Orașele viitorului: cum regândești un oraș

Această serie de articole despre sustenabilitate este sprijinită de BMW România, ca parte a eforturilor brandului de a construi un dialog despre cum este văzut viitorul în comunități, orașe, industrie, muncă, artă și motorsport.

Cum vor arăta, de fapt, orașele viitorului? Putem spera la mai bine, în ciuda coșmarurilor unei generații obișnuite să nu mai spere?

Ciudat, dar mai degrabă vor arăta ca niște oaze pline de verdeață, un univers confortabil și high-tech care pare desprins mai degrabă din utopiile anilor 60 decât din distopiile anilor 2000.

Sigur, dacă te uiți astăzi în jur, în mare parte din orașele actuale realitatea e mai aproape de ce vedem în filmele care te bagă în depresie. Dar lucrurile se schimbă. Și se schimbă repede. Doar că schimbările sunt greu de perceput acum.

Începem astăzi o serie de materiale despre modul în care ne vom transforma în bine orașele în următoarele decenii, despre cum ne va influența această transformare viețile și, mai ales, despre cum putem evita niște greșeli extrem de costisitoare în acest proces.

Nu poți schimba un oraș fără să-l înțelegi mai întâi

Oamenii care schimbă orașele sunt aproape întotdeauna controversați. Haussmann a fost detestat de parizieni, dar astăzi este iubit, datorită marilor bulevarde care au aerisit orașul, deși la timpul respectiv a fost nevoie să demoleze sute de case mici, pentru care astăzi s-ar purta adevărate războaie.

Le Corbusier a fost aclamat la timpul său, dar azi avem destule cartiere de blocuri făcute după viziunile sale, care n-aduc neapărat fericire locuitorilor. Nu mai amintesc de Ceaușescu și viziunile sale edilitare, că n-are rost.

Din păcate, până acum majoritatea banilor pentru acest proces au fost cheltuiți pe procese de „rebranding” care s-au soldat cu un logo și o lozincă, de multe ori gândite doar să „atragă” turiști, eventual și cu vreun video jenant de promovare, și cam atât.

Regândirea este, de fapt, un proces. Acest proces pleacă de la primar, cu consultarea comunității, dar și a celor care au acumulat deja experiență în regândirea și transformarea orașelor.

Până aici, toate bune. Numai că realitatea e ceva mai complicată.

Primarul ca psiholog al orașului

„Am și spus-o în ultimele luni − în glumă, bineînțeles −, în discuții cu cunoscuți: măi, orașul ăsta n-avea nevoie de un primar, avea nevoie de un psiholog!”, spunea într-un interviu pentru PressOne primarul Reșiței, Ioan Popa (alintat cu porecla de Nelu Tăiețelu’ de reșițeni).

Și lucrurile exact așa stau acum în România. Suntem abia ajunși la faza în care edilii își pun aceste trei probleme: 1 – să aibă o viziune pentru binele comunității; 2 – să o comunice comunității și să obțină feedback; 3 – să o implementeze chiar cu riscul bunăstării lor politice.

Prima problemă? Cam greu cu viziunea în România.

„Ca să planifici un oraș trebuie să ai o inimă de umanist, un cap de om de știință și un ochi de artist. Trebuie să-ți pese de oameni și de teren, să creezi un sistem capabil să asigure o viață bună, ca oamenii să iubească locul în care trăiesc”, spunea Liu Thai-Ker, părintele modernizării orașului Singapore, unul dintre cei mai mari urbaniști din istorie, el însuși controversat, într-un interviu pentru PressOne.

Ce înseamnă, de fapt, ca oamenii să iubească orașul în care trăiesc? Andi Daiszler, fondatorul mai multor inițiative de regândire a unor spații ale orașului, este de părere că, dincolo de nevoile de bază ale omului modern pe care un cartier ar trebui să le adreseze (acces la cultură, sănătate, educație, transport public, iluminat, securitate și toate utilitățile), oamenii sunt atrași de experiențele comunității în care trăiesc și de locurile care definesc aceste experiențe.

