Pariul unui primar: "Repar oraşul şi plec acasă"

Ceea ce se întâmplă de doi ani încoace la Reşiţa − oraş care a pierdut aproape 40% din populaţie după 1990 − este o nouă dovadă că nu lipsa banilor este problema statului român, ci buna organizare şi competenţa.

Din 2016, de când e condusă de Ioan Popa, Primăria Reşiţa a depus proiecte pentru fonduri europene care totalizează de 5 ori bugetul anual al municipiului.

Cine e Ioan Popa? Este fondatorul şi fostul patron al companiei Pangram, producătorul pastelor Monte Banato. În 2007, el a vândut 60% din acţiuni grupului italian Foodco, dar a rămas manager al companiei.

Patru ani mai târziu, Monte Banato era liderul pieţei de produse făinoase din România − potrivit revistei Forbes −, cu o cotă de aproape 20%.

În 2016, Ioan Popa, care ajunsese cel mai bogat reşiţean, a decis să candideze la primărie pe listele PNL şi a câştigat cu 35%.

Într-un interviu pentru PressOne, el spune că vrea să facă din Reșița un oraș de unde tinerii să nu mai plece şi consideră că finanțările nerambursabile din bugetul UE reprezintă singura șansă de supraviețuire a orașelor mici.

Ioan Popa − căruia localnicii îi spun Nelu Tăieţelu − a descoperit că e mai greu să fii un primar eficient decât să dezvolţi o afacere.

Din simplul motiv că, în privat, acționarii sunt interesați să obțină profit și au încredere în conducerea executivă, în timp ce, în administraţia publică, toate proiectele sunt negociate între partide.

Hotârât să urmeze exemplul altor orașe de dimensiune medie care au crescut puternic în ultimii ani, Ioan Popa spune că, „atunci când va fi mare, vrea să se facă Ilie Bolojan” (primarul municipiului Oradea).

*

− Cu ce se deosebește Reșița din 2018 de Reșița din 2016, când ați fost ales primar?

− În primul rând diferă nivelul de încredere al oamenilor, al reșițenilor în ei înșiși. Am și spus-o în ultimele luni − în glumă, bineînțeles −, în discuții cu cunoscuți: măi, orașul ăsta n-avea nevoie de un primar, avea nevoie de un psiholog!

Reșițenii, după 20 de ani de declin al orașului, au devenit extrem de pesimiști, extrem de negativiști. Parcă și-au asumat declinul ăsta, l-au luat și asupra lor personal.

Erau convinși că nu se mai poate întâmpla nimic − și asta e cel mai grav, când un om își ia asupra lui, personal, eșecul unei comunități.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am realizat efectiv în acești doi ani a fost să retrezesc spiritul pozitiv și optimismul din oameni, pornind de la cei de jos, de la tineri, de la copii.

Am implicat câteva asociații şi fundații − Mansarda, Bike Attack − în diverse acțiuni. Au venit și au retrezit acel spirit că orașul încă există.

− În ultimii 30 de ani, Reșița a rămas fără 40% din populație…

− Cam așa ceva, de la 120.000, populația a coborât la 73.600. Am făcut un recensământ − mă rog, l-am numit barometru social, un lucru care nu s-a mai făcut în România până acum.

Împreună cu sociologul Bruno Ștefan de la Facultatea de Sociologie din București, am creat un recensământ cu 27 de întrebări prin care am vrut să aflu câți mai suntem în oraș, câți au plecat, unde au plecat, cum lucrează acolo, ce lucrează, cât câștigă, ce i-ar determina să se întoarcă.

În felul acesta am descoperit că rămăseserăm 73.000, pentru că se vehiculau diverse cifre. Eu, personal, am vrut să știu: dom’le, suntem 100.000? Suntem 50.000?

Cu ocazia asta, am aflat multe alte lucruri. De pildă, care-i venitul mediu al reșițenilor care lucrează afară și pentru câți bani s-ar întoarce. Sau ce nu le place în oraș. Astfel încât să pot lua niște decizii.

− Unde au plecat toți acești oameni?

− Reșițenii au plecat în special în Austria și în Germania, iar mulţi dintre ei îngrijesc persoane vârstnice.

