Cine pierde Cheile Nerei

„Sireaca țară”, vorba cronicarului, are o problemă. O problemă de identitate. După 26 de ani de libertate, încă nu are proiecții pe termen mediu și lung, așa că nu se poate decide cum și-ar dori să-i arate viitorul: turistic, industrial, agricol, digital?

Prin gesturi bruște și incoerente, România încearcă să recupereze ceva aproape imposibil de recuperat. Îmi amintește de o scenă petrecută lângă Teiuș, unde trenul a oprit odată în câmp, vreme de un ceas. Când l-am întrebat pe conductor care-i baiul, și-a mutat chipiul mai spre ceafă și a răspuns misterios și impersonal: „Se recuperează”.

Scenariul e destul de simplist. De la un fel de tribună misterioasă, situată undeva prin Bruxelles, Europa cea bătrână declamă câte un adevăr general de tipul: „Avem nevoie de mai multe certificate verzi. Dăm bani pentru niște căsuțe de ciment generatoare de curent. Ia amplasați-le voi pe ce râuri vreți, apoi vedem ce iese. Ne raportați la sfârșit, da?”

Niște românași care au moștenit simțul adulmecării banilor fușeresc rapid tema de casă. Întocmesc niște studii de impact îndoielnice, apoi declamă tot de la o tribună, dar mai mică:

„Aprobăm construirea a peste 500 de MCH (micro-hidrocentrale), împânzim țara cu ele, (umflăm cașcavalul), apoi vedem noi ce se alege cu apa, peștii, viderele, turiștii și știința asta abstractă numită ecologie, care e un fel de poezie a mediului. Chiar, cine mai are nevoie de poeți și de poezie în vremuri de restriște, când avem de recuperat ditamai decalajul istoric?”

Pe scurt, noi, „beneficiarii” direcți ai acestei macro-afaceri cu micro-hidrocentrale, ne trezim plătind o factură de electricitate mai scumpă, în beneficiul unor căsuțe de ciment care fac ca râuri zglobii să dispară ca prin minune.

Și ajung la subiect.

Protestul referitor la amplasarea a trei MCH pe râul Nera a strâns peste 40.000 de semnături până în dimineața de 23 februarie 2016.

Acest râu fabulos e o axă vie care străbate 15 arii naturale protejate, între care 3 rezervații naturale, 2 parcuri naționale, un parc natural și 8 situri Natura 2000.

„Bine, și clickurile astea unde se duc?”, o să întrebați. Nu știu, dar cred că e un bun început, așa că vă rog frumos să subscrieți aici și apoi vedem.

Să povestești de ce un râu e frumos și de ce lumea din jurul lui ar trebui să rămână așa cum e – asta nu știu. Asemenea relații de iubire sunt personale, se leagă doar trăindu-le. Ca să le trăiești trebuie să mergi acolo, să privești totul îndeaproape, de sus și de jos, să treci apa desculț, să simți mirosul de verde și alge în descompunere, ba chiar să te enervezi numărând peturile adunate vârtej, ca într-o horă.

Lecția succintă de geografie despre Cheile Nerei ar suna cam așa:

În sud-vestul țării, pornind dinspre Munții Anina, râul Nera sapă un defileu calcaros întins pe 20 de kilometri. Aceste chei, situate între localitățile Sasca Română și Șopotul Nou, sunt de o frumusețe frustă, fiind presărate de izbucuri submerse, poduri suspendate, doline, lacuri carstice, poteci și tuneluri săpate în pereții stâncilor, cascade sau praguri de tuf calcaros, peste care apa curge ca un voal.

Nu te îndrăgostești de un râu datorită unei aride lecții de geografie, ci o faci umblând zile în șir pe malurile lui, călcându-i pietrele, scăldându-te în el, studiindu-i toanele, ascultând ce vrea să-ți spună.

Descoperi că, pe alocuri, ba e molcom, ba năbădăios, ba jucăuș, ba chiar periculos. E ideal pentru rafting sau caiac mai ales primăvara când, nu de puține ori, se umflă, iese din matcă și bagă spaima în agricultori, cum ar fi acel sărman din cantonul Damian, arătând deznădăjduit spre tot porumbul lui culcat la orizontală.

Nera e un râu misterios, străbătând spații care nu par a fi din lumea aceasta. Am stat vreme îndelungată ascultând apa, privind cum lumina filtrată de frunzele copacilor face ca mușchiul copacilor să pară cea mai scumpă catifea.

I-am croșetat malurile și m-am rătăcit alături de frați în pădurile pe care le străbate, urmați zile în șir de un câine de pripas, care a făcut absolut tot ce trebuia ca să fie adoptat, dar degeaba.

Am stat tolănit cu un fir de iarbă între dinți în locul numit Moara lui Utan, m-am oglindit în Ochiul de smarald al Beiului, unde apa nu îngheață niciodată și unde încă mai există legende cu iele și sinucideri din iubire, m-am răcorit sub Cascada Beușnița demult, într-o zi de vară, și m-am înfiorat la gândul că aș putea aluneca în Lacul Dracului, despre care se spune că e blestemat.

Ecoul din acel loc e înspăimântător, iar pădurea toată îți sporește neliniștea.

Dacă austriecii și elvețienii, care și-au făcut ordine pe râuri și le-au civilizat cursurile, îndreptând malurile cu un asemenea sârg încât și-au ucis mai toate ecosistemele, ar putea importa Nera cu toată natura aferentă, inclusiv peturile, executând un mare copy-paste fizic, ar face-o cât ai clipi.

Fiindcă, la ei, așa ceva nu mai există demult.

La acest capitol, noi nu avem nimic de recuperat și nici de demonstrat. Ironia e că, fără voia noastră, ocupați cu construcția socialismului și a omului nou, am uitat în plata Domnului niște locuri prea ascunse ca să fie băgate în seamă și care, tocmai fiindcă au fost lăsate în pace, au devenit niște spații edenice.

Iar acum vrem să le distrugem iremediabil pentru câțiva kilowați în plus, când tocmai aceste nesperate enclave ne-ar putea aduce, într-o bună zi, izbăvirea.

Iar dacă odată, într-o zi de vară, umblând cu mintea prea odihnită pe râul Nera, găsiți o limbă de nisip nelalocul ei și vă apucă, la fel ca pe meșterul Manole, un soi de frenezie muncitorească de a vă îngropa propriul copil în malul râului, vă rog eu, nu vă prefaceți, nici în joacă măcar, că plecați și-l lăsați acolo, așa cum am făcut noi, fiindcă o să plângă multă vreme, cu sughițuri. Pentru așa ceva, în Norvegia…