„Ca să dau un exemplu, am copilărit în Zorilor, cartierul clujean de pe deal. În fiecare iarnă noi aveam derdelușuri peste tot în jurul nostru, maică-mea care a copilărit în Grigorescu avea plaja și ea făcea mereu parte din poveștile copilăriei, Irisul avea OSER-ul și așa mai departe. Erau locuri în care oamenii se vedeau și experimentau viața așa cum puteau și știau. Azi, avem la fel de mult, dacă nu mai multă nevoie de locuri de întâlnire și de prilejuri de întâlnire, pentru a ne vedea, a ne cunoaște și asculta unii pe alții”, spune el.

Mai greu așa ceva la noi în țară, acolo unde în capul primăriilor ajung oameni care de prea multe ori nici măcar nu s-au născut și crescut în orașul respectiv, care nu au vreo amintire sau obsesie legată de dezvoltarea acestuia și devin primari doar pentru că au primit susținerea politică potrivită la momentul potrivit. Cum să vină cu o viziune despre ceva ce nu cunosc, ce n-au experimentat?

„Din păcate una din marile provocări ale dezvoltării României este lipsa de viziune. Și, cu cele mai bune intenții, mulți dintre primari ajung să conducă orașele plecând de la nevoile și problemele actuale, având foarte puțin – cultural vorbind, dezvoltat acest nerv al dezvoltării vizionare”, e de părere Felix Tătaru, expert în comunicare și fondatorul unui Institut care va avea exact acest scop: să ajute la crearea viziunii unor orașe sustenabile în România.

„Aș face comparație cu un vapor care e în derivă într-o furtună. Și sigur, la început dacă cumva iei apă, trebuie să acoperi găurile. Dar la un moment dat trebuie să recalibrezi vasul să vezi încotro mergi. Mi se pare că încă, cu câteva excepții notabile, suntem în mentalitatea de a acoperi găuri, neștiind în ce direcție mergem”, continuă el.

Primul lucru pe care îl poate face un primar este să se lase inspirat și să vadă unde au reușit să facă alții, lucruri la care poate încă nu s-a gândit cum să le facă, mai e de părere Tătaru. Al doilea lucru este să vadă care sunt darurile pe care le are propria lui comunitate.

Noi, din păcate, cultural suntem atât de obsedați de ce n-avem și de ce nu merge bine. Mentalitatea noastră este de a găsi tot timpul vină, n-avem mentalitatea „de plin”, avem mentalitatea „de gol”.

FELIX TĂTARU, Institutul Pentru Orașe Vizionare

Dar viziunea nu e suficientă. O viziune care nu ține cont de oameni este exact aceea care duce la orașele distopice din filmele americane. Iar oamenii sunt în două categorii aici, ba poate chiar trei: politicieni, activiști și simpli cetățeni.

Cetățeanul ca suporter răbdător al orașului

Atunci când ne pierdem răbdarea, înseamnă că există o prăpastie între schimbarea noastră de mentalitate și cea a edililor sau a vecinilor noștri.

„Nu poți construi orașele viitorului fără oameni, e foarte important ca și ei să înțeleagă că orașele se construiesc cu ei, datorită lor și pentru ei, și asta trebuie să înțeleagă și administrația” îmi spune Grațian Mihăilescu, pe care-l știți deja din paginile PressOne, pentru că merge de colo-colo prin România încercând să provoace exact acest gen de dialog în mai multe administrații din țară.

Apoi, „degeaba ai un primar sau un leadership administrativ vizionar, care gândește pe termen lung și sustenabil, dacă nu ai consiliul local alături de tine, care ia deciziile”, spune el.

„E foarte important ca această colaborare să existe la nivel de partide politice, să înțeleagă că doar împreună pot ajunge la realizarea unor viziuni, și apoi cu societatea civilă și cu cei din domeniul privat.”

GRAȚIAN MIHĂILESCU, UrbanizeHub

Dacă ne uităm la orașe precum București sau Timișoara, dar din păcate și la multe altele, blocajul politic este regula, colaborarea este excepția. Criza este ceva obișnuit, perioada de liniște în care să clădești e ceva ieșit din comun. În aceste condiții, cum poți avea, totuși, o strategie comună?

