Freedom Cities, Networked State: marele vis al miliardarilor de a reface societatea prin orașe ale „libertății” caută sprijinul lui Trump. Ce înseamnă asta pentru viitor?

Adrian Mihălțianu

Viața

16/03/2025

În căutarea orașului perfect

Anul este 1459, pe tronul de la Vatican stă Papa Pius al II-lea, iar visul său este acela de a construi un oraș ideal chiar în satul său natal, Corsignano, undeva în inima Toscanei. Așa s-a născut Pienza, una dintre bijuteriile arhitectonice ale Italiei, construită de la zero pe principiile armoniei renascentiste.

Șapte ani a durat construcția, sub supravegherea arhitectului Bernardo Rossellino, iar piața Pio II, palatul Piccolomini și Catedrala din Pienza stau și astăzi mărturie pentru puterea unui vis: chiar dacă papa a murit înainte de finalizarea micului oraș, iar lucrările s-au oprit apoi, oricine vizitează Pienza înțelege ce influență majoră a avut aceasta asupra altor orașe, atât din Renaștere, cât și mult mai târziu, chiar și de azi.

Principiile geometrice aplicate asupra rețelei de străzi care se reunesc ordonat într-o piață centrală precum și asupra clădirilor cheie au fost preluate de zeci și zeci de orașe din întreaga lume, inclusiv în Americi, iar influența micuței așezări asupra calității vieții a sute de milioane de oameni este greu de subestimat.

Obsesia redefinirii societății prin rearanjarea orașelor sau prin construirea lor de la zero nu s-a oprit la Papa Pius al II-lea. Ea a inspirat intervențiile brutale dar raționale ale baronului Georges-Eugène Haussmann asupra Parisului, pe care l-a aerisit exact după aceste principii geometrice.

Mai târziu, chiar și filosofia lui Orașului Radiant al lui Le Corbusier, din care s-au tras apoi aproape toate orașele comuniste și nu numai - desenate mai întâi pe o planșă unde blocurile și bulevardele erau așezate cu mâna în spații verzi inițial abundente și destinate liniștirii unor mari mase de proletari urbanizați cu forța.

A inspirat suburbiile americane care transformă geografia într-o rețea aproape cristalină atunci când e privită de la înălțime, dar și cartierele muncitorești din orașele occidentale, în care totul trebuia adus cu grijă la îndemâna nou veniților la oraș, iar calitatea vieții urma să fie mult superioară celei din orașele comuniste.

A inspirat inclusiv orașele construite de miliardari americani pentru muncitorii lor, precum Forlândia, în Amazon, construit de Henry Ford pentru a exploata cauciucul natural, dar și pentru a oferi un stil de viață american muncitorilor de acolo (un eșec usturător), sau orașul muncitoresc Ivrea, construit de Olivetti în nordul Italiei și gândit să ofere o viață cât mai bună muncitorilor, dar și să permită experimentarea socială în anii avântului capitalist.

Sunt zeci de exemple de orașe construite de la zero pentru o societate mai bună (cine e interesat, să-i caute pe Victor Gruen, pe Paolo Soleri și Arcologia sa, sau pe Jacque Fresco și orașele sale circulare din proiectul Venus).

Aproape tot atâtea eșecuri, pentru că societatea umană se încăpățânează să se dezvolte organic și fără prea mult respect față de liniile drepte trasate de arhitecți pe hârtie. Dar sunt și câteva povești de succes care au marcat în bine societatea umană, în special când principiile geometrice au fost aplicate la nivel mai mic, iar nu pe vaste întinderi desenate din aer.

Fiecare epocă vine cu provocările ei, iar prezentul nu poate fi diferit. Dar dacă visul papei Pius țintea mai degrabă replicarea pe pământ a unui oraș ceresc, visul miliardarilor din spatele lui Donald Trump are ținte mai prozaice: crearea unor „orașe ale libertății” în care să se înregistreze un salt tehnologic rapid, care să permită continuarea dominației SUA asupra lumii.

Totuși, visul american provine dintr-un coșmar: succesul orașelor „libere” chinezești.

Mega-orașele chineze: cum a devenit China comunistă un competitor ultracapitalist al Americii și Europei

În toamna anului 1979, Deng Xiaoping a luat o decizie care va schimba complet destinul a peste un miliard de oameni: China comunistă urma să deschidă o zonă economică specială vizavi de Hong Kong, în care regulile comunismului urmau să nu se aplice.

