Contele regăsit. Pe urmele lăsate de Bánffy Miklós în Trilogia Transilvană

Cum arăta Transilvania dinaintea Primului Război Mondial? Cum își administrau nobilii maghiari domeniile populate de țărani români, aproape iobagi? Cum își pierdeau, fără regrete, castelele la cărți? Cum își răscumpărau averile prin intervențiile amantelor sus-puse și de ce o parte a provinciei ajunsese să aparțină unor familii care nu călcaseră vreodată în țara de dincolo de păduri?

Astăzi, Trilogia Transilvană a contelui Bánffy Miklós (foto jos) este considerată una dintre operele de referință ale secolului XX. Romanul a fost tradus masiv în ultimii 20 de ani.

Acest text este o hartă a memoriei. E rezultatul căutărilor unui cititor impresionat de precizia detaliilor și calitatea informațiilor pe care un conte uitat, cu o genă artistică renascentistă, le-a ascuns în orașele și peisajele Transilvaniei.

Am mers pe urma unor povești de amor, căutând locurile de întâlnire ale îndrăgostiților, castelele în care se organizau vânători și serate sofisticate, dar și domeniul Bánffy din Apuseni, pe care personajul principal al cărții, tânărul Balint Abady, le străbate la pas și călare.

Trilogia transilvană e un roman camuflat autobiografic. Multe dintre personaje au la bază persoane reale. Și cele mai multe din locurile amintite de Bánffy, sub alte nume, există în realitate și au făcut obiectul unor investigații literare.

Mărturia lui Bánffy poate fi citită în mai multe chei. E un registru al amorurilor pasionale, al căsătoriilor calculate și dramatice, care doar pun laolaltă marile averi din Regat, securizând moșteniri.

E un registru al relațiilor interetnice, între maghiari și majoritățile renegate de români, croați sau sârbi pe care le guvernau.

E un registru al ratărilor personale, al viselor pierdute. Un altul al politicii din înaltele sfere imperiale, al discuțiilor sterile despre reforme care n-au mai avut niciodată loc și la care contele a avut acces nemijlocit, fiind și un diplomat de succes.

Și mai e un registru ușor de accesat în zilele noastre când Transilvania e redescoperită nu doar de români, dar și de occidentali interesați de istoria ei medievală, de castele și biserici fortificate.

Am discutat cu istoricul și teatrologul Szebeni Zsuzsa, președintele Asociației Carola (Carola Egyesület). Pasionată de personalitatea lui Bánffy Miklós, ea a înființat un ONG destinat cercetării vieții baronesei Bornemisza Elemérné Szilvássy Carola – marea dragoste a contelui și muza lui. Baroneasa Szilvássy i-a inspirat lui Bánffy unul din personajele centrale ale Trilogiei…, pe Adrienne Miloth.

Ea e femeia de care se îndrăgostește eroul romanului, soția unui nobil sadic, atins de o boală nervoasă ereditară.

De la curiozitate, la carte interzisă și la best seller

Între 1934 și 1940, contele Bánffy Miklós a scris ceea ce pare a fi astăzi o capodoperă. Trilogia Transilvană a fost citită atunci din curiozitate, fiindcă multe din personaje erau încă în viață, iar cronicarii marilor saloane mondene se întreceau în a recunoaște tipologiile și situațiile descrise de Bánffy, în cele 5 volume generoase, pline de sevă, în care și-a împachetat talentul.

N-a trecut mult până când câțiva critici au închis discuția pentru încă 50 de ani, acuzându-l pe aristocratul cu condei, de diletantism.

Abia după 1990 Trilogia Transilvană – un monumental roman despre ultimele zile ale monarhiei austro-ungare, înainte de Primul Război Mondial – avea să mai vadă lumina tiparului în Ungaria.

Și tot atunci, a început să fie privit cu alți ochi.