Din ce a văzut deja Grațian Mihăilescu în administrațiile locale care funcționează la noi în țară, e nevoie de foarte multă răbdare și planuri pe termen lung:

„Nu cred că românii înțeleg că dezvoltarea se întâmplă din 7 în 7 ani. Ei vor ca lucrurile să se întâmple mâine, au fost dezamăgiți timp de 30 de ani. Există însă unele orașe despre care tot auzim în mass-media că lucrurile s-au întâmplat și există o viziune pe termen lung, dar trebuie să înțelegem că în acele orașe administrația a fost foarte stabilă și a avut 3-4 mandate.”

Cum îți poți asigura, ca primar, stabilitatea pe termen lung? Foarte simplu: mergând pur și simplu în mijlocul comunităților locale. Niciun oraș nu se poate dezvolta din birou. Când ai comunitatea în spate, și adversarii politici vor fi mai ușor de înduplecat.

Din păcate, din nou, primarii capabili să se ducă din cartier în cartier sunt încă excepția, nu regula.

„Nu mai trebuie să vorbim de mentalitatea în care considerăm că noi, cei care conducem orașul, trebuie să facem totul și să arătăm cetățenilor că noi am făcut. Acum vorbim mai degrabă despre a crea un cadru în care toată lumea să ia parte, să facă ceva. Și culmea, care se simte bine să facă. E nivelul următor”, e de părere Felix Tătaru.

Nu e rocket science, totuși: e atât de simplu precum faptul de a începe să întrebi efectiv cetățenii ce părere au despre necesitățile zonei în care locuiesc. Și să găsești uneltele potrivite să faci acest lucru într-un mod coerent. Apoi să înțelegi care sunt, de fapt, necesitățile lor reale, din spatele cuvintelor. Pentru asta, trebuie să știi să interpretezi corect informațiile primite.

Cum poți atrage feedback de la oraș și cât de mult contează el

Activarea comunităților în proiectele locale, în special cele destinate chiar lor, este esențială. Și avem, din fericire, tot mai multe exemple – din Timișoara, din Cluj-Napoca, ultimele fiind chiar din București, unde cetățenii sunt întrebați cu privire la proiectul unei esplanade urbane în fața Pieței Obor (chestionar disponibil aici), iar Primăria Sectorului 6 a inițiat un amplu proiect de consultare publică pentru proiectul Străzii Liniei, ca ax verde pentru vestul orașului.

Totuși, toate aceste inițiative sunt concentrate pe soluții punctuale la probleme punctuale. Pentru procesul de regândire a unui oraș întreg ai nevoie de o privire de ansamblu, pe tot orașul, nu doar pe cartiere sau zone disparate.

Există însă această opinie tot mai larg întâlnită conform căreia strângerea de date prin tot felul de aplicații sau sondaje este suficientă pentru a înțelege ce simt, cred și speră locuitorii unui oraș. E o capcană în care cad tot mai multe administrații de la noi. Lucrurile nu stau chiar așa.

O spun chiar cei care au ani de zile în fața noastră în această privință. Nigel Jacob, Mechanic Emeritus, Mayor’s Office of New Urban Mechanics, omul care coordonează echipa de regândire a orașului Boston, mi-a spus foarte simplu care e problema:

„Datele strânse actualmente de primării nu-ți permit să înțelegi dacă o măsură sau alta a făcut viața mai bună pentru oameni. Deci nu e destul să strângi date. Trebuie să te bazezi pe știință, pe sociologie și alte ramuri ale științei ca să înțelegi care sunt tendințele din oraș. Care sunt cauzalitățile, trendurile istorice. Trebuie să faci și interviuri pe stradă, să-ți lărgești orizonturile, să înțelegi cum să contextualizezi datele.”

Odată obținut acest feedback de la comunitate, se poate trece la procesul propriu-zis de planificare a viitorului orașului. Dar tot acest proces trebuie să fie ușor de vizualizat de către cei care-l vor implementa și mai ales de cei cărora le este destinat: locuitorii orașului.

