Cum creezi un oraș sustenabil: învățăturile lui Liu Thai-Ker, părintele modernizării orașului Singapore

Adrian Mihălțianu

Orașe

06/09/2020

„Să-ți folosești creierul.”

Acestea sunt cuvintele la care tot revine Liu Thai-Ker în timpul unei prezentări online transmise tocmai din Singapore. Liu are 82 de ani și lasă în urmă o moștenire greu de egalat de vreun alt om de pe planetă. Este cel care a transformat Singapore dintr-un oraș-stat insular plin de mahalale insalubre și sărăcie într-o metropolă uluitoare, în ciuda tuturor obstacolelor.

Și n-au fost puține. După independența din 1965, primii ani au fost extrem de grei. În timp ce România construia socialismul apelând la un urbanism de tip Le Corbusier aplicat inițial coerent, cu arhitecți care desenau cartiere cu locuire pe verticală pline de spații verzi, apoi tot mai haotic, mai înghesuit și mai betonat în funcție de „indicățiile” lui Ceaușescu, Singapore pornea pe principii diferite, de la o stare economică mai proastă.

Iar aceste principii, create și aplicate de Liu Thai-Ker, au fost cele care i-au permis orașului să prospere, spre deosebire de capitala României. De altfel, cele două seamănă în multe date statistice, dar diferă esențial atunci când vine vorba de calitatea vieții.

Singapore acoperă o arie de trei ori mai mare decât Bucureștiul, cea mai mare parte din această suprafață fiind construită. Densitatea de locuire e doar puțin mai mică decât cea a Bucureștiului - 7804 de locuitori pe km2 față de 8.260 de locuitori pe km2 în cazul capitalei României, dar rămâne una extrem de ridicată.

91% dintre locuitori sunt proprietarii caselor în care locuiesc, față de 96% în România. Indexul de dezvoltare umană (HDI) este de 0.935 în Singapore și de 0.917 în București, ceea ce arată că nivelul mediu de trai din cele două orașe este relativ similar, când compari costurile vieții și dotările prezente. Și, nu în ultimul rând, ambele orașe au fost reconstruite, în mare parte, cu intervenția masivă a statului.

Dar asemănările se opresc aici. Sărăcia din Singaporele anului 1965 a fost înlocuită cu un PIB de 2,4 ori mai mare decât al Bucureștiului, calitatea vieții este incomparabilă (orașul-stat a fost desemnat „cea mai fericită țară din Asia de Sud-Est”), speranța de viață este de 82,9 ani față de 77,8 în București, iar orașul asiatic atrage 18,5 milioane de turiști pe an nu doar datorită portului și poziționării sale, ci mai ales datorită sectorului de servicii extrem de bine dezvoltat.

Fabuloasele proiecte de urbanism și de arhitectură îl transformă într-o destinație de neratat în Asia de Sud-Est, atât pentru turismul de afaceri, cât și pentru cel de relaxare. Comparați asta cu cele 1,2 milioane de turiști străini atrași de București (Budapesta atrage circa 4,5 milioane de turiști străini pe an).

Liu este un urbanist-filosof. Aproape poet uneori, fapt care te face să înțelegi de ce a lucrat la Singapore la fel cum lucrează un artist la opera vieții lui. Iar ce i-a ieșit este, după toate evaluările, o capodoperă.

Fără a intra în detalii privind diferențele care țin de cultură, etnie și poziționare geografică, voi încerca să redau lucrurile povestite de Liu Thai-Ker care sunt aplicabile și orașelor din România.

3 ingrediente esențiale pentru a transforma un oraș

Conform părintelui orașului Singapore, ai nevoie de trei elemente-cheie:

Guvernarea puternică nu se referă la arbitrariul unui regim autoritar (să fim sinceri, regimul din Singapore este unul meritocratic, dar nu corespunde definiției democrației dată în cultura nord-atlantică), ci la felul în care te raportezi la responsabilitățile funcției.

„Trebuie să le spui oamenilor ce vrei să livrezi și apoi trebuie să livrezi ce ai promis, pentru ca oamenii să dobândească încredere.” spune Liu, și ne arată că esența unei guvernări puternice nu stă în forța administrației, ci exact în liantul de încredere dintre autoritate și cei care sunt serviți de ea.

Strategia aplicată în Singapore a fost ca statul să cumpere teren și acesta să fie în posesia primăriei pentru a-l dezvolta într-un mod coerent, spre beneficiul oamenilor. Adică exact invers față de ce se gândește în România, acolo unde terenurile aflate în domeniul statului sunt fie date direct unor entități private, fie sunt scoase la licitație pentru investitori privați cu dedicație - tocmai din cauza lipsei de încredere în capacitatea autorităților de a dezvolta ceva în beneficiul oamenilor.