Dimpotrivă, investitorii occidentali urmau să fie bineveniți, iar banii și tehnologia lor urmau să primească tot sprijinul statului chinez, care punea la bătaie atât terenul de zeci de kilometri pătrați (în care totul era ras de pe fața pământului, iar zecile de mii de locuitori de la sate erau mutați forțat în blocurile nou construite), cât și investițiile în infrastructura necesară.

Efectul? Shenzen, o comună săracă cu acces la mare a fost practic transformată în doar câțiva ani într-o metropolă cu zeci de întreprinderi mixte. În 1985, jurnalistul Ilie Olteanu scria pentru almanahul Lumea:

Azi, Shenzhen are peste 17,5 milioane de locuitori, iar PIB-ul este de 517 miliarde de dolari anual. Comparativ, România, la 19 milioane de locuitori, are un PIB de 350 de miliarde de dolari.

China a învățat rapid că nu doar infrastructura rutieră, feroviară și energetică era importantă, ci și școlile și facultățile capabile să pregătească din timp forța de muncă sau să recalifice țăranii rămași fără stilul lor tradițional de viață. În plus, secretul succesului chinez a fost nu doar urbanizarea forțată, ci modul în care au reușit să pună laolaltă lanțuri întregi de producție, atât pe orizontală, cât și pe verticală, concentrate în aceste super-orașe.

În deceniile următoare, China a investit masiv în hub-uri de tehnologie în care pe o parte a străzii erau companiile mixte care produceau în special pentru export, iar pe cealaltă erau companiile chinezești care furaseră pur și simplu tehnologia occidentală - de la matrițe, la design și specificații tehnice, dar produceau pentru piața internă, la o calitate mult inferioară.

Condițiile de muncă atroce și impactul asupra mediului contează prea puțin în China dictatorială. Esențial e faptul că acest model de business ultracapitalist a permis nu doar conectarea Chinei la tehnologia occidentală, nu doar imitarea acesteia prin furt, ci treptat chiar clădirea unei clase uriașe, de zeci de milioane de muncitori cu înaltă calificare, capabili să inoveze, nu doar să copieze.

Spaima miliardarilor americani este că acest model a trecut deja de faza de copiere și a intrat cu toată viteza în cea de inovare. Iar, în timp ce în SUA și Europa universitățile scot pe bandă rulantă studenți mai degrabă preocupați de inegalitățile sociale, de asigurarea unui climat de incluziune socială și de diversitate, în China aceste orașe merg la viteză maximă cu tineri obsedați să devină următorii milionari sau miliardari ai planetei.

Să ne înțelegem: China nu este împinsă înainte de toți cei 1.4 miliarde de cetățeni ai săi. Ci mai ales de aceste megaorașe cu zeci de milioane de oameni aduși la un loc și transformați peste noapte în rotițele unui sistem economic de o dinamică formidabilă.

Sigur, sistemul are limitele lui. Iar interferența ideologică a președintelui Xi Jingping se vede și în plafonarea performanței economice a Chinei în ultimii 4 ani. Prin contrast, PIB-ul per capita în România a crescut mult mai rapid, pe măsură ce am înglobat fondurile europene. Dar asta e altă poveste. Rămâne spaima că megaorașele ultracapitalismului din China vor reveni în forță în următorii 10 ani, iar dinamica lor nu va fi ajunsă din urmă de SUA și Europa.

Acești miliardari minunați și orașele lor zburătoare: de ce se grăbesc bogații americani să îngroape sute de miliarde de dolari în orașe „libere”

Într-un interviu pentru New York Times, miliardarul Marc Andreessen explica de ce a trecut cu arme și bagaje din tabăra Democrată în cea Republicană, ba chiar MAGA. Spaima sa e legată de faptul că tinerii americani absolvenți de universitate sunt, de fapt, niște „comuniști care urăsc America”, „puternic radicalizați de către universități”.

Acești tineri, spune el, inundă apoi marile companii, dar și birourile politicienilor cu un spirit nu doar antiamerican, ci și anticapitalist. „Au ajuns să adopte o formă de marxism radical, iar perspectiva fundamentală s-a schimbat de la „Capitalismul este benefic și contribuie la o societate bună” la „Capitalismul este malefic și trebuie distrus.”, spune Andreessen.

