Este ținutul prin care Via Transilvanica șerpuiește cel mai îndelung, ceea ce mi se pare oarecum normal fiindcă Banatul în sine e un superlativ, etern prilej de mândrie locală. Are nu mai puțin de 224 de kilometri. Deși conține toate trepetele de relief caracteristice României, Caraș-Severin este predominant muntos, cam 65%. Avem aici Munții Banatului, Țarcu, Poiana Ruscă, Cernei și Godeanu cu al său vârf sacru al dacilor, pe nume Gugu, de 2291 de metri, sanctuarul lui Zamolxis.

Cu Munții Cernei am avut neașteptate revelații. Acolo am întâlnit ciobani ciudați, care parcă erau înțeleși să dea informații greșite, dar și flori galbene înalte cât omul, de care nu mai văzusem niciodată. Apoi ne-am rătăcit și am bălăurit o vreme printr-o junglă de urzici și ruji de mure, fără pic de apă. Literalmente am crezut că vom muri de sete. Voi sări însă peste acest episod întipărit în memoria mea cu titlul „Izbăvirea de la Bolvașnița”.

Ținutul acesta are cam tot ce ți-ai putea visa ca drumeț, nu doar munți. Are ape, peșteri, lacuri, chei, iar natura e luxuriantă, parcă hiperbolizată. Iarbă pe care o știu de maximum jumătate de metru, în Caraș poate avea doi!

Parcul Naţional Semenic-Cheile Caraşului prin care am tot pedalat este fantastic. A fost înfiinţat în anul 1982, fiind unul din cele 13 parcuri naţionale din România. Are o suprafaţă de peste 36 de mii de hectare, conține cele mai lungi şi sălbatice chei din România, adică aproape 20 kilometri, include opt rezervaţii naturale şi cea mai mare suprafaţă de pădure cvasi-virgină din Europa, de peste cinci mii de hectare, cu arbori bătrâni și de 350 ani.

Un pic pe de lături de Via de pășești poți da peste alte mirări și minunății, cum ar fi Cazanele Dunării, Cheile Nerei-Beușnița, Orașul Nou de tristă amintire născut mort din fanteziile unui dictator obsedat de industrializare, Băile Herculane – cândva o stațiune de vis, azi înecată de mlaștina corupției sau romantica linie de cale ferată de la Oravița la Anina, asta ca să enumăr doar câteva dintre locurile mele favorite.

Cu Gigi Lungu pe ploaie în căutarea traseului nu departe de Prisăcina

Calea noastră pătrunde în acest ținut pe la Bucova, pe un vechi terasament de cale ferată, unde exista cândva un tren cu cremalieră. Șerpuiește prin Porțile de fier ale Transilvaniei și străbate Țara Gugulanilor, Banatul Montan trecând prin nesfârșite păduri seculare de fag ascunse în pustiu. Se încheie la Crușovăț. Dar spectacolul de pe parcurs e total. Și nu e pentru oricine, ci doar pentru curajoși.

Terra Banatica este o combinație stranie de natură sălbatică cu amintiri despre minerit și industria grea, astăzi aproape apusă. Drumețul va da peste o istorie legată de fabrici și uzine majoritatea devenite amintire. La fel, va da peste etnii dispărute sau sate șterse de timp de pe suprafața pământului. Este un tărâm încărcat cu multă nostalgie.

Cred că cea mai nostalgică poveste este legată de satul uitat Lindenfeld, reședința unor coloniști germani din Boemia cunoscuți în zonă drept pemi. Acolo era să îngheț cândva în biserică alături de Mircea Gherase. Țin minte că atunci, în anii ’90, drojdierii din satul vecin Poiana, acești clarvăzători ai paharului și penumbrei, aveau fantezii despre renașterea satului și vorbeau despre un misterios investitor elvețian aflat la concurență cu un fabricant de ciocolată belgian. 

Multe case mai erau pe atunci în picioare, ba chiar am întâlnit și un fost locuitor întors vremelnic din Germania. Însă de peste tot te pândea o senzație de abandon, din care puteai ghici graba unei plecări fără întoarcere. Într-una din case cutia cu chibrituri era lângă sobă, oglinda în cui, o oală pe masă și o cămașă albă pe tăblia patului, de parcă proprietarul tocmai ieșise până în vecini. Azi din păcate, din Lindenfeld nu a mai rămas nimic, locul e populat doar de ciobanii din Poiana. Brebu Nou sau Gărâna puteau avea aceeași soartă, dar aceste locuri au renăscut.

