De ce nu ne mai înfuriem

După ce a primit nenumărate semnale din partea societății civile și a aflat că se apropie rocada guvernamentală, președintele Iohannis a decis că e cazul să se pronunțe asupra plagiatului ministrului de interne, Lucian Bode. Și să „se ia o decizie clară” cu prilejul numitei rocade.

După cum s-a demonstrat și în cazul fostului ministru Sorin Cîmpeanu, trimis la plimbare din guvern din același motiv, și domnul Bode va cădea, cel mai probabil, în sus. Anume într-un loc călduț pe care și-l poate alege liniștit și în care să-și reia moțăiala pe bani grei, care i-a definit mandatul la Interne.

Nici domnul Predoiu nu se simte prea bine de când s-a antepronunțat pe o speță al cărei verdict oficial nu fusese anunțat încă. Dar, la fel ca în cazul domnului Bode, asta e cea mai mică problemă a domniei sale.

Două dintre ministerele de forță ale României – Internele și Justiția, sunt într-o involuție clară, într-o desincronizare flagrantă față de nevoile celor 19 milioane de cetățeni care n-au reușit încă să plece din țară. Iar simpla dispariție a lor din peisaj nu va rezolva problemele acute în domeniile pe care le-au păstorit până acum.

România e țara care ocupă în mod constant primul loc în UE la numărul de morți din accidente rutiere raportat la populație, cu o rată a mortalității dublă față de media Uniunii. Cauzele se știu: atunci când nu te omoară un dement care circulă pe contrasens (cu sau fără un ministru care moțăie pe bancheta din spate), te omoară orice altceva: trecerile de pietoni nesemnalizate, limitele de viteză nerespectate de nimeni, marcajele proaste și multe altele asemenea.

Dar, mai presus de toate, te omoară indulgența polițiștilor de la Rutieră, care în afară de radar nu cunosc absolut nicio altă metodă de prevenție. Aceiași șoferi care sunt zmei la noi se mielușesc rapid odată ce au trecut granița de Vest. Și nu, nu cuantumul amenzilor îi sperie, ci faptul că acolo nu pot mitui un polițist și nici nu pot scăpa pentru „știu ei pe cineva”. Consecvența cu care se aplică legea, asta face diferența.

Nu, pedepsele mai mari nu-i vor domoli pe teribiliști, așa cum speră ministrul de Interne, ci tot consecvența cu care se va aplica legea, indiferent de cine o încalcă – nea Vasile din Văscăuți sau beizadeaua șefului LPF, la adăpost în Italia de cei 15 ani de pușcărie la care tocmai a fost condamnat după ce a spulberat un om cu 143 km/h pentru că-l supărase prietena.

România e țara în care, dacă ieși să alergi sau să te plimbi la margine de oraș, riști să mori mâncat de câini. Tot România e țara în care organizatorii de lupte de câini își primesc animalele înapoi în urma unei decizii a Justiției, iar ONG-rile care se zbat de ani de zile să convingă autoritățile locale să aplice legea care prevede sterilizarea și microciparea animalelor de companie (și o fac pe banii lor pentru a opri robinetul de câini, de multe ori intrând în conflict cu primarii din acest motiv) sunt arătate cu degetul de primari nervoși că n-au cui să paseze responsabilitatea.

România e țara în care, în secolul XXI, sunt exterminați bătrâni vulnerabili în cămine-fantomă, prietenii ministrei Familiei fac afaceri pe spatele celor cu dizabilități grave, iar autoritățile habar n-au, ba dimpotrivă, sunt de prea multe ori mână în mână cu monștrii care gestionează acele crime. Dar nu vei vedea asta la televizor, pentru că televiziunile nu vor să-i supere pe cei care le dau bani din ce în ce mai mulți.

E țara în care traficanții de copii scapă de pușcărie pentru că sunt mână în mână cu procurorii, iar prescripția salvează de la pedeapsă zeci și zeci de infractori. De ce? Pentru că, din nou, polițiștii și procurorii nu-și fac treaba pentru care se vor putea pensiona liniștiți înainte să facă măcar 50 de ani.

România e țara în care, în secolul XXI, primarii de la țară devin un fel de mici stăpâni feudali asupra nefericiților rămași acolo, uneori murind și oameni fără ca autoritățile să se obosească să ia o măsură. Dimpotrivă, de repetate ori sunt de fapt exact cei care îi ajută pe acești zbiri locali să rămână nepedepsiți.

În fine, România e țara în care mor prematur anual între 16.000 și 26.500 de români din cauza poluării, dar preocuparea principală a guvernanților e să nu care cumva să combată acest fenomen, să nu supere alegătorii. Iar pe puținii oameni care începuseră să facă treabă la Garda de Mediu îi pun pe linie moartă.

