Cioc, cioc! Cine-i acolo? Doar „Joker”

Daniel Iftene

Redactor

Unii oameni vor doar să vadă lumea-n flăcări, iar, în Gotham, Jokerul e regele lor. Un clovn deraiat, individualist, cu haosul în agendă, golit de rațiunea și amabilitatea care-l strâng pe plicticosul său adversar, Batman, ca ultimul nasture al unei cămăși cu un număr mai mic.

Așa că nu e nici o urmă de mirare că DC Comics a oferit aproape un one-man show tocmai acestui super-răufăcător. Mirarea e că un film care pare mai mult o schiță de personaj și care continuă seria de chinuri și ratări în negocierea dintre imaginea filmului de artă cu segmentul cel mai comercial al momentului a dat pe spate juriul de la Veneția, iar Todd Phillips doarme cu Leul de aur pe șemineu.

Iar, în tot acest timp, în săli se plimbă „Jokerul” său, precum „cămila nepăsărită și pasirea necămilită”, vorba lui Cantemir.

Dacă opiniile Jokerului au fost destul de constante, viața sa anterioară întâlnirilor cu liliacul capitalist a rămas în mare parte alunecoasă, pentru că, în funcție de context, personajul însuși ajungea să o povestească diferit, cu tonuri din ce în ce mai întunecate.

În „Cavalerul negru”, frații Nolan speculează bine inconsistențele întreținute de Joker, când, în două scene diferite, îl pun să explice iconicele cicatrici de pe față, odată, ca rezultat al abuzurilor unui tată agresiv și, a doua oară, ca semn al iubirii față de soția schingiuită.

Din păcate, această formă de incoerență întreținută nu-și mai are loc într-o poveste care se dorește explicativă până la băgarea degetului în ochi. Acum, Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), viitorul Joker, e un bărbat de vârstă mijlocie care încă trăiește cu mama sa într-un apartament sărăcăcios din Gotham și al cărui singur venit e asigurat de firma HaHa (sic!), specializată în livrarea de clovni pentru petreceri de copii și publicitate la magazine falimentare.

Mai mult, personajul suferă și de o afecțiune psihică ce-l face să izbucnească necontrolat în cascade de râs, care s-ar potrivi peste angajarea sa de clovn, dacă nu ar fi manifestarea unei boli ale cărei efecte încearcă să le ascundă.

Cu prea puțină atenție din partea celor din jur, forțat să compenseze prin tot soiul de fantasme, ultimul Joker e, în prima parte, reluarea imaginii clovnului trist, ridicată la rangul de simptom social, care se transformă, până la final, în cea a bufonului abuzat care dansează pe hoitul tiranului.

Iar Joaquin Phoenix, în exagerarea stranietății personajului, e pus să danseze la propriu, și nu doar în acord cu nasul roșu, ci ca o Pina Bausch rătăcită din cu totul alt film.

În mod ciudat, tocmai abaterile astea de la plicticoasele scheme ale majorității peliculelor genului, asociate cu un umor stânjenitor, sunt cele mai interesante, iar problema majoră apare tocmai atunci când lui Phillips i se aprinde becul de producător de Hollywood care-i semnalează că riscă să piardă o parte din publicul obișnuit.

De aceea, în a doua parte, filmul devine supărător de previzibil, iar singurul lucru care te mai ține atent e felul în care Phoenix se joacă de-a trapezistul fără plasă de siguranță, conștient probabil că frânghiile de susținere pe care i le oferă regia și scenariul sunt mai degrabă low cost. 

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

S-a discutat foarte mult despre profunzimea politică a ultimului „Joker”, însă aici dezamăgirea e aproape la fel de mare. Plasat într-o mini-Americă aflată în criză, în care indiferența bogaților duce la frustrarea săracilor, iar orice moment de neatenție poate duce la victoria iraționalului, filmul se topește în simpla constatare a faptului că mămăliga e aproape să dea în fiert.

Însă Jokerul e atât de seducător, iar figurile autoritare, atât de plate, încât, în contextul dat, poate că nici n-ar fi atât de rău.

* „Joker” (2019). Regia: Todd Phillips; Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver; Imaginea: Lawrence Sher; Muzica: Hildur Guðnadóttir; Cu: Joaquin Phoenix, Robert De Niro, Zazie Beetz, Frances Conroy, Glenn Fleshler, Leigh Gill. Distincții: Leul de aur și premiile Soundtrack Stars și FanHeart3 – Veneția 2019.

On/off-screen

* „Manta Ray” (2018), primul lungmetraj semnat ca regizor de directorul de imagine thailandez Phuttiphong Aroonpheng, se oferă ca un misterios, deși prea puțin complicat, comentariu asupra invizibilității comunității Rohingya, una dintre cele mai discriminate din întreaga lume, o populație redusă la tăcere, la fel ca unul dintre personajele centrale ale filmului.

Filmul se deschide peste un spațiu aproape fantastic, în care un bărbat înarmat, acoperit cu lumini colorate, se mișcă în inima unei păduri întunecoase.

Apoi, în același loc, alți bărbați îngroapă un cadavru a cărui identitate va ieși la suprafață abia spre final. Până acolo, într-o tăcere sufocantă, publicul e purtat de un pescar și bărbatul pe care îl găsește, aproape mort, în mangrove, într-un joc al dublului și transferului de identitate.

Pelicula a fost premiată, anul trecut, la Veneția, Salonic și Cairo și este disponibilă pe platforma mubi.

* După cele trei regine britanice pe care le are deja în filmografie (Elisabeta I, Charlotte și Elisabeta a II-a), pentru extraordinara Helen Mirren a suflat vântul schimbării, care a aruncat-o direct pe tronul Rusiei în mini-seria „Ecaterina cea Mare”, lansată săptămâna aceasta de HBO.

Cele patru episoade reîncălzesc imaginea femeii care a condus destinul Imperiului Rus în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cu accent pe legendara sa abilitate de a consuma bărbați.

Din fericire, noua „Ecaterina cea Mare” preferă povestea de dragoste ușor picantă, nu erotomania câteodată grotescă pe care unii i-au atribuit-o împărătesei, iar Mirren a început să reculeagă tradiționalele elogii. 

* Seria premierelor românești continuă săptămâna aceasta cu „Mo” (2019), debutul în lungmetraj al regizorului Radu Dragomir, selectat în vară în competiția oficială de la Sarajevo.

Două prietene, Vera (Mădălina Craiu) și Mo (Dana Rogoz), sunt „invitate” să-și petreacă noaptea cu profesorul (Răzvan Vasilescu) care a prins-o pe cea din urmă copiind la un examen. Iar, de aici, lucrurile iau o întorsătură greu de gestionat.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€