„Planificatorii trebuie să fie în stare să traducă dorințele politicienilor în ghiduri vizuale în spațiu. Ca planificator trebuie să ții minte că ești doar un servitor care se ocupă de necesitățile oamenilor, nu un stăpân care-și impune ideile arbitrare”, spunea celebrul Liu Thai-Ker.

De ce? Pentru că toate deciziile legate de dezvoltarea orașului țin cont nu doar de părerea oamenilor, ci și de realitatea din teren. Iar această realitate se exprimă în cabluri, infrastructură subterană, infrastructură de transport, sisteme electrice și mecanice care asigură funcționarea efectivă a orașului. Elemente cât se poate de tridimensionale.

Fără o înțelegere a modului în care orice inițiativă nouă le afectează pe acestea, inclusiv sub raportul costurilor, nu se poate interveni la scară mare într-un oraș. Pentru o simplă parcare subterană ai nevoie să muți nenumărate utilități subterane, de exemplu, iar pentru implementarea alimentării cu energie pentru mașinile electrice la scară largă ai nevoie să aduci la masă și companiile de profil înainte să anunți, glorios, că vei face și vei drege.

„Una dintre marile provocări ale unui oraș care vrea să devină smart și sustenabil este reprezentată de sistemele vechi de infrastructură (electrică, gaz etc.) pe care se bazează orașul”, spune pentru PressOne Dejan Markovic, Power Systems and Field Services Cluster VP South East Europe la Schneider Electric.

„Din fericire, ele pot fi upgradate rapid în comunități și integrate într-un singur ecosistem care le poate gestiona centralizat. Tehnologiile există deja astăzi. Doar trebuie ca orașul să ia în calcul să facă această schimbare în mod organizat.”

Apar inițiative noi și în România, care să combine datele obiective (statistici de criminalitate, poluare, educație, servicii de sănătate etc.), cu cele subiective (interviuri, opinii, sondaje).

Sunt mai multe inițiative locale, deocamdată disparate, multe dintre ele fiind legate de aplicații mobile sau web create de ONG-uri sau de primării.

„Noi nu avem din păcate această cultură de a ști cum să gestionăm informația. Și tocmai de asta, unul din lucrurile la care lucrăm este să creăm un set de instrumente pe care să le punem la dispoziția administrației locale”, spune Tătaru.

Unul dintre ele este un City Index care măsoară dezvoltarea orașului pe două direcții: una de comparare cu alte orașe similare și o alta comparativ cu orașul însuși, cu oportunitățile sau provocările pe care le are acesta. Sunt măsurați zeci de indici care, luați împreună, dau o imagine mult mai aproape de realitate.

„Degeaba te compari tu cu alt oraș, pentru că ai un alt istoric, o altă dinamică și așa mai departe. De aceea e foarte important să te compari cu potențialul tău: cât din potențialul tău de dezvoltare ai reușit să atingi? cât mai poți să faci?

Acest City Index ar trebui să fie un instrument de bază pentru administrație ca să-și măsoare progresul”, adaugă Tătaru.

Pentru a gândi sustenabil orașele viitorului, am putea privi și în trecut

Istoric vorbind, haosul din urbanismul românesc nu a fost întotdeauna la acest nivel. În trecut, România a avut mari proiecte urbanistice pornite cu o strategie clară și cu norme foarte concrete, respectate surprinzător de mult.

Sinaia e un astfel de exemplu: un orășel-stațiune creat practic de la zero, cu accent pe eleganță, spații verzi și relaxare. Ce a ajuns între timp, e altă poveste. Dar toată partea frumoasă a acestui oraș a fost clădită pe principii clare – tocmai de aceea e și singura apreciată și azi. La fel stau lucrurile cu puținele cartiere din București, Ploiești și alte orașe, rămase așa cum au fost construite în perioada interbelică sau chiar în anii 60-70 ai perioadei comuniste.

Din ele ar putea învăța mai ales dezvoltatorii imobiliari, dar înaintea lor trebuie să învețe chiar primarii, care să nu mai accepte dezvoltarea haotică a orașului.