Și aici este cheia diferenței de dezvoltare dintre Singapore și orașele din România. Singapore nu a lăsat orașul la latitudinea investitorilor privați, cum se întâmplă în România, dar nici nu a trasat în mod socialist și arbitrar dezvoltarea de noi cartiere doar pentru a împlini vreo viziune megalomană.

Strategia a urmărit eliminarea cerșetoriei și a fenomenului celor fără adăpost prin construirea de locuințe sociale decente pentru aceștia, dărâmarea mahalalelor și înlocuirea lor cu cartiere rezidențiale pe verticală dar cu destule spații verzi, precum și evitarea ghetoizării - acel fenomen în care zone din oraș devin de nelocuit pentru că sunt destinate doar celor săraci sau aparținând unei etnii/religii.

În ultimii ani, s-a pus accentul pe construirea de clădiri și cartiere emblematice, capabile să atragă milioane de turiști, dar și pe reziliență și pregătirea orașului portuar pentru schimbările climatice care riscă să ridice rapid nivelul oceanului planetar.

„Orice investiție în terenuri trebuie să pornească de la un plan. Apoi trebuie să explici oamenilor de ce vrei să construiești spre binele comunității, nu spre binele dezvoltatorilor. Mai întâi trebuie să atragi cetățenii în proiectele noi și apoi trebuie să împingi achizițiile de terenuri și oamenii înspre noile proiecte.”

Această succesiune „pull-push” (atrage - împinge) este unul dintre lucrurile pe care a insistat Liu. Dacă într-un regim autoritar poți împinge mai ușor cetățenii către dezvoltările imobiliare gândite la scară largă, Singapore a ales totuși calea atragerii acestora, implicând comunitățile. În Vest - așa cum ar trebui să se întâmple și în România - dialogul cu comunitatea locală este esențial, nu doar pentru a strânge feedback, ci și pentru a-l înțelege.

De exemplu, poate că locuitorii vor parcări, dar la o analiză mai serioasă se va vedea că, de fapt, ce vor ei este să ajungă mai repede acolo unde lucrează și înapoi acasă. În consecință, primarul nu se va grăbi să facă parcări doar pentru că asta cere comunitatea, ci să investească în lucrurile (transport în comun, piste de biciclete) care îi vor permite comunității să ajungă mai repede unde are treabă fără să distrugă iremediabil zona de locuire prin suprafețe betonate uriașe și distrugerea spațiilor verzi.

E o diferență mare, de foarte multe ori, între ce exprimă concret o comunitate și necesitățile reale ale acesteia. De aceea, edilii trebuie mai întâi să priceapă aceste necesități reale, să atragă comunitatea către planurile care le rezolvă realmente, și abia apoi să „împingă” comunitatea către noile dezvoltări, conform unei strategii clare, cu obiective și termene publice și respectate.

Concret, tot ca exemplu, explici de ce parcările la suprafață sau supraetajate nu sunt rezolvarea problemei, arăți de ce vei investi în transport în comun și piste de biciclete, le dezvolți rapid și abia apoi pui taxe și iei măsuri care să reducă numărul de mașini aflate pe stradă și împingi oamenii către folosirea acestui tip de transport.

Feedbackul este esențial, dar tot la fel este și capacitatea de a distinge în mod nepopulist între cererile legitime și cele irelevante.

„Am construit peste 500.000 de locuințe. Când construiești, primești foarte multe plângeri. În loc să le ignor am creat grupuri de lucru care să dea la o parte 95% dintre aceste reclamații, cele inutile, și să se ocupe concret de cele 5% care arătau greșeli clare.”

Planificarea trebuie să fie inteligentă și riguroasă, mai spune Liu. Motivul este simplu: orice planifici să faci va fixa lucrurile pentru următorii 50 de ani sau chiar pentru totdeauna. Fie creezi cartiere în care e plăcut să trăiești, fie creezi niște cartiere mizerabile.

„Planificatorii trebuie să fie în stare să traducă dorințele politicienilor în ghiduri vizuale în spațiu. Ca planificator trebuie să ții minte că ești doar un servitor care se ocupă de necesitățile oamenilor, nu un stăpân care-și impune ideile arbitrare.”

Aici, Liu devine, cum spuneam, chiar un pic poet. În mod surprinzător, creatorul unui oraș nu e mai întâi de toate o minte logică, ci o inimă plină de empatie. Este, poate, cel mai important lucru cu care am rămas de pe urma acestei întâlniri virtuale.

„Unii planifică orașul ca pe un singur organism. Le spun că nu e corect. Trebuie să planifici un oraș precum o familie. Sunt mai multe elemente autonome legate între ele, nu ai un singur management ca într-un corp.” spune Liu.