Fusese tradus în limba engleză, iar de la Londra ecourile au început să sune tot mai viu și mai prezent.

Ca și la noi, și în Ungaria, validarea Vestului atrage atenția publicului de acasă. Între timp, Bánffy a început să fie apreciat nu doar pentru scrierile sale și activitatea politică, ci și pentru valențele de muzician și caricaturist.

Obișnuia să deseneze portretele unor oameni politici celebri, cu care a fost contemporan și cu care se intersecta în cancelariile europene.

Carola

Szebeni Zsuzsa vorbește despre Szilvássy Carola cu admirație urmărind procesul prin care femeia reală a devenit personajul Adrienne din carte.

Pentru publicul românesc Szilvássy Carola e o necunoscută cu nume complicat. Dar ea a fost un fel de Peggy Guggenheim a Transilvaniei, o personalitate remarcabilă, care vorbea cinci limbi, rebelă și patroană a artiștilor. A fost prima femeie din Ungaria care a zburat cu avionul în 1912 împreună cu Louis Blériot.

A călătorit în Africa, pe urmele unei rude care a murit acolo în luptele cu burii, iar rafinamentul saloanelor ei și al ținutelor pe care le îmbrăca apăreau în revistele de modă ale vremii.

„Figurile evocate de Bánffy nu sunt 100% reale. Dar baroneasa Bornemisza Elemérné Szilvássy Carola este una dintre ele. Ea a fost o aristocrată maghiară, mama ei era Antónia Wass, iar tatăl ei, Szilvássy Béla, era un om pasionat de modă și de arte și a călătorit foarte mult.

Și Szilvássy Carola mergea des la Paris, ca să o întâlnească pe Sarah Bernhardt, care a fost modelul ei”, spune Szebeni Zsuzsa.

Baroneasa Szilvássy obișnuia să joace în spectacole de teatru amator, regizate de Janovics Jenő și organiza împreună cu prietena ei Olga Purjesz așa numitul „Óvári Szalon” (Salonul Cetății Vechi), în casa doctorului Óvári de pe strada Moților, nr. 29, în Cluj-Napoca.

Cum a scăpat neucisă baroneasa Szilvássy

„Óvári Szalon” îi aducea împreună pe toți scriitorii, compozitorii, pictorii și pe patronii lor din Transilvania și Austro-Ungaria. În timpul unui asemenea cerc literar, în 1944, a avut loc unul din cele mai misterioase măceluri de la finalul războiului, când era clar că bătălia fusese câștigată de ruși și aliații lor români. Toți participanții au fost uciși în circumstanțe rămase neelucidate. Practic, n-a mai trăit nimeni, care să povestească ce s-a întâmplat în acea seară de octombrie.

Baroneasa Szilvássy a scăpat întâmplător de un destin sângeros, fiindcă a fost chemată acasă de o servitoare, ca să oprească jaful în desfășurare al unor soldați ruși dezlănțuiți. Locuia pe Calea Mănăștur, nr. 4, doar câteva case mai sus de locul în care avea să se consume tragedia.

Bánffy însuși a scăpat întâmplător, fiindcă a anunțat în ultimul moment că nu va participa la acea serata – care-i era dedicată – fiind angrenat în negocierile de pace de la Budapesta.

Abady și Adrienne

Povestea de dragoste dintre contele Abady și Adrienne este extrem de romantică. E firul roșu al romanului, care umanizează toată discuția despre politică și viața socială, trasate în tușe groase și în contraste izbitoare. De la cele mai strălucitoare saloane, unde se parlamenta pe tema ultimelor zvonuri de la Viena, la cătunele întunecate, cătrănite de noroaie călcate în picioare de oameni care nu văzuseră lumina electrică încă niciodată.

Bánffy descrie cu o finețe remarcabilă întâlnirile celor doi îndrăgostiți, odăile întunecate ale castelelor, grădinile cu trandafiri și căsuțele din pădure, izolate din Apuseni.

