„De ce acum?” Despre abuz, normalizarea tăcerii și complicitatea indirectă a sistemului

Ioana Epure

Director editorial

Una dintre cele mai importante zile din viața mea a fost acum 11 ani, când am călcat pentru prima oară în cabinetul unui psihoterapeut. În urma ei, viața mea va fi reprezentată, pentru totdeauna, sub forma unui grafic cu „înainte” și „după”. 

A fost ca și cum cineva a aprins o lumină în fața unei oglinzi care mi-a permis, în sfârșit, să mă văd pe mine. Să devin conștientă de cine sunt și ce simt, să înțeleg de ce fac lucrurile pe care le făceam. Să înțeleg ce înseamnă să-mi fie bine și ce înseamnă să-mi fie rău, ce înseamnă o alegere bună și ce înseamnă o alegerea rea. Nu într-un sens universal, de etică absolută, ca o prescripție religioasă rigidă, neiertătoare și indiferentă la multitudinile pe care le conține ființa umană. Ci într-un sens personal. Ce formă iau lucrurile astea pentru mine, în așa fel încât eu să mă pot bucura de viața mea, în loc să o trăiesc cu ochii închiși, pe pilot automat, ghidată de precepte normative sociale. 

Terapia m-a ajutat să ies din relații abuzive și să înțeleg de ce am intrat acolo de la bun început. M-a învățat un anumit tip de reziliență care mi-a permis să gestionez, mai târziu, situații de viață extrem de dificile fără să mă dărâme. 

ilustrație © Salim Hanzaz | Dreamstime.com

Poate că, dacă n-aș fi intrat în cabinetul acela acum mai bine de un deceniu, acum n-aș mai exista deloc.

Că n-am intrat în cabinetul lui Cristian Andrei sau al lui Ion Duvac, a fost un noroc absolut. Un accident fericit. 

Nenumăratele femei care și-au spus poveștile reporterului PressOne care le-a și adus în fața publicului, Luiza Popovici, n-au avut acest noroc. 

Iar aceștia doi reprezintă doar capătul unui lung șir de investigații despre psihoterapeuți, reali sau autointitulați, ghizi spirituali și falși vindecători, care profită de pe urma unor oameni aflați în unele dintre cele mai vulnerabile momente din viața lor - expuși de Răzvan Filip, tot pe PressOne. 

Din păcate, pentru mulți români care n-ar fi călcat vreodată în cabinetul unui psihoterapeut, pentru că au crescut - și păstrează încă - ideea că se descurcă bine mersi și fără, doar nu sunt nebuni, expunerea acestor personaje doar confirmă o prejudecată care se perpetuează încă în societatea românească și care face foarte mult rău: că psihoterapia e „un moft”, ceva la care apelezi dacă „nu ești normal” sau o scamatorie. Ceva nu departe de vindecarea prin lumină și îngeri, asociată cu astfel de practici pseudoștiintifice, sau, în anumite cercuri, inclusiv religioase, chiar mai dăunătoare decât astfel de practici. 

Violența sistemică se autoreproduce

Însă succesul și longevitatea unor oameni precum Ion Duvac sau Cristian Andrei în profesia lor are mai puțină legătură cu profesia în sine și mai multă cu același lucru care i-a ținut atâția ani la catedră pe Alfred Bulai, Marius Pieleanu sau pe Horia Bădău. 

Sau, dacă vrem să facem un pas în afara țării, care i-a protejat pe abuzatori de alt nivel, precum Harvey Weinstein, Jeffrey Epstein sau P. Diddy. 

Niciun dintre aceștia nu e psihoterapeut. Toți sunt însă produsele unui sistem în care abuzul e normalizat. 

„E doar o glumă” 

„Hai, n-o lua și tu personal, te iei prea în serios” 

Nicușor Dan și prietenii săi. Cum să dai țara în mâinile demagogilor - rețeta rapidă

Reconcilierea se poate face doar la firul ierbii. Și nu mimând interesul, ci efectiv implicând societatea civilă reală, oamenii care țin pe umerii lor această țară. Dialogând cu ei, concepând împreună cu ei politicile publice, implicându-i în propriul lor viitor, iar nu dictându-l de sus. Și în niciun caz prin coterii politice.

