, care țin de situația lui financiară, foarte proastă la mijlocul anilor ‘60 și de faptul că avea un fiu bolnav, care avea nevoie de un tratament medical complicat, ceea ce l-a antrenat pe Tilea în jocul păcătos al serviciului secret comunist a fost o lucrătură a Serviciului de Dezinformare al DIE.

Prin intermediul Serviciului de Dezinformare al DIE a fost construit un context în care românii din exil, mai ales cei din capitalele unde se aflau comunități puternice de exilați unguri, să creadă că Transilvania este în pericol și că Ungaria face demersuri pentru a obține Transilvania.

Românii, se spunea în cercurile exilului, oricât de înverșunați ar fi împotriva regimului de la București, trebuie să se comporte ca români și chiar dacă nu susțin regimul, să susțină țara.

„Este adevărat că la Londra exista o comunitate puternică de unguri, care făcea lobby în acest sens, dar mai mult în zona propagandistică, nu era eficientă la nivel politic.

Existau unguri care publicau articole în presa din Marea Britanie și pe care Rațiu le combătea foarte insistent, mergând chiar în redacțiile respective și arătând că erau informații mincinoase, că trebuiau scrise drepturi la replică.
Folosindu-se și de această așa-zisă amenințare, a Transilvaniei în pericol, mulți dintre români au căzut în capcană. Și au spus: da, sigur că nu suntem comuniști, dar nu putem să abandonăm țara! Or, toate acestea împreună, bine închegate și la momentul potrivit au constituit liantul pentru ca Tilea să poată fi ușor recrutat”

Stejărel Olaru

Astfel, Viorel Tilea a ajuns pe un drum dezonorant către finalul vieții și să lucreze împotriva propriului nepot, probabil amăgindu-se că nu este informator, ci român până la capăt. Ion Rațiu nu l-a bănuit pe Tilea niciodată că ar face poliție politică.

Acesta este doar un detaliu dezvăluit din Jurnalul omului politic. Însă întreaga lectură oferă o perspectivă realistă asupra felului în care diaspora românească funcționa și, mai ales, asupra eforturilor pe care le depunea Securitatea pentru a promova o imagine frecventabilă pentru regimul comunist de la București.

Al treilea volum al Jurnalului marelui om politic Ion Raţiu, Reorganizarea exilului (1963 – 1968) a fost publicat recent la Editura Corint, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).