Pentru fiecare din aceste locuri, am găsit corespondențele reale.

„Locul descris în carte, unde autorul spune că Someșul trecea prin grădină, este vorba, de fapt, de Someșul Mort sau al Morii, e un pârâiaș. Abady pe acolo intra în castel, fiindcă acolo era mereu o ușă deschisă pentru el„, povestește istoricul Szebeni Zsuzsa.

Deseori, personajele cărții se intersectează la ceea ce astăzi este clădirea Chios, din Parcul Central și pe patinoarul lacului. Сlădirea fusese construită în 1897 și era cunoscută drept Kiosk-ul din Parcul Central. Aici organizațiile de femei din jurul bisericilor organizau baluri de caritate și baluri de introducere în societate a tinerelor fete.

„La un astfel de bal foarte sofisticat, Adrienne și-a făcut o apariție surprinzătoare, purtând ceva foarte interesant pe cap. E descrierea unui eveniment real, dar petrecut în Târgu Mureș, când Bornemisza a purtat o ținută inspirată din portul asiatic. S-a scris și în presă că arăta ca o prințesă egipteană. A fost fotografiată purtând acest costum”, explică Szebeni Zsuzsa.

Majoritatea bărbaților nobili din Cluj-Napoca își petreceau chiar și 90% din timp într-o clădire aflată pe una din arterele principale ale orașului.

Era ca un fel de „loc de muncă” unde bogații, aristocrați, funcționari și politicieni, mergeau zilnic, ca să fie văzuți sau să facă afaceri.

Supranumit Cazinoul Magnaților, clădirea era și un soi de club, unde se discuta politică și se citea presa, fiind abonată la mai multe gazete din străinătate. Cazinoul avea și o bibliotecă, destinată studenților.

„În ziua următoare, imediat după ora prânzului, el se așeză pe terasa hotelului New York, din piața Matei Corvin. Comandă un capuccino, ca un alibi al prezenței sale singuratice acolo, în bătaia soarelui care abia reușea să se facă simțit în primăvara aceea timpurie. Dar era locul cel mai potrivit, de unde vedea întreaga piață. Așteptă îndelung, până ce o văzu cum se apropie cu pașii ei întinși. Se ridică să-i vină în întâmpinare„.

Fragment din volumul I al Trilogiei Transilvane, Numărați

Secvențele care se joacă în castelul lui Pal Uzdy, care în carte este soțul lui Adrienne, sunt din castelul Szivagy – Asuaju de Sus (Maramureș) al lui Bornemisza Elemér.

Aici, Bornemisza a construit, într-adevăr, un castel exact cum e cel descris în Trilogie.

„Era un castel după model secesionist, unul dintre primele în care s-au construit băi în camerele de dormit.

În 1912 a apărut într-o revistă în care era arătat ca fiind foarte modern, toată mobila adusă din Viena. Așa ne putem da seama în ce lux au trăit”, spune Szebeni Zsuzsa.

„Cărarea pe care o luase Balint nu era bună pentru mersul călare. E adevărat că mărunții cai mocănești puteau să treacă orice obstacol, dar crengile copacilor erau atât de joase, încât călăreții nu încăpeau pe sub ele decât aplecați pe burtă în șei. […] După vreun sfert de oră, cărarea îl scoase la marginea unui pisc abrupt. Era o stâncă înaltă de cinci-șase metri, tivită la margini cu brazi mărunți și cu arțari de munte agățați cu rădăcinile de ea și cu trunchiurile avântate deasupra hăului, însetate după lumină și aer. Fiindcă sub stâncă era o poieniță numai bună pentru popas, plină de iarbă grasă și cu un izvor abundent, unde caii se puteau ospăta înainte de ultimul urcuș pe care-l aveau de trecut dacă voiau să ajungă pe creasta Prislopului”

Fragment din volumul al II-lea al Trilogiei Transilvane, traducerea din limba maghiară îi aparține lui Marius Tabacu. 