Suntem răi, oameni buni. Cum o știre care ar fi trebuit să fie despre Evaluarea Națională a devenit instrument de hărțuire a unei eleve

Mii de păreri răutăcioase curg în secțiunea de comentarii a unui videoclip în care o adolescentă, ieșită de câteva clipe de la examen, spune zâmbind că nu s-a descurcat foarte bine. Entuziasmul ei și faptul că are unghiile lungi s-au transformat într-o avalanșă de ipocrizie și violență împotriva copilei. 

„Încerc doar să te ajut, e pentru binele tău”

„Exagerezi.” 

Când eram studentă - la SNSPA, chiar - abuzurile celor doi profesori nu erau doar cunoscute printre studenți, ci normalizate până la a fi, uneori, reinterpretate chiar în cheie pozitivă: te-a băgat în seamă, înseamnă că ești interesantă. 

E un sistem care se autoreproduce de generații și care invalidează mărturiile victimelor ca fiind minciuni sau exagerări. Care subordonează bunăstarea acestora unor interese clientelare (caută să nu strice relații care pot, pe termen lung, să se dovedească benefice cuiva sau altcuiva). Care nu-și asumă responsabilitatea pentru propria ogradă - în fața unui potențial scandal într-o instituție, e mereu mai ușor să închizi ochii și să te prefaci că nimeni nu a greșit cu nimic, nu? Și în care actorii își prioritizează propria liniște și pace în dauna bunăstării altora, mai vulnerabili ca ei.

La urma urmei, de ce să-ți strici buna dispoziție investigând ce se întâmplă sub acoperișul propriei instituții, când ai putea, mai degrabă, să n-o faci? 

În acest sistem, mărturiile femeilor care cad victime ale unor prădători sociali (și, în anumite cazuri, sexuali) sunt invalidate și decredibilizate, iar femeile sunt sfătuite să nu vorbească, pentru că ar fi „în interesul lor”. 

Iar ăsta e un argument puternic - și un instrument potent de violență sistemică. La urma urmei, te gândești, cu ce grad de succes ai putea tu, o studentă oarecare sau o pacientă a unui psihoterapeut (real sau autointitulat) celebru, o angajată oarecare dintr-o instituție publică sau privată, și așa mai departe, să te iei la trântă cu un personaj puternic, protejat de un întreg sistem de interese interconectate, care depind unele de altele? 

Câte dintre noi n-am fost sfătuite - sau n-am sfătuit, la rândul nostru pe cineva - „să meargă mai departe, că n-are rost”? Cu bune intenții și cu o doză de realism, chiar cinism care, din păcate, păreau singura soluție puse în fața alternativei. 

Imagine originală ID 115038272 | © Fsstock | Dreamstime.com

Când victima nu e „perfectă” și expunerea poate face mai mult rău decât bine rezultă „ce-ai căutat noaptea pe stradă?” sau „de ce-ai intrat în biroul șefului îmbrăcată așa?”

Când ai doar UN caz și-ți spui „e nevoie de mai multe voci, altfel n-avem ce face” pentru că opinia publică nu se hrănește cu nenorociri la scară mică. 

„De ce abia acum?”, se întreabă unii comentatori pe internet, cu autoindulgență și superioritate morală, de pe canapeaua din sufragerie. „De ce a așteptat atât? De ce nu s-a dus la poliție?”

Da, o parte din răspuns e în experiența traumatică și mecanismele psihologice de autoprotecție ale victimelor. Și despre asta se vorbește, din fericire, mai mult decât acum un deceniu sau două, când astfel de personaje nu doar că nu erau sancționate, dar păreau aproape niște mici dumnezei instituționali, imposibil de dărâmat. 

Cealaltă parte, însă, a răspunsului la întrebarea „de ce acum?” e în acest sistem violent la nivel structural, care abia în ultimii ani a început să fie zgâlțâit, prin curajul a nenumărate voci care au decis să nu mai tacă.  

***

Faptul că Ion Duvac e membru - și a fost vicepreședintele - comisiei pe a cărei masă ajung alte cazuri de abuz terapeutic este de o ironie pe care n-o poți inventa. 