„Se poate, dacă atunci când vrem să planificăm, să dezvoltăm, să începem să facem lucrurile în interesul public, ordonat, în așa fel încât rezultatul să aibă valoare și în momentul în care vinzi lotul pentru construire, dar și peste 20, 30, 50 de ani”, spunea Bogdan Suditu, expert în locuire și politici de locuire, urbanism și amenajare teritorială, într-un alt interviu pentru PressOne.

Pentru dezvoltările de cartiere noi cu densitate medie, avem deja modele încercate, care trebuie doar adaptate. Lipsește doar ultima verigă: ca primarul și Consiliul să priceapă care este, de fapt, direcția care ar avantaja cel mai mult orașul. Și să înțeleagă, de fapt, în ce film se află orașul lor, care e brandul său real și cum îl pot crește și promova.

Brandul de oraș: ce înseamnă el și ce nu înseamnă

Tătaru, specialist în branding cu lung istoric de implicare inclusiv în campanii electorale, e sceptic că în România se înțelege exact ce înseamnă „place branding” – stabilirea concretă a brandului unui oraș.

„Există percepția că place branding sau destination branding sunt despre cum atrag turiști, investitori, studenți, diverși oameni care se mută la mine în oraș. Ori, asta e o mare eroare.

Cred că brandul unui oraș are două componente: una, despre cine suntem noi, intrinsec, și a doua – această componentă de visare. Dacă reușim cumva să încapsulăm în brandul orașului răspunsul la aceste două întrebări – cine suntem, ce visăm – și să meargă la inima celor care locuiesc acolo, atunci e o reușită”, spune el.

Practic, brandul real al orașului nu este cel pus cu un logo lipit pe programele de comunicare ale Primăriei, ci efectiv imaginea pe care o au locuitorii asupra prezentului și viitorului orașului lor. Pe această imagine comunici și clădești, altfel vei eșua.

„Place brandingul este un proces de facilitare. E un joc – acela de a pune întrebările relevante astfel încât răspunsurile autentice să vină de la cei vizați. E o chestie vie, complexă. Nu se întâmplă o dată, trebuie întreținută, comunicată. Dar înainte de astea e o muncă de cercetare, de coagulare a întregii comunități, nu se face din birou.”

În plus, un oraș înseamnă, în același timp, și o sumă de mentalități. Fără să schimbi aceste mentalități, în timp, nu vei putea schimba orașul. Pentru a porni la drum, trebuie schimbată mentalitatea primarului și a lucrătorilor din primărie. Apoi, lucrurile vor merge mai ușor.

„Deciziile trebuie să fie fundamentate, să nu iei decizii în orb. Să nu iei decizii doar pe baza unei presiuni care este zilnică – în fiecare minut telefonul primarului sună cu probleme. Iar dacă nu-ți dai un timp de analiză de gândire, de ancorare în direcția în care trebuie să meargă orașul sau comunitatea ta, rămâi cumva captiv acestei presiuni zilnice.

Ori asta nu înseamnă dezvoltare vizionară. Înseamnă că ești un rezolvator de probleme, nu un lider, înseamnă că de fapt orașul te conduce pe tine și ești la dispoziția tuturor, în loc ca tu să conduci orașul într-o direcție care să te asigure că comunitatea este acolo și îi place să trăiască acolo”, spune Tătaru.

„Statistica ne arată că primarii stau în funcție 3-4 mandate; cum ar fi, dragă primar, să-ți aduci elitele din jurul tău și să spui „hai să visăm cum ar fi orașul meu peste 15 ani”, nu peste 3 ani? E o diferență esențială”, încheie el.

Regândirea unui oraș e un proces mult mai complex decât permite analiza în spațiul unui singur articol. Dar, cum spuneam, vom avea aici la PressOne o serie întreagă despre transformarea orașelor noastre, dar și a modului în care vom munci, ne vom mișca și ne vom dezvolta în ele.

Pentru că, în cele din urmă, orașul suntem chiar noi.