Ce pretenții să ai de la cei care ar trebui să aplice legea în România, când foștii capi ai Academiei de Poliție, cei sub oblăduirea cărora au învățat și absolvit generații de polițiști, trimiteau mesaje de amenințare cu moartea Emiliei Șercan, care le-a demascat impostura? Când răspunsul premierului Ciucă și al ministrului său de Interne este să dea drumul unei operațiuni de kompromat și unei campanii de denigrare împotriva aceleiași jurnaliste care le-a demascat și lor impostura academică?

Punerea pe făraș a domnului Bode și (posibil) a domnului Predoiu cu ocazia rocadei guvernamentale nu va rezolva absolut niciuna dintre aceste probleme, pentru că în locul lor vor veni alți miniștri cu „spate” în politică, indiferenți la tragediile în care-și pierd viața românii pe care ar trebui să-i apere.

Este necesară înlăturarea lor, într-adevăr, dar aceasta va masca doar neputința deja înrădăcinată a României de a-și proteja cetățenii prin aplicarea consecventă și predictibilă a legii. Iar măsurile anunțate de guvernanți în această direcție de fapt ne îndepărtează de un astfel de deziderat.

Când domnii Ciucă și Bode împing în Parlament o lege care înăsprește pedepsele pentru ultraj, ei nu se preocupă, de fapt, de acest aspect fundamental al unui stat de drept. Dimpotrivă, pedepsele foarte mari (cu închisoare) sunt menite să înăbușe în fașă orice protest viitor care le-ar putea tulbura liniștea.

Consecvența e înlocuită cu arbitrariul de ori de câte ori pedeapsa este disproporționată față de fapta cuiva. Pedepsele actuale sunt suficient de mari, doar că nu sunt aplicate, de multe ori fix din cauza indulgenței Poliției sau a noncombatului Parchetului.

Valul de bani care vine peste noi nu va reforma România. Dimpotrivă

România următorilor zece ani va fi pur și simplu inundată de bani. Fonduri nerambursabile, PNRR, investiții străine care nu mai ajung în Rusia și Ucraina – toate vor veni deodată aici și vor acoperi, temporar, toate aceste tare profunde ale țării.

Dar banii ăștia nu vor reforma o țară condusă de niște abuzatori în serie. Dimpotrivă, le vor întări poziția, pentru că au învățat să facă frumos în afara țării și să fie zbiri la interior. Au priceput rapid că suntem într-o conjunctură delicată, în care SUA și UE sunt dispuse să închidă ochii la colcăiala lor doar pentru a avea stabilitate în flancul sud-estic al NATO.

Problema e că toți acești indivizi ajunși în cele mai importante funcții ale țării nu doar că nu sunt pregătiți pentru ele, ci se folosesc și se vor folosi de bunăstarea aceasta iluzorie pentru a captura și pietrifica statul. Se aruncă deja cu milioane de euro în presă pentru obediență (și campaniile de dejecții de care menționam). Se elimină oamenii care deranjează, se sabotează avertizorii de integritate, se atacă ONG-urile care se mai zbat să facă treaba statului, se denigrează puținii jurnaliști care-și mai fac meseria cu onestitate.

Niciodată în istoria ei România nu a avut șanse mai mari de a face un salt care să o rupă complet de trecutul dictatorial și de apucăturile abuzive asupra propriilor cetățeni. Niciodată în istoria ei România nu a avut premise mai favorabile pentru o democratizare profundă a instituțiilor ei de forță. Niciodată în istoria ei România nu a avut mai mulți prieteni în exterior care să o ajute să învețe din experiența lor.

Singura noastră problemă e că trebuie să facem toate astea cu de-alde Bode, Ciucă, Predoiu, Ciolacu, Firea și cei ca ei, păstoriți vremelnic de un președinte care nu doar că a eșuat în tentativa sa de a reforma statul, dar nici măcar n-a intenționat vreodată să facă o reformă profundă, iar atunci când ea începuse, timid, a făcut totul ca să o sufoce în fașă.

În acest context, poate că ar trebui să ne regăsim capacitatea de a ne indigna. De a ne înfuria, chiar. De a nu mai tolera această fierbere la foc încet a societății civile. Să-i ajutăm pe cei care încă se mai zbat să schimbe realmente ceva în România, în loc să le căutăm nod în papură cu orice ocazie. Da, nu sunt perfecți, dar puneți-i lângă „luminile” actualei guvernări și veți înțelege diferența.

Pentru că atunci când și ei se vor retrage de tot de pe scena publică vom rămâne singuri în fața unui stat cu mult mai puternic și mai arbitrar decât cel de acum.

Și cu mult mai puțin dispus să ne apere de el însuși.