Ca să fac o paranteză, statul austriac a luat o decizie foarte inteligentă. Ca să reducă presiunea pe sistemul social, a creat niște facilități familiilor și le-a zis așa: dacă vă luați voi bătrâni în întreținere, noi vă facem niște reduceri la impozitele pe care le plătiți şi, în felul ăsta, mai puneți niște bani de la voi, mai ajutăm noi și îi țineți acasă.

Foarte mulți au marșat pe acest sistem, pentru că, având deduceri mari din impozite, aparținătorii și-au permis să dea 1.000 − 1.200 de euro unui român. Şi așa se reduce presiunea de pe casele de bătrâni.

Noi avem cam 7.000 de persoane care lucrează în acest domeniu în Austria, part time, o lună − o lună. Dar, muncind așa, venitul lor mediu ponderat este de 500 de euro/lună.

Asta înseamnă că, dacă aici ar câștiga 450-500 de euro, sunt bani pentru care s-ar întoarce acasă.

„Am transmis un mesaj foarte simplu: suntem prea mulți în Primărie, o parte va trebui să plecăm. Şi, din 900 de oameni, au plecat 200 în 2 ani. Am adus de-afară 15-20 de oameni care să scrie proiecte pentru fonduri europene. Am scris peste 40 de proiecte”.

− Și ceilalţi oameni din ce trăiesc, după ce a colapsat industria locală?

− Cele două fabrici mari care existau în Reșița n-au închis de pe o zi pe alta. Au coborât gradual numărul de angajați, de la 11.000 la 9.000. De la 9.000 la 7.000, și așa mai departe.

O parte dintre aceşti oameni disponibilizați au făcut procesul invers industrializării din anii ’80, pentru că ei veneau de undeva. Ori veniseră din ruralul apropiat Reșiței, ori din alte județe.

O parte s-au întors către casele de unde plecaseră. O altă parte au plecat către Timișoara, alții către Occident.

Eu nu-mi propun să duc populația înapoi la 120.000 de locuitori, departe de mine gândul ăsta. Nu sunt, și subliniez, nu sunt absolut deloc de acord cu colegii mei primari din Timișoara, Arad sau Oradea în ceea ce privește această dorință nebunească de expansiune.

Eu o găsesc o stupizenie. Nu mi se pare deloc normală. Nu văd de unde challenge-ul ăsta ca Timișoara sau Clujul sau Oradea să crească mai mare, mai mare…

La un moment dat, dacă această creștere se întâmplă decalat de infrastructura pe care o pui la dispoziție, creezi probleme mari cetățenilor care-s băștinași, celor vechi.

Colegului meu Nicolae Robu i-am dat exemplul München-ului, unde metrul păstrat de construcție este 15.000 de euro. Și un dezvoltator imobiliar o să spună: Wow, mergem la München și facem apartamente, dezvoltăm Pipera acolo.

Ei bine, nu poate s-o facă, pentru că nu li se dau aprobări să facă construcții. De ce? Pentru că administrația publică din München își protejează propriii cetățeni.

Dacă s-ar ridica rapid blocuri de jur împrejurul Münchenului, s-ar prăbuși prețul imobiliarelor, iar ei n-au interesul să aducă cu orice preț populație în oraș.

Ca să mă întorc: ce îmi doresc eu este să reintroduc un pic de sânge în oraș, să pun orașul din nou pe o ușoară creștere, după care vreau să-l aranjez din punct de vedere al calității vieții. Vreau ca noi, cei care suntem acum în Reșița, să trăim bine.

− Ce ați găsit la Primărie în 2016?

− Am găsit ceea ce se aștepta orice om venit din mediul privat. Imobilism, oameni plafonați, care nu beneficiau de training-uri, de teambuilding-uri, de metode de management modern.

Și am transmis un mesaj foarte simplu: suntem prea mulți în Primărie, o parte va trebui să plecăm. Și, din 900 de oameni, câți erau acolo − cu tot cu servicii, bineînțeles −, au plecat 200 în 2 ani.

Cei care au rămas va trebui să fie competitivi și competenți. Și am început să lucrăm. Am adus de-afară 15-20 de oameni care să scrie proiecte pentru fonduri europene. Aveam un birou cu 2 oameni, acum sunt 12.