Părerile îi sunt împărtășite de toți miliardarii tech trecuți, la rândul lor, în tabăra lui Trump. Sigur, în spatele acestuia sunt mai multe facțiuni, iar ideologii MAGA precum Steve Bannon nu sunt deloc fericiți de această evoluție. Nu putem vorbi, așadar, de un curent unitar, nici măcar în interiorul miliardarilor, ci de o strângere a rândurilor în fața a ceea ce ei percep ca fiind un atac asupra esenței capitaliste a Americii din partea unei generații care a crescut în puf și care cere imposibilul: dezvoltarea social democrației în SUA.

Paradoxul invocat de acești miliardari este că astăzi SUA e obligată să aplice politici „comuniste”, în timp ce luptă cu o Chină ultracapitalistă. Lecția URSS și a blocului comunist ne arată că o astfel de luptă va fi întotdeauna pierdută de către partea care investește masiv în egalizarea societății și câștigată de partea care investește puternic în rostogolirea capitalului pe noi și noi culmi ale bogăției.

Contează mai puțin că acest concept pare a fi contrazis de evoluția economică a Statelor Unite, care în anii administrației Biden, acuzată de toate relele neomarxismului din lume, au reușit o creștere economică mult superioară comparativ cu Uniunea Europeană și cu China. Contează că miliardarii simt amenințarea unei generații care nu mai vrea să muncească pe brânci ca să creeze plus-valoare pentru acționarii multimiliardari.

În plus, e adevărat că statul profund american cere din partea investitorilor o cantitate tot mai mare de hârtii pentru pornirea oricărei afaceri, dar mai ales a celor aflate la marginea de sus a tehnologiei, acolo unde elementele de etică sunt încă nesigur definite.

Inteligența artificială, dezvoltarea de noi rachete spațiale, cercetările medicale în domeniul cancerului și a prelungirii vieții, cercetările în domeniul interfeței om-mașină sau a energiei nucleare, dar și investițiile mai banale precum cele în infrastructura energetică sau de transport de mare viteză - toate sunt încetinite puternic de cerințele unui stat care vrea să se asigure că nu faci mai mult rău atunci când încerci să faci bine.

Între timp, China nu are astfel de cerințe. Toate acestea se transformă în costuri, care în China sunt aruncate asupra oamenilor și a mediului, dar în SUA (și în Europa) sunt puse asupra investitorilor, iar asta îi deranjează și îi dezavantajează. Pe termen lung, îi pot falimenta, iar odată cu ei, întreaga societate vestică colapsează, spun ei.

Iată motivul fundamental pentru care majoritatea miliardarilor americani s-au aliniat în spatele unei administrații guvernate de doctrina MAGA, care dorește demantelarea statului federal american și transferarea deciziei la nivel local: ar „elibera” foarte multe energii pierdute astăzi într-un hățiș de reguli și regulamente care sunt literalmente de zece ori mai stufoase decât acum trei decenii.

Este esențial să înțelegem aceste evoluții dacă vrem să pricepem multe dintre mișcările administrației Trump (deși nu toate).

Ce sunt Freedom Cities, cum ar putea „orașele libertății” să creeze Network State, „statul-rețea” și ce ar însemna asta pentru societatea umană

Peter Thiel, multimiliardarul care a investit milioane de dolari în Trump și mai ales în J.D. Vance, este principalul vector ideologic și financiar în această mișcare de revoluție a societății umane - pentru că vorbim de o adevărată revoluție, iar nu de o reformă.

Acesta este motto-ul unui eseu scris de Peter Thiel acum 16 ani, o lectură obligatorie pentru toți cei care vor să priceapă ce se întâmplă astăzi în SUA. Tot el sublinia, încă de atunci, că „Trebuie să recunosc că, în ultimele două decenii, mi-am schimbat radical poziția cu privire la modul de a atinge aceste obiective. Cel mai important, nu mai cred că libertatea și democrația sunt compatibile.”