O bucată din Lacul Secu văzut de pe culme

Revenind la metalurgie și minerit, aici în zonă vorbim despre o tradiție de sute de ani, despre combinate siderurgice cu mii de angajați. De exemplu, UCM Reșița, un adevărat simbol al Banatului producea motoare navale, agregate hidroenergetice, motoare diesel și electrice. La Reșița, pe lângă oțel, se mai fabrica și armament. Iar în 1872 s-a fabricat prima locomotivă pe nume Resicza. Stă acum frumos pe un piedestal, mândră ca o statuie. Cred că o escală la Muzeul de Locomotive cu abur, practic cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa este neapărat necesară.

Ar mai fi de amintit uzina de Construcții de Mașini din Caransebeș, Uzina de Construcții Metalice Bocșa, Uzina din Oțelul Roșu, centru al metalurgiei feroase, atestată în vremea Imperiului Habsburgic în 1796. Dar cea mai tare e termocentrala de la Anina, un pic mai departe de traseu.

Când, în 1988, s-a stricat rotorul de la generatorul turbinei, nici unul dintre cei 2.000 de oameni aduşi de aiurea şi plasaţi între păduri, în cele aproape o sută de blocuri proaspăt construite ale Oraşului Nou, nu bănuia că acela era începutul sfârşitului. Au urmat Revoluţia şi apoi agonia. Lovitura de graţie a dat-o un grec spilcuit pe nume Vatistas, care a angajat vreo 300 de sudori să taie mamutul de la Crivina în bucăţi şi să-l vândă la fier vechi. Cam 150.000 de tone, un mizilic.

Resicza, mândria orașului cu același nume
Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Ne preumblăm prin Banat, dar totuși, de unde vine denumirea? În anul 1230 a luat fiinţă Banatul de Severin – unitate militar-administrativă ce cuprindea sudul Banatului, zona Severinului şi o mică parte din vestul Olteniei, cu centrul în cetatea Severinului.  Ulteritor a devenit feudă a domnilor Ţării Româneşti.

La mijlocul secolului al XVI-lea, o mare parte din Banatul de Severin a căzut sub dominaţie turcească, în aceste ţinuturi vechi româneşti fiind create sangeacuri, unite ulterior într-un paşalâc, cu reşedinţa la Timişoara şi care va dura până la începutul secolului al XVIII-lea.

Banatul o ține sus și tare pe-aia a lor cu „fruncea”, deși azi lucrurile nu mai stau chiar pe vremuri, gâștele de pe uliți nu mai sunt așa de grase iar, pe alocuri, ținutul pare abandonat. Adevărul este că pe vremuri Banatul a fost perceput ca un El Dorado, drept urmare numeroase etnii s-au adunat aici, au coabitat, au colaborat, au trăit în bună înțelegere. Întâlnim aici nu doar români, ci și sârbi, croați, germani, maghiari, evrei, bulgari, italieni, greci, armeni sau turci. A fost mereu un tărâm râvnit, pizmuit, mai ales câmpiile bogate ale Timișului și Aradului.

Simbolizează România îndestulată, înstărită, cu case fortărețe și sate cu străzi late, trotuare drepte și straturi de flori dinaintea porții. Nu puțini munteni sărmani de prin Apuseni s-au strămutat în Banat în căutarea bunăstării, fiindcă umbla vorba că acolo ar fi cel mai bun trai din țară.

Într-adevăr, amestecul de culturi și etnii a creat în Banat ceva special, sofisticat și cosmopolit, iar bucătăria opulentă o dovedește prea bine. Dacă cercetezi bine te poți răsfăța cu dulceața de ardei iute, zacuscă din dovlecei, salată bănățeană cu ciuperci și legume ca la Wolfsberg, cârnați pecinari ca la Cornereva, papricaș ca la Nițchidorf sau brânză de capră împistrită cu piparcă.

Mai poți degusta cunoscutele lor sosuri și ciorbe îndulcite, dar și fripturi savante sau pilafuri drese cu verzituri și paprică. Rafinații îndrăgostiți de gastronomie pomenesc de soiuri de vin cu denumiri exotice cum ar fi Creața de Teremia Mare, Cadarca de Miniș sau Mustoasa de Măderat. Iar despre felurile de răchie nu merită vorbit, ci trebuie doar mers până la Teregova, unde te așteaptă la porți o largă ofertă, pe lângă afinate, sucuri și siropuri de tot soiul.

Am șezut și am ciugulit cu smerenie, în tăcerea pădurii de fagi

Peste toate, pentru mine Via în Caraș înseamnă o seamă de oameni pe cinste. Printre cei mai speciali o amintesc pe Oana aka Doda Natural din Iabalcea, protectoarea cățeilor de pripas, mare ciclistă, fata de la care cumpărăm săpunuri făcute cu mânuța ei.

Ar mai fi Gigi Lungu, ranger în Parcul Național Domogled-Valea Cernei alături de care am umblat mult în ploaie în căutarea căii. E un oltean brici de isteț, cu verbul la purtător și mare căutător de comori, fără să știe că cea mai mare comoară este tocmai el însuși și poveștile aferente. El ne-a introdus la cârciuma lui Nea Tică de pe Valea Cernei, unde de neratat sunt două chestii: pastrama de oaie și țuica de gutui. Și tot împreună am mâncat pită cu brânză în casa pădurarului din Ineleț, un excelent ghid local, care ne-a ajutat să trasăm poteca.

I-aș mai aminti pe rafinații într-ale găzduirii și mâncării Alina și Gabi de la Kibuț Gărâna, cu a lor Luna, cea mai delicioasă și mai pisiocoasă femelă de pitbull din lume. De pe terasa lor l-am admirat pe Iohan, unul dintre ultimii sași din zonă cosind de zor pe un deal, manual.

Peste toate, nu cunosc oameni mai îndrăgostiți de propriul lor oraș decât prietenii mei reșițeni Miță, Werni, Mișu sau Seba. Toți sunt cicliști împătimiți, periculos de buni, cunosc toate traseele și cotloanele de prin Cheile Carașului sau Semenic și sunt în stare să-ți preamărească ținutul lor ca nimeni alții. Dacă vreți „să vă cărați cu bița”, cum le place lor să spună, zic să dați o raită pe la atelierul numit „Două pedale”. Au și tricouri mișto de tot, preferatul meu e cel verde cu galben. Evident, pe spate scrie mare Reșița.

Din păcate însă, nici prin munții lor nu e totul ciripit de păsărele și poveste. Fiind un teritoriu muntos și în mare parte pustiu, e terenul de joacă favorit al amatorilor de ATV și Enduro, acești teroriști ai ecosistemelor naturale. După mine, doar vânătorii de bălți și noroaie cu mașini de teren pot fi mai enervanți.

Iabalcea, dimineața

Nu uit cât de extaziat eram de peisaj în timp ce coboram zgâlțâit cu ambele mâini pe frâne un abruptiș prin pădure de la Gărâna spre Reșița, călare pe bicicleta mea poreclită de prieteni Epava, în timp ce mă întrebam sincer în sinea mea dacă nu cumva acum, la bătrânețe, aș merita și eu un full suspension pe 29, mai blând cu oasele omului?

Nu o dată m-a străfulgerat gândul că dacă îmi rup ceva prin pustietățile astea fără gram de semnal, nu mă mai găsește decât poate Vitoria Lipan, brava eroină din romanul Baltagul, cea care și-a găsit bărbatul ucis după modelul Baladei Miorița. Am alungat gândul când am dat peste tufe întregi de frăguțe grase și m-am pus pe ciugulit. Vreme de cinci ceasuri am fost singur doar cu liniștea și bornele de pe cale, ceea ce mi s-a părut un straniu cadou.  

Unde aș reveni în Caraș? La Lindenfeld, în biserică, singura clădire care păstrează memoria locului și unde pe vremuri în vasul de apă sfințită cineva pusese câteva fructe de scoruș și două bețigașe legate ca o cruce. M-aș întoarce la Iabalcea, unde salutam oamenii dimineața și ei mă priveau cu mirare că vorbesc românește. Și da, aș reface pe biță tura Carașova – Coșava – Prigor, prin templul fagilor și inima pustietății.

Fotografia copertei este și ea o mirare. La începutul secolului al XX-lea s-au făcut niște amenajări hidrologice prin munți, respectiv un sistem de captare și dirijare a apelor prin niște apeducte, canale și tuneluri acoperite cu plăci de beton acoperite de frunze și mușchi, care te lasă pur și simplu cu gura căscată. Tunelul Cleanțul Sârbului de exemplu, construit cu o formă ovoidală în 1903 are 114 metri. Mai sunt și altele: Crăinicel, Izvorul Rău sau Izvorul Mic.

Am stat mut ascultând apa și am măsurat-o: are pe puțin un metru adâncime. Tot minunându-mă de creativitatea inginerească, m-am întrebat oare cum ar fi să înoți lăsându-te dus de curent prin toate aceste canale și tuneluri? Oare unde și cum ai sfârși? Încă mă întreb.

Demult, pe vremea când nu știam pe unde va duce calea, dar o căutam asiduu

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.