Am scris peste 40 de proiecte cu fonduri europene, iar acum, în ultimul an, mi-am adus ingineri la partea de investiții, pentru că urmează să implementăm proiectele câștigate și voi avea nevoie de oameni care să coordoneze toate aceste lucrări și să le verifice.

− Câte dintre proiectele pe care le-ați depus sunt și finanțate?

− Vă spuneam că am depus circa 40 de proiecte. Am semnat contracte pe vreo 6-7. Majoritatea sunt în evaluări, dar se află în faze în care ne dau convingerea că vom semna cel puțin jumătate dintre ele.

Celelalte sunt în diverse faze de verificare de către ADR (Agenţia de Dezvoltare Regională − n.r.). Am depus 6 proiecte și pe transfrontaliere, noi fiind la granița cu Serbia, şi mai avem două proiecte pentru județe riverane Dunării.

− Despre ce sume este vorba?

− Păi, să vă explic simplu. Valoarea totală a proiectelor depuse însumează 120-130 de milioane de euro. Dacă adăugăm PNDL-urile (fonduri prin Programul Naţional de Dezvoltare Locală − n.r.) pe care le-am obținut, ne ducem undeva la 150 de milioane de euro.

Bugetul de investiții al Reșiței este de circa 3 milioane de euro pe an. Cu alte cuvinte, dacă ar trebui să facem singuri ceea ce vom face cu bani europeni, ne-ar trebui 50 de ani.

Ceea ce facem este unica noastră șansă. Astăzi, un oraș sărac, un oraș cu un buget foarte redus nu are altă soluție decât atragerea de fonduri.

− Faceți administrație publică locală de doi ani. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele legi care ar trebui revizuite pentru a oferi puterii locale șansa de a fi mai dinamică și de a răspunde mai repede nevoilor comunității?

− Cred că ar trebui să se facă regionalizarea. Spre exemplu, acum avem un proiect împreună cu Consiliul Județean Caraș-Severin și cu Primăria Văliug, să facem telegondolă, pârtie de schi şi instalații de deszăpezire.

Suntem la poalele Semenicului și dezvoltarea turismului alpin de iarnă și de vară ne-ar aduce un beneficiu extrem de important.

Dar noi acţionăm, practic, în afara UAT-ului nostru (Unitate Administrativ-Teritorială − n.r.). Şi doar prin această colaborare cu Consiliul Județean am reușit să ne asumăm studiul de fezabilitate.

Trebuie să ținem cont că Văliugul are 600 de locuitori, şi mai este Gărâna, unde-i festivalul de jazz, care are 86 de locuitori, propria Primărie și propriul Consiliu Local.

În mod normal, așa ceva este inacceptabil. Aceste entități ar trebui să intre într-o zonă metropolitană, o zonă adiacentă unui oraș mare, mai cu seamă că ei nu au capacitatea administrativă să depună proiecte. Au un primar, un secretar, un contabil și un portar.

Și mai cred că, pentru exercițiul bugetar 2021-2027, Ministerul Fondurilor Europene ar trebui să reglementeze cumva posibilitatea de asociere a mai multor UAT-uri care să poată depune proiecte de infrastructură mari.

Există calea ferată Anina-Oravița, care e cea mai veche cale ferată montană din Europa de Est,  pe care am putea să o punem în valoare, şi să facem, prin Bocşa, o legătură cu Timișoara. Dar n-o putem face fără să ne asociem, și nu există cadru legal pentru asta.

− Ați spus că una dintre problemele Reșiței este existența, chiar în centrul orașului, a unei zone industriale părăsite. Cum poate fi reconfigurată şi integrată?

− Reșița e un oraș pe o vale. Are un oraș vechi, industrial, și orașul nou; exact între ele e cel mai mare perimetru brownfield , care are 60 de hectare și care e o zonă industrială abandonată.

Ar putea fi constituit într-un nou centru al orașului, iar noi ne-am propus să facem acolo un centru comercial, un mall − fiindcă ne trebuie un astfel de punct de atracție, și un Aqua land − pentru că am vrea să se întâmple ceva și în interiorul orașului, nu doar activitatea turistică din zona alpină.