Dacă vrem să înțelegem actuala demolare a statului federal american, trebuie să înțelegem și aceste cuvinte ale lui Thiel, care ar putea fi puse pe catapeteasma bisericii MAGA:

„În vremurile noastre, marea sarcină a libertarienilor este să găsească o cale de scăpare din politică în toate formele ei — de la catastrofele totalitare și fundamentaliste până la demosul lipsit de gândire care ghidează așa-numita democrație socială.”

Nu voi intra în profunzimea curentului libertarian, care este mult mai divers și are baze teoretice mult mai profunde decât cele de mai sus, dar această formă radicală de libertarianism a ajuns la câteva concluzii cu privire la modul în care ar putea schimba societatea umană în afara politicii: crearea de orașe libere, pentru indivizi care gândesc la fel, care să fie guvernate de reguli proprii și extinderea acestui model chiar la nivelul indivizilor aflați în rețea, care să creeze „națiuni” în cloud, la care ești liber să aderi sau nu.

Prima soluție este una tangibilă și mai ușor de înțeles, deși greu de aplicat: construirea de la zero a unor orașe-națiune în care societatea umană să fie redesenată de către „triburi” de oameni care gândesc la fel.

A doua soluție e mai greu de priceput pentru cei care nu stau 24 de ore din 24 în universul blockchain și chiar mai greu de pus în practică: individul se eliberează de statul asupritor prin faptul că-și asumă câteva dintre atributele esențiale ale acestuia: își emite propria monedă, poate cumpăra bucățele infime dintr-un întreg fizic sau virtual, alege unde să-și plătească taxele (dacă le mai plătește) și cere libertate absolută de exprimare în numele suveranității individuale.

Criptomonedele sunt doar o mică parte a acestei căi de scăpare din „ghearele” statului, contractele digitale care permit cumpărarea unor părți mici dintr-un întreg sunt o altă parte, libertatea absolută de exprimare se primește pe X sau alte platforme similare, dar celelalte atribute ale unei „națiuni” trebuie să fie fizice, pentru că nimeni nu se poate sustrage plății taxelor sau respectării legilor statului în care locuiește fizic.

O trecere în revistă (Podcast) a diferitelor curente și subcurente - ca să nu le zic culturi - ale celor care speră să creeze societăți în rețea:

Iar aici, cele două concepte se unesc. Statul-rețea nu poate exista complet în cloud, el trebuie să-și pună picioarele pe pământ undeva. Problema e că 100% din uscat aparține unui stat sau altuia, iar mișcarea frizează uneori în cel mai ironic mod chiar ideile comuniste, în care comunitatea reușește să cumpere teren într-o zonă a unui stat benevol și acolo construiește noua societate într-un mod complet descentralizat, fără să răspundă în fața respectivului stat, ci doar în fața comunității. Murray Bookchin ar fi fericit! Problemă: niciun stat nu vrea asta.

În trecut, Thiel a finanțat inclusiv potențiale orașe în mijlocul mării care nu s-au materializat. Tot el a teoretizat că această nouă societate s-ar putea dezvolta în spațiu și că ar fi de ajuns ca un singur individ să dezvolte mecanismele și companiile necesare ajungerii în spațiu, acolo unde statele actuale bazate pe democrația reprezentativă nu pot da legi (în principiu). Elon Musk lucrează din greu la asta, dar nu doar cu banii proprii, ci cu cei ai statului american pe care-l ușurează de greutatea menținerii unui aparat guvernamental federal care să-i controleze lui afacerile.

Deocamdată, realitatea este că atât statul-rețea, cât și orașele libertății sunt doar concepte cu foarte puține elemente concrete. Explozia criptomonedelor a fost salutată ca un element-cheie în eliberarea individului de sub oprimarea statului, pentru că moneda este unul dintre cele mai importante atribute ale unei nații suverane. Dar deocamdată ele depind tot de bunăvoința statelor și sunt taxate corespunzător.

Construirea fizică a orașelor libertății este mult mai dificilă. Planuri sunt. Thiel însuși a finanțat parțial „construirea” unui oraș numit Próspera, stabilit ca o zonă economică specială în Honduras. Dar „oraș” e mult prea mult spus pentru o mână de clădiri răspândite pe câteva zeci de hectare în pădurea insulei Roatán.

Alte proiecte, începute de alți miliardari, nu sunt propriu-zis niște orașe ale libertății, dar pot oricând deveni unele. Din păcate, chiar și aceste opțiuni sunt dedicate mai degrabă celor cu foarte mulți bani, iar timpul până la finalizarea primelor etape ale acestor orașe se numără în decenii, nu în ani.

Printre ele, amintesc Telosa, un oraș de 400 de miliarde de dolari conceput de miliardarul american Marc Lore pentru a redefini societatea umană prin „equitism”, adică promovarea echității și justiției sociale printr-o distribuție echilibrată a resurselor, oportunităților și puterii în societate, sau California Forever, în care a băgat bani inclusiv Marc Andreessen, menționat mai devreme. Acest oraș ar fi axat pe energii regenerabile, pe cartiere gândite pentru pietoni și pe atragerea companiilor de înaltă tehnologie.

Ambele proiecte sunt mult mai avansate decât orice presupus „oraș al libertății”, dar niciunul dintre ele nu va putea realiza în 5-6 ani ce a făcut China cu Shenzhen. Ambele se bazează pe cumpărarea de teren foarte ieftin (în zone deșertice sau aflate departe de alte orașe) și pe dezvoltarea modulară, pe măsură ce e atrasă tot mai multă lume.

Revenind la promotorii orașelor libertății, aceștia nu se dau bătuți. Donald Trump însuși a susținut ideea în 2023, referindu-se la zece astfel de orașe. Dar Wired publica de curând un articol despre pregătirea desemnării unor zone de câteva zeci de kilometri pătrați din Statele Unite, „fără a fi limitate numeric”.

Coaliția Orașelor Libertății (Freedom Cities Coalition) a informat oficialii de la Casa Albă cu privire la trei opțiuni pentru crearea orașelor libertății. Una dintre acestea este prin „acorduri interstatale”. În acest scenariu, două sau mai multe state ar putea desemna teritorii cu politici fiscale și de reglementare comune, dar cu anumite excepții specifice fiecărui stat. Conform legislației existente, aceste acorduri nu pot fi revocate, deși pot fi dizolvate în anumite circumstanțe.

Celelalte două opțiuni sunt crearea de enclave federale cu zone economice și jurisdicționale speciale sau emiterea de către Trump a unor ordonanțe executive pentru a înființa fiecare nou oraș al libertății.

Indiferent de forma aleasă în final, ele ar trebui să devină acele hub-uri care să-i permită Americii să rămână în fața Chinei și a restului lumii în privința inovației și miliardarilor care le finanțează să devină și mai bogați. Dar acesta ar fi doar primul pas.

Următorul ar fi prosperitatea adusă de aceste comunități și răspândirea modelului acestora la nivel național: o guvernare în care reprezentanții politici au nevoie de voturile reprezentanților de afaceri care dețin respectivele orașe, care la rândul lor sunt validați, se presupune, de votul milioanelor de acționari în respectivele orașe. O combinație între modul de guvernare al unei companii (de sus în jos) și cel al democrației reprezentative (de jos în sus).

Nu în ultimul rând, fondatorii lor vor să accelereze dramatic folosirea inteligenței artificiale, fapt care le-ar oferi mii de patente și licențe în toate domeniile-cheie ale viitorului: de la biologie, la energie nucleară, de la roboți, la agricultură. Aici stă cheia succesului sau eșecului lor.

Rapiditatea cu care ar ajunge la industrializarea acestor patente nu doar că i-ar face extrem de bogați, ar contracara avansul rapid al Chinei, dar ar constitui însăși baza pe care să ajungă la visul suprem: singularitatea în care, datorită combinației om-mașină, ar ajunge să trăiască veșnic. Nu râdeți, este unul dintre conceptele de bază al multora dintre miliardarii care-și doresc aceste orașe!

Se poate modifica totuși societatea prin orașe regândite de la zero?

Orașele speciale chineze, orașul de 15 minute, Noul Bauhaus și Orașele Libertății fac parte dintr-un filon continuu de filosofie a locuirii care pe scurt poate fi rezumată foarte simplu: din cele mai vechi timpuri, orașul este matrița care creează societatea, civilizația. Dar matrița greșită poate colapsa societatea.

Un oraș armonios și sustenabil creează o societate armonioasă și sustenabilă. Dimpotrivă, un oraș care-și agresează locuitorii și care epuizează resursele înconjurătoare va duce la o societate agresivă, distopică și predispusă la colaps. Bucureștenii știu despre ce vorbesc aici.

În fine, un oraș gândit să domine individul și să-l transforme doar într-o rotiță a sistemului va limita la un moment dat creativitatea și spiritul antreprenorial al acestuia și va începe să decadă.

Atât europenii, cât și americanii încearcă să rezolve, de fapt, aceeași problemă: deficiența acută de democrație din sistemul democratic liberal reprezentativ. Pe scurt: prăpastia căscată între partide și politicienii acestora pe de o parte, și oamenii de rând pe de alta.

Mulți cred că transformarea realistă a societății poate și trebuie să pornească de la nivelul comunității, în special a celei urbane, pentru că peste două treimi din populația țărilor dezvoltate locuiesc la oraș și este mult mai ușor să începi de aici. Căile sunt însă diferite.

Europenii vor o dezvoltare armonioasă, bazată pe soluții tehnocrate validate din punct de vedere politic de către politicieni locali care intră într-un dialog cu locuitorii și se bazează pe feedbackul acestora. Procesul este extrem de lent, iar rata de eșec e medie. Focusul nu este pus pe profit, ci pe o societate deschisă și o democrație vibrantă, bazată pe o diversitate de oameni și păreri. Acolo unde procesul e dus la capăt, rezultatele se văd. Acolo unde avem eșecuri, politicienii sunt înlocuiți prin vot, iar procesul se reia. În plus, nu simt nevoia creării de orașe noi, de la zero, ci a transformării treptate și cu concursul comunității a orașelor deja existente.

De exemplu, în urmă cu 5 ani, PressOne teoretiza apariția unui parc liniar în vestul Bucureștiului. Ideea a fost pusă în aplicare de primăria S6 în colaborare cu ONG-uri specializate în dialogul cu cetățenii și cu arhitecți care au transpus feedbackul local în practică. Este un exemplu care poate fi predat deja altor orașe, chiar dacă la rândul său poate fi îmbunătățit. Astfel de proiecte îmbunătățesc dramatic calitatea vieții în cartiere și pot fi extinse mult mai rapid la nivelul unui oraș deja existent, cu sute de mii de locuitori, decât dacă te-ai apuca să construiești de la zero un oraș undeva în Bărăgan.

Americanii din spatele lui Trump vor o dezvoltare antreprenorială, bazată pe inițiativa privată și dezimplicarea statului federal, astfel încât eșecurile usturătoare ale investițiilor de genul căii ferate de mare viteză din California să nu se mai repete. Aici însă rata de eșec e mare, iar viteza de construire a acestor soluții nu e încă demonstrată în fapt. Focusul este pus pe profit și pe riscul asumat de individ, dar și pe strângerea laolaltă a unor oameni care gândesc la fel - de unde poate apărea și un foarte mare deficit de libertate. Când nu mai gândești la fel, unde te duci? Avantajul ar fi dat doar de inteligența artificială și de concentrarea la un loc a tuturor companiilor și indivizilor antreprenoriali care să facă un salt tehnologic uriaș.

Chinezii au îmbinat decizia statală planificată cu dezvoltarea antreprenorială și au reușit, deocamdată, să creeze orașe din nimic, care produc foarte mulți bani. Sunt însă fericiți oamenii din ele? Plafonarea înregistrată de patru ani de zile și semi-eșecul înregistrat de Xiongan, marele oraș construit de Xi Jinping lângă Beijing ne spune oare ceva despre limitările acestui model? Chiar am vrea să trăim într-o societate care-ți controlează complet exprimarea și libertatea personală, în schimbul bunăstării materiale?

Cele trei viziuni sunt în general opuse (ca în multe alte domenii) și au viteze de implementare diferite, iar discuția este prea importantă și complexă pentru a fi confiscată de fanaticii unui politician sau al altuia. Este, de altfel, prea devreme ca vreuna dintre ele să fie validată sau invalidată definitiv.

Pe de altă parte, demolarea instituțiilor care au adus prosperitate lumii vestice în numele înlocuirii lor cu instituții care pur și simplu nu există este o nebunie care va costa extrem de scump nu doar America, ci și întreaga lume liberă. Asta este, din păcate, o certitudine pe care niciun oraș al libertății nu o va contrazice.