Orașul născut mort. Orașul Nou

Ziua arată rău, cu nori negri și joși. Parcă ar fi o dimineață în care n-ai băut nici măcar o gură de cafea. Nu-ți vine să tragi de volan, să iei curbele.

Drumul urcă în serpentine strânse, pe un drum din plăci vechi de ciment. În stânga e râul Neagra Șarului, din care ultima formă de viață și-a dat obștescul duh în urmă cu zeci de ani buni.

De ce? Fiindcă în acest râu se scurg reziduurile de la mina de sulf de pe muntele Negoiu Românesc din Parcul Naţional Călimani, cel spre care ne îndreptăm acum.

Iar vârful muntelui, ia-l de unde nu-i!

De la 1.900 de metri, cât avea, a fost retezat până la 1.500. Exploatarea de sulf a început în 1969 şi a durat aproape 30 de ani. În zilele ei fericite, dacă se pot numi aşa, la mină lucrau peste 8.000 de oameni.

Pe salarii enorme pe atunci, de până la 7.000 de lei, dar altfel cam în zadar, pentru că exploatarea nu a fost rentabilă niciodată.

Dar, de frică, cei din conducere, altfel oameni curajoşi când venea vorba despre chiolhanuri şi vânători cu colegii de partid, au raportat în mod constant cifre umflate.

Minciuna ca politică de stat. Minciuna ca pâine de toate zilele. Vremuri mincinoase.

Oraşul tăiat în munte, azi tăcut şi sumbru, cândva bubuia de viaţă. Avea de toate: blocuri, magazine, cârciumi, cinema, ba chiar şi un club, pe unde se perindau formaţii populare aduse să distreze clasa muncitoare.

Multe ferestre au încă vedere spre mina de suprafață, dar nu pentru multă vreme, fiindcă dărâmarea blocurilor a început. Acest oraș-fantomă va dispărea, la fel ca tabla, fierul vechi și orice s-ar mai putea valorifica.

Firma germană Wittfeld a câştigat licitaţia pentru ecologizarea zonei. Pe un platou, un ghem uriaș de sârme și fier betoane încâlcite pare o instalație de artă contemporană.

Nimeni nu poate spune cum vor arăta peste 10 ani haldele de steril şi hăurile gălbui-roşiatice săpate în munte, de pe care, la fiecare ploaie, se scurg torente în râu.

Nişte cizme de gumă găurite, fără stăpân, spun însă totul despre cei plecaţi, care s-au mişcat cândva în această realitate sumbră.

Plouă deja, ca într-un film rusesc. Tufe de rododendron aruncă pete de culoare pe culmi.

Frumuseţea peisajului te face pentru o clipă să uiţi absurditatea acestui oraş născut din visul nebun al unui dictator din Balcani, acolo unde viața și moartea se amestecă într-un cocktail atât de original şi de ameţitor, încât doar noi, cei care l-am trăit, îl mai putem înghiți, povestindu-l.

Termocentrala căreia i-a stat inima în loc

Să mergi cu trenul de la Oravița la Anina e ca și cum te-ai întoarce în timp. Pe băncile austere din lemn, patru navetiști joacă tradiționalul filcău. Niște clasici în viață.

La capătul vagonului, o fetiță se uită la șine cu o privire pierdută, de o tristețe inexplicabilă pentru o zi perfectă de vară. Doi îndrăgostiți în rama ferestrei deschise se joacă apucând de afară frunze cu mâna.

Trenul se strecoară prin vegetația bogată ca un varan în pragul pensiei. Se mișcă greoi, parcă în slow motion, iar tunelurile par găuri cosmice, infinite.

Cazul Anina este emblematic pentru cum funcţionau lucrurile în regimul comunist, pentru felul în care se năşteau peste noapte, te miri pe unde, cartiere de blocuri iscate ca din pământ.

Cineva „de foarte sus” din structura partidului, cu o minte odihnită, se trezea într-o dimineaţă cu o idee atât de genială, încât nimeni nu mai îndrăznea să o conteste. Din contră, oricât de absurdă şi nepractică ar fi fost, ideea trebuia pusă în aplicare, cu orice sacrificii.

Termocentrala de la Anina a fost o asemenea idee. Nu departe de ea, din necesitate, s-a născut un conglomerat de blocuri purtând numele de Orașul Nou. Într-o zi, m-am dus să îl văd de aproape.

Remus Radu, un jurnalist de excepție, a investigat această istorie și mi-a dat permisiunea de a o reda aici, pe scurt.

Romeo Zbârcea, şeful de proiect al termocentralei, susţine că omul care s-a ocupat de punerea în practică a ideii a fost premierul de atunci, Ilie Verdeţ.

Drept urmare, casele din patru colonii ale nemţilor şi cehilor (Ponor, Ceha, Reitz si Jumanca), care fuseseră aduşi acolo ca mineri de către fostul Imperiu austro-ungar, au fost demolate. Ba, mai mult, prin 1983 muncitorii au vopsit în negru-lucios muntele Tilva Zinei, ca să vadă Ceauşescu din elicopter că există stocuri suficiente de lignit.

Termocentrala construită între 1977 și 1984 a presupus sacrificii imense şi vag inutile pentru cei 6.500 de muncitori implicaţi: săparea a 4,7 milioane de metri cubi de rocă dură, construirea unui baraj, defrişarea a trei munţi și pomparea apei din râul Miniş la o diferenţă de nivel de 450 de metri.

În cifre, o investiţie de peste un miliard de dolari din bugetul statului, bani despre care majoritatea românilor habar nu aveau.

Investiţia s-a dovedit a fi total nerentabilă. Termocentrala pe șisturi a funcţionat doar 4 ani, timp de câteva ore pe zi − mai precis, 8.407 de ore în total −, și niciodată la capacitate maximă.

Când, în 1988, s-a stricat rotorul de la generatorul turbinei, niciunul dintre cei 2.000 de oameni aduşi de aiurea şi plasaţi între păduri, în cele aproape o sută de blocuri proaspăt construite ale Oraşului Nou, nu bănuia că acela era începutul sfârşitului.

Au urmat Revoluţia şi agonia. Lovitura de graţie a dat-o un grec spilcuit pe nume Vatistas, care a angajat vreo 300 de sudori să taie mamutul de la Crivina în bucăţi şi să-l vândă la fier vechi.

150.000 de tone, un mizilic.

Remus Radu rememorează:

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

„Pe lângă fasole și cartofi, căutătorii de fier vechi se hrănesc cu visul că, într-o zi, o să-i fenteze pe gardieni și-or să ajungă la Dealul Clofat. Umblă vorba că, înaintea vizitei lui Ceaușescu, acolo au fost îngropate multe excavatoare și basculante, «că se vedeau urât de sus».

Ionică Panduru ține o cârciumă la parterul unui bloc cu patru etaje, în care nu mai locuiește nimeni: «Blocurile astea-s făcute în ’88, când trăia termocentrala, dar prin ’92-’93 s-or răspândit toți pe la casele lor, prin țară».

Panduru are trecute pe caiet, la datorii, toate cele 30 de familii care mai locuiesc în zonă. Cel mai bine se vinde «mestecata românească», juma’ votcă, juma’ lichior”.

Dau o tură printre blocurile goale, fără ferestre. Senzația e stranie, parcă le-a scos cineva ochii. În jur, nici țipenie, doar o liniște suspectă.

O fi prea dimineață?

Deși zona pare pustie, te simți totuși privit. Câteva apartamente, ici-colo, par locuite, dar numai așa, pe sărite. La o fereastră de la etajul trei flutură niște rufe, puse la uscat pe un suport.

Mă trezesc uitându-mă îndelung la un prosop roz cu flori, unduit de vânt.

La un parter de bloc, un magazin. În fața lui, o terasă cu bănci vopsite în albastru ultramarin. Doi drojdieri își dau greața cu prima bere a zilei. Beau cumva forțat, ca dintr-o obligație de servici.

După fiecare înghițitură, înșurubează ceremonios dopul la loc, de parcă ar fereca în sticla de plastic ceva duh împlinitor de dorințe dintr-o poveste orientală. Mai stau un pic, tăcuți, apoi iar desfac dopul, sărută gura sticlei și închid duhul înapoi, la locul lui.

Amândoi petrec cu privirea un porc. Porcul a ieșit dintr-o scară de bloc rămasă fără uși. Trece pe alee. Merge îngândurat, de parcă ar fi în misiune. Grohăie ceva important în barbă. Gușa-i tremură ca o piftie, la fiecare pas. Ce premoniție!

Vânzătoarea a ieșit din magazin. Sprijinită de tocul ușii, fumează. Ține ochii întredeschiși. Uneori simți când oamenii nu au chef de vorbă, mai ales cu un străin.

Atunci ții întrebările pentru tine și te aliniezi și tu la liniștea asta care umple, ca un fum, toate găurile negre rectangulare ale apartamentelor părăsite, holbându-se la tine ca un ciopor de balauri chiori.

„Basa nu știe să moară”

Oamenii au plecat care-ncotro imediat după ’90, când s-au lămurit că mortul de la groapă nu se întoarce. Și, într-adevăr, rotorul de la generatorul turbinei nu s-a mai întors niciodată de la IMGB, unde fusese trimis la reparat.

Au rămas blocurile, majoritatea nelocuite.

Acum, printre pereții bucătăriilor își fac veacul diverse vietăți. Neavând la îndemână oameni, mă împrietenesc pe rând cu animalele. Mai întâi, cu o mică turmă de capre.

Trei cai îmi pozează din rama unui living de la parter. O vacă pare să ia un pâlc de blocuri între coarne. Un cal maro bântuie pe o alee și singurul sunet care anihilează tăcerea de mormânt sunt copitele lui pe ciment.

După prânz, mă întorc la magazin. Mă împrietenesc cu singura clientă a terasei, pe care acum a venit soarele: Cristina, poreclită Truli. E simpatică și povestitoare. Are cam 35 de ani.

Voce groasă, de șmirghel, fumătoare de țigări ieftine. La cap e legată cu un fular mov. Ronțăie o Eugenie și bea neconvingător dintr-un suc.

Povestea ei simplă de viață, nu lipsită de speranță, e totuși de o tristețe prea apăsătoare ca să o dai mai departe. Norocul s-a cam descotorosit de ea. Pe scurt, trăiește singură între niște betoane, fiindcă nu are încotro s-o apuce.

Piesa ei de rezistență − un calorifer electric, pe ulei. Când e curent, mai ajută. Doarme îmbrăcată. Trăiește de pe-o zi pe alta. Apa e pe rație, curge cam o oră pe zi, uneori amestecată cu mâl. Viața ei este o așteptare a ceva bun și miraculos, care tot nu mai apare. Dar poate, poate, într-o bună zi…

Între timp, parcă de nicăieri, s-a activat puștimea. Din găvanele negre ale ferestrelor de la parter, intră și ies copii cu mintea-n vacanță.

Sunt în era pre-digitală, așa că se zbenguie, țipă, fug unii după alții, joacă ascunsa, joacă pac-pac, urcă sus-jos prin scările părăsite, mai grozav ca în cel mai tare joc video.

O fetiță cu sindrom Down poreclită Gogoașa și-a pierdut mingea roșie și plânge cu suspine. Spânzurați cu mâinile de o bară de bătut covoare, o fată blondă și un băiețaș brunet, ambii în tricouri albe impecabile, fac concurs care se poate ține mai mult.

Liniștea aceea apăsătoare e spartă acum de chiotele acestor copii, al căror teren de joacă sunt toate blocurile abandonate și semi-abandonate din jur. Pentru că am un aparat foto în mână, toți se simt datori să devină un pic vedete.

Colo către după amiază, intră în scenă cei patru foarte cool mușhetari ai Orașului Nou: Andrei, zis Basa, Vali, Ionuț și Carol. Devin imediat ghizii mei, mă plimbă peste tot și încep să-mi traducă locul pe limba lor.

Pentru ei, istoria se derulează alert, la timpul prezent. Mă duc să-mi arate grafittiuri făcute de ei în tot felul de dormitoare goale.

Ionuț îmi face cunoștință cu calul lui. Vali, cu grădina lor de zarzavat. Îmi arată locurile lor favorite de joacă și îmi povestesc despre prostiile făcute de Basa care, deși e cel mai mic, e cel mai zălud.

Basa e eroul lor − trimis mereu la înaintare când pericolul devine prea mare.

„Basa nu știe să moară. Are nouă vieți, ca pisica. Am jucat odată mâță pe blocul ăla de patru etaje. S-a împiedicat și a căzut, dar a rămas spânzurat de guler într-un fier beton ieșit din perete la erajul trei. Nouă ne-a stat inima-n loc, dar el râdea ca prostu’. Nu se mai putea opri din râs.

 Acolo, chiar în blocurile alea părăsite, facem concurs care sare de mai sus. Iarna mai ales, când e zăpadă mare, sărim și de etajul doi. Basa a sărit odată chiar de pe bloc. Doar o mână și-a rupt.

 Altădată era cât pe ce să dea foc la tot Orașu’ Nou. Nu știu ce l-a apucat să aprindă un cauciuc de tractor sus, pe deal, și să-i dea drumul la vale. Dacă nu se oprea în peretele ăla, ajungea jos, în pădure. Sau chiar în șosea.

Dar cea mai tare fază a fost când i-a venit lui ideea să încalece un cal care stătea în apartamentul ăla de la parter. S-a cățărat Basa pe pervazul de la geam, ușurel, așa, și de acolo s-a urcat pe el.

Calul s-a speriat și a dat să iasă pe ușă afară, mai mai să dea ăsta cu capul de perete. Apoi, calul a luat-o la fugă spre pădure, cu el în spate. Se ținea nebunul strâns lipit de coama lui și răsunau blocurile de ecou cum mai râdea… Eu cred că Basa o să trăiască veșnic”.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...