La scurt timp după publicarea investigației PressOne, Colegiul Psihologilor, prin Comisia de Deontologie și Disciplină, s-a separat de Duvac cu viteza cu care scapi o tigaie fierbinte din mână și s-a autosesizat (deși susține că nu există sesizări privind comportamentul lui Ion Duvac, nici abateri disciplinare). 

În alte cazuri care i-au ajuns pe masă, documentate chiar de PressOne, terapeuți suspendați au practicat în continuare fără grijă luni bune după suspendare, iar dosarele ajunse la ei pe masă au avut nevoie de ani întregi pentru soluționare. 

Într-o altă situație, chiar au refuzat cu totul investigarea abuzului unui psihoterapeut după ce acesta chiar își recunoscuse fapta, pentru că plângerea ar fi fost „tardivă” și fapta s-ar fi prescris. 

Ion Duvac, confruntat cu o înregistrare în care abuzează verbal o pacientă de pe o poziție de putere, cu lejeritatea - și autoasumarea! - unui om care nu face asta prima oară, care nu vede o problemă în a trata așa o pacientă, în a o obiectifica sexual de pe o poziție de putere, nu își asumă nimic. Nu își cere scuze. Nu își asumă responsabilitatea. 

În schimb, încearcă să intervină în redacție și să negocieze amânarea sau anularea publicării. Își folosește chiar și propria soție în această negociere. Apoi acuză redacția de rea-voință, invocând o potențială candidatură la conducerea instituției - la care nu mai avea oricum dreptul, prin regulament - ca fiind în spatele a ceea ce el numește o „campanie de denigrare”. 

Nimic despre femeile pe care le-a rănit. Doar despre el. 

Cristian Andrei, expus public, are o abordare similară. La scurt timp după publicarea investigației PressOne, în timpul unui live pe internet, Cristian Andrei susținea, referitor la acuzațiile de hărțuire și agresiune sexuală, că ar fi vorba de „ostilitatea femeii față de bărbatul la care nu mai are acces”. 

„Când oamenii o să vină la mine să-mi ceară ajutorul, am să-l dau, chiar dacă mi-este interzis, sub forma în care voi putea. O să continui să scriu și o să continui să iubesc. Dacă va fi o problemă să ajung în pușcărie, de-abia aștept să pot să-i consiliez pe colegii de pavilion sau de celulă. Adică eu știu foarte clar cine sunt, știu ce vreau să fac și nu-mi este rușine cu mine”, mai spunea, în același context, Cristian Andrei.

Nimic despre nenumăratele voci care îl acuzau, ca Fantoma Trecutului lui Dickens, de abuzuri care se întindeau pe decenii. 

Nicio responsabilitate. Doar câteva cuvinte despre ce crede și ce simte el. 

Nici Alfred Bulai, nici Marius Pieleanu nu și-au asumat vreodată responsabilitatea după ce au fost expuși, ba chiar cel din urmă anunța, la rândul lui, un „linșaj”.

În lumea acestor oameni nu există decât ei. Nu e posibil să fi făcut, cu adevărat, ceva rău. Sunt atacați, denigrați, linșați - chiar și atunci când sunt puși față în față cu mărturii înregistrate. Măreția lor, grandoarea lor personală și profesională, trebuie că a amenințat pe cineva - nu există loc de altceva. 

Și din cauza lor, profesii întregi - precum cea de psihoterapeut -, dar și instituții întregi, care, în teorie cel puțin, ar trebuie să servească un rol important în societate, sunt întinate în fața opiniei publice. 

Unele dintre persoanele care au intrat în cabinetele lui Cristian Andrei și Ion Duvac nu vor mai avea, poate, niciodată acces la ajutorul real pe care ți-l poate oferi psihoterapia, pentru că și-au pierdut definitiv încrederea în oamenii care exercită această profesie, al cărei scop e vindecarea sau, acolo unde nu se poate, diminuarea suferinței. 

Și, dincolo de ele, mulți alți oameni vor asocia această profesie cu practicile neortodoxe ale câtorva excepții lipsite de empatie și profesionalism, pe care sistemul le-a tolerat și normalizat, profitând de cultura tăcerii celor vulnerabili.

Și asta e o pierdere cumplită.