„În Munții Apuseni mergeau des, deși nu cunoaștem unde era Măgura, că este câte-o Măgură pe fiecare vale din munte.

Dar familia Purjesz, care era prietenul lor, avea o casă și știm din scrisorile trimise că Bánffy Miklós și Carola, împreună cu copilul ei, se duceau des în zonă și că au petrecut acolo foarte mult timp.

Știm că lui Carola îi plăceau foarte mult excursiile. Mergeau pe munte și pentru vânătoare, iar locul e în jurul satului Răchițele”, spune Szebeni Zsuzsa.

Dar în carte, contele Abady campează câteva nopți și la Beliș, descriind natura sălbatică din zona Giurcuța, Piatra Arsă- Vărășoaia și așa numita Țară a Călatei din jurul Clujului.

Țara Călatei (Kalotaszeg) este o extensie a ceea ce numim, astăzi, zona Munților Apuseni. Este vorba de o regiune care se întinde la poalele Vlădesei, până la Crişul Repede și valea Almaşului, comunele Iara, Feleacu, Mărgău și Răchițele. Unul dintre cei mai dedicați etnografi ai identității distincte față de restul Transilvaniei al acestui ținut a fost arhitectul maghiar Kós Károly: „Un peisaj haotic și fără sfârșit, acoperit cu versanți stâncoși și inerți„, îl descria el, la începutul secolului XX.

Bonțida și castelele Transilvaniei

În roman, Bonțida se numește Denestornya. Multe dintre detaliile din carte, au fost recunoscute de istoricii literari pasionați de acest subiect în corespondența intensă pe care Bánffy a purtat-o cu tatăl său.

Se pare că își dedicau câteva ore pe zi acestei îndeletniciri, de a-și scrie scrisori.

De altfel, în carte Bánffy – Abady intră deseori în conflict cu mama lui autoritară, o contesă cu mână de fier. În realitate, el și-a pierdut mama când avea doi ani.

„În figura mamei e personificat, de fapt, tatăl, Bánffy György. Ca să le ofere copiilor o imagine cât mai fidelă a mamei pe care n-au cunoscut-o, el a comandat unui sculptor celebru în epocă, un bust din marmură de Carrara pe care l-a trimis de două ori înapoi, pentru că nu corespundea întocmai.

Era pasionat de caii de rasă, dar și de alte animale pe care le-a trimis la concursuri agronomice, unde a obținut premii, fiind invitat mereu să participe.

La Bonțida aveau o seră foarte mare de plante exotice, iar unul dintre cactușii lor a fost campion mondial, așa raritate și mărime avea. Creșteau portocale, pe care le foloseau în rețete de curaçao în castel.

Cred că era într-adevăr unul dintre castelele cele mai dezvoltate și cele mai frumoase din Transilvania” , explică Szebeni Zsuzsa.

„Ajunse ud până la genunchi la pâlcul de tei de la marginea fâneței. Îl năpădiră amintirile – acolo învățase să călărească în copilărie, pe aleea aceea seculară care, cu vreo trei sute de ani în urmă, se întindea până la poalele Dâmbului Cetății, întretăindu-se cu alte două alei.

Dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu moda grădinilor engleze, care nu admitea liniile drepte, bunicul lui pusese să fie tăiate șirurile interioare ale copacilor, ca în jurul castelului să deschidă o pajiște întinsă„.

Fragment din descrierea castelului de la Bonțida, preluat din volumul I al Trilogiei Transilvane 

Misteriosul László Gyeroffy

Istoricii literari și cercetătorii s-au pus de acord că acest personaj al Trilogiei, László Gyeroffy, un nobil scăpătat, pasionat de cântatul la pian, mare băutor și întreținut al femeilor frumoase și bogate, este alter-egoul autorului, un Bánffy din tinerețe.

De altfel, în roman, Abady și Gyeroffy sunt veri și prieteni, dar în timp ce unul e rațional și responsabil, celălat e exploziv și labil, fără nicio voință. „Sunt părți de-ale lui Bánffy care au supraviețuit în acest personaj. Și Bánffy a scris și a compus muzică. Chiar există un Vals Bánffy.

Pe la 19-20 ani, fiindcă era a doua cea mai mare avere din Transilvania, Bánffy aveau un fel de judecătorie familială.

Și pentru că tânărul moștenitor a pierdut foarte mulți bani la cărți, l-au pedepsit și l-au pus să meargă la bunicul lui, undeva în jurul Huedinului, un sat în care nu mai există acum nimic din conac, dar unde el a trebuit să rămână mai bine de un an, ca pedeapsă, să demonstreze că s-a cumințit.

Aflăm despre aceste lucruri tot din corespondența cu tatăl lui, căruia i-a cumpărat o pereche de boi de rasă, pe care i-a trimis cu trenul la Bonțida, ca să-l îmbuneze.

Figura lui Gyeroffy este partea asta a lui pierdută”, este de părere Szebeni Zsuzsa.

O întregistrare inedită a Valsului pentru pian compus de Bánffy Miklós, poate fi ascultată accesând fișierul alăturat. 

Casa scriitorului

Bánffy a trăit până în 1949 în casa familiei sale situată acum pe strada Ion I. C. Brătianu din Cluj-Napoca. Palatul Toldalagi-Korda a început să fie construit la începutul secolului al XIX-lea, iar el a fost ultimul proprietar nobiliar al clădirii, care, ulterior, a fost naţionalizată.

În Palat au avut sediul Judecătoria Cluj, Conservatorul de Muzică, dar au și locuit familia arhitectului Reményik şi compozitorul Gheorghe Dima.

Palatul Toldalagi-Korda actualmente adăposteşte birourile administrative ale Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Izolat de comuniști și uitat, se povestește cum contele suferea de foame în Palatul lui din centrul orașului. I s-a permis să plece în Ungaria cu un an înainte de a muri.

26 de ani mai târziu, în 26 octombrie 1976, contele Béla Bethelen a adus într-o sacoșă, introdusă pe ascuns în țară, o urnă cu rămășițele pământești ale lui Bánffy Miklós.

Urna a fost depusă în cripta familiei din Cimitirul Central din Cluj-Napoca, fără ca preoții să spună numele decedatului, iar soția preotului din Bonțida a cules într-un săculeț pământ „de acasă”, ca să se odihnească așa cum și-a dorit.

Câțiva pași mai jos de locul de îngropăciune, se află și mormântul femeii pe care a iubit-o toată viața, baroneasa Carola.

„Chiar dacă acestea se petreceau sub ochii tuturor sau cel puțin în proxima vecinătate, la Budapesta, știrile din străinătate erau tratate cu indiferență, de parcă ele nu ar fi avut nimic de-a face cu realitatea. Cică flota engleză a trecut pe la Reval. Ei, și? Armata bulgară a blocat căile ferate internaționale?

Oare ce i-o fi venit? doar n-or avea intenția să se lege de turci? Nici pomeneală! Numai dacă s-ar pune problema războiului, împăratul Ferdinand nu s-ar plimba brambura prin Europa – chiar mâine urma să sosească la Budapesta.

Ziarele din Anglia scriau tot mai des că Austria se pregătea să anexeze Bosnia. Ce prostie! În primul rând, nu putea să fieo decizie a Austriei, ci a Austro-Ungariei.

Iar dacă idioții de ziariști englezi nu știau nici măcar atât, tot ce scriau ei nu avea nicio valoare. De altfel, nu îi treceau nimănui prin minte asemenea bazaconii. Peste tot era pace.”

Fragment din al doilea volum, Cumpăniți, al romanului Trilogia Transilvană