Iată o diferență uriașă între abordarea din Singapore și atitudinea majorității covârșitoare a edililor din România, mulți dintre ei ajunși primari fără a fi crescut și apucat să iubească orașele pe care le conduc.

Nu poți distruge istoria unui oraș decât dacă nu ții la ea. Nu poți lăsa să se dezvolte cartiere haotice și înghesuite decât dacă nu-ți pasă de locuitori. Nu poți repara lucrurile anapoda din oraș dacă nu ai empatia necesară pentru a înțelege că sunt greșite și că fac mult rău locuitorilor.

Liu mai are cuvinte dure și la adresa obsedaților de tehnologie - o altă abordare care face ravagii în România, unde se toacă anual zeci de milioane de euro în sisteme tehnologice aparent utile, dar care apoi sunt rapid abandonate.

„Mulți oameni cred că tehnologia poate rezolva problemele urbane. Nu sunt de acord. Trebuie să ai o planificare corectă, să creezi infrastructura corectă și abia apoi adaugi stratul de tehnologie. Tehnologia e ca o vitamină pentru corp. Dacă planifici orașul ca pe un olog, nicio cantitate de tehnologie nu-l va ajuta. Trebuie să înțelegi că proiectarea este fundamentul întregului ansamblu.”

Poți influența dezvoltarea orașului prin zonare, indiferent dacă este proprietate privată sau publică. Administrația trebuie să decidă asta, spune Liu. Trebuie să ai acest fel de legislație care să-ți permită să impui inclusiv privaților ce fel de dezvoltări au voie să facă și cum să le facă. Din păcate, o guvernare slabă permite acestora să dicteze în mod speculativ dezvoltarea orașului, maximizându-le profitul lor, iar nu cetățenilor.

Fără respect, nu poți transforma orașul

Un alt element-cheie identificat de Liu este respectul. Da, acest edil a vorbit vreme de aproape jumătate de oră despre arta de a edifica un oraș cu iubire și respect. „Dacă locuiești într-un oraș bine planificat primești respect din partea tuturor celorlalți. Mai mult decât atât, respecți și planeta și viața proprie.”

Respectul se manifestă în primul rând de sus în jos, spune Liu.

„Trebuie să creezi armonie între oameni, pentru că atunci creezi o comunitate rezilientă. Dacă oamenii au conflicte (religioase, rasiale, de clasă), atunci nu acționează armonios. Dacă reușești să ții cont de specificul fiecărei comunități, atunci reușești să creezi un oraș rezilient. Asta se poate face în primul rând printr-o educație foarte bună. În Singapore este ilegal să nu-ți trimiți copiii la școală.

Evident, cheltuim foarte mulți bani pentru a crea școli și universități foarte bune. Avem 5 universități proprii și alte universități de top își deschid aici filiale. Două dintre universitățile noastre sunt în top 10 universități în Asia. Ne-am dat seama că singura resursă pe care o avem sunt oamenii. Singapore este considerat, de exemplu, ca fiind cel mai bun centru de cercetare medicală din lume.”

Această preocupare față de bunăstarea cetățenilor se află, evident, și pe buzele edililor români. Dar, cu puține excepții, doar acolo.

Poate că unele dintre aceste principii le vor fi de folos celor care vor să guverneze destinele orașelor României în următorii patru ani. Poate că nu. Cert este că Singapore plănuiește azi orașul ca și când ar avea o populație de 10 milioane de oameni, și nu doar 5,7 milioane, iar asta pentru că edilii săi privesc departe în viitor - nu cu o atitudine reactivă, ci una proactivă.

Acest tip de gândire care nu se ancorează doar în repararea rapidă a problemelor actuale, ci încearcă să planifice orașul pentru a-l face rezilient și sustenabil, e încă greu de găsit în România.

Dar la eveniment au participat și destui reprezentanți ai administrațiilor locale din țară. Evident, nu tot ce s-a făcut în Singapore merită replicat în România. Fiecare țară și fiecare oraș au propriile lor particularități, iar construirea de orașe cu densitate foarte mare nu se pretează peste tot. Însă principiile rămân valabile, indiferent de calea pe care alegi să dezvolți un oraș.

Cine știe, poate vom învăța și noi arta creării unui oraș-minune, predată de maestrul Liu Thai-Ker din partea cealaltă a globului…

Interacțiunea cu Liu Thai-Ker a fost facilitată de BASF, moderator al mesei rotunde Reconversion and Revitalization, din cadrul evenimentului Cities of Tomorrow, organizat de AHK (Camera de Comerț și Industrie Româno-Germană). BASF este implicat activ în dezvoltarea de materiale și tehnologii care ajută la transformarea și revitalizarea orașelor, de la pavaje care reciclează apa, la acoperișuri care înjumătățesc costurile de energie. Mai multe despre soluțiile BASF pentru dezvoltarea urbană, aici.