La acest macro-proiect lucrăm împreună cu Vitamin A, cei care au făcut PUG-ul Timișoarei, cu Mircea Enache, un arhitect care trăiește la Washington de 30 de ani și care ne-a flancat în acest masterplan, precum și cu Igloo din București.

Am adunat trei entități care au fost dispuse să vină să ne creioneze dezvoltarea acestei zone.

− Cum vede un CEO al unei companii private felul în care se cheltuie banii în sectorul public în România?

− Vreau să vă spun că bugetul anual al Reșiței este similar cu bugetul companiei pe care am creat-o și pe care am crescut-o, circa 30 de milioane de euro.

Din acest punct de vedere, n-a fost o noutate pentru mine să gestionez un buget similar, dar s-au dus foarte mulți bani pe claxon și prea puțini pe accelerație.

În interiorul Primăriei am făcut o epurare masivă. În plus, am tăiat din ajutoarele sociale. Aveam 560 de asistați sociali. Acum avem 125 și tendința este să ajungem la zero.

I-am luat și i-am dus de mânuţă la agenți economici. Fiindcă, la întrebarea „de ce nu lucrezi”, oamenii răspundeau − „că nu este de lucru”.

Ok, i-am dus la firme de croitorie, la ce-am găsit. Dacă au refuzat sistematic un loc de muncă, le-am tăiat ajutorul social.

Bugetele sunt aceleași, la stat și la privat. Am pus fiecare direcție şi fiecare serviciu să-și bugeteze anul viitor.

Aceste estimări de costuri se făceau empiric, adică directorul economic al Primăriei știa cam ce trebuia să se întâmple, dar nu confrunta bugetul cu oamenii din instituție.

Eu am pus să se construiască invers bugetul, de jos în sus, și funcționează. Deja e al treilea an.

„Să ne gândim că statul român conduce o mașină care merge pe autostradă. Ei, statul român e atât de imbecil astăzi, încât trage de volan tare stânga și intră în parapetul din stânga, dup-aia în parapetul din dreapta, și numai așa merge”.

− Dar simțiți că statul cheltuie ca și când n-ar fi vorba de banii lui, fără discernământ?

− Evident, aici sunt multe lucruri de spus. Nu vreau să intru în detalii foarte adânc. Dar statul are niște măsuri discreționare care, cum să zic…?

Să ne gândim că avem o mașină și mergem pe autostradă, da? Și tu ții volanul ușor, stânga-dreapta, să nu ieși din banda ta.

Ei bine, statul român e atât de imbecil astăzi, încât trage de volan tare stânga şi intră în parapetul din stânga, dup-aia în parapetul din dreapta, și numai așa merge.

De exemplu, dacă impozitul pe venit era de 16% până deunăzi, au făcut un gest mărinimos şi l-au coborât la 10%, dar noi, primăriile, aveam o cotă de 41% din acest venit.

Erau bani care veneau la noi. Când au tăiat de la 16% la 10%, au tăiat, de fapt, o treime din banii care ni se cuveneau. O treime! Și ne-au dat în plus de la 41% la 43%. Adică au tăiat 30% și ne-au dat înapoi 5%.

Pentru Reșița, asta a însemnat vreo 3 milioane de euro anul ăsta. În momentul în care afectezi bugetul unei comunități în forma asta masivă, înseamnă că trebuie să fii decerebrat sau nebun. Cam asta face statul român astăzi.

Dar să vă spun ceva: în 1998, ca să cumpăr primele două linii industriale de paste, am luat un credit de 600.000 de mărci germane, iar inflația în România era de 123% − vă rog să verificați.

Nu ca astăzi, când inflația e 2, 3, 4%! Deci, antreprenorii sunt oameni care se mișcă în tot felul de ape, tulburi sau limpezi, dar mie-mi place jucăria asta.

− Vă place riscul…

− Îmi place.

− De-asta ați intrat în politică?

− Eu zic că am intrat în administrație. Nu sunt un politician și nu voi fi niciodată. Am mai făcut o promisiune: voi fi primar două mandate, 8 ani − repar orașul și plec acasă.

Atât le-am promis copiilor mei că stau. Nu vreau să-i las mai mult să-mi simtă lipsa.

*

Ioan Popa prezintă situaţia Reşiţei la conferinţa Urban Talks de la Timişoara: