Din Lindenfeld spre Jalal Abad

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

1. Lindenfeld – Câmpul cu tei

Incredibil câtă energie și mobilizare de forțe poți descoperi într-o cârciumă din România, la primele ore ale dimineții. Nu trebuie decât să te prefaci ușor neajutorat, că oamenii uită pentru o clipă de scopul pentru care se află la cârciumă și aruncă imediat în tine cu colaci de salvare.

Așa s-a petrecut în satul Poiana, nu departe de Caransebeș, când am intrat să întreb cum găsesc drumul spre Lindenfeld.

Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea. Mâinile făcute cuib pe păhărele au înțepenit: La nemți adică?, a întrebat unul. Apoi a început o avalanșă de explicații. Am ieșit discret din scenă lăsându-i să-și continue fabulațiile: cică doi magnați, un elvețian și un belgian, se află în dispută pentru renașterea acestui sat de munte părăsit: Dom’le, amândoi vor să facă o fabrică de ciocolată. Să vedem care iese.

Am fost de două ori în Lindenfeld, la o distanță de câțiva ani – o dată într-o vară, altă dată în miezul iernii. Vraja locului e, într-adevăr, diferită.

Dacă, vara, poți găsi oameni care mai vin la fân sau turme de oi la pășunat, iarna dai doar peste ruina înghețată a unui sat mort, complet depopulat.

Locuitorii – în jur de 30 de familii – veniseră în jurul anului 1825 din Boemia, pe vremea Imperiului Habsburgic. Li se spunea pemi și erau catolici.

Făceau parte dintr-un vast program de consolidare a granițelor imperiului, însă cei din Lindenfeld, neavând granițe la îndemână, s-au ocupat de creșterea animalelor și de prelucrarea lemnului.

Accesul a fost mereu o problemă pentru ei, dar oamenii, fiind harnici și hotărâți, au rezistat. Momentul de maximă înflorire, când satul adăpostea cam 350 de oameni, a fost prin anii ’30. Apoi, încet, oamenii au început să plece.

Exodul lor a avut loc în timpul regimului comunist, laolaltă cu șașii și șvabii. Iar dacă un loc ca Gărâna, aflat nu departe peste munte, înflorește de-a dreptul, iar fiii locului se întorc să-și răscumpere cu bani grei pământurile abandonate, Lindenfeld a pierdut bătălia cu timpul, rămânând o cochilie goală, care mai trăiește doar în visurile cu aromă de ciocolată ale alcoolicilor anonimi.

Vara am găsit satul năpădit de vegetație, vântul plimbând de colo-colo duhoarea unui leș. O singură casă era vie: un fost localnic, cu un aer învins, se întorsese din Germania, împreună cu soția și fiica lor bolnavă psihic, să petreacă o vreme acolo, ca la un sanatoriu. Vorbea puțin și emana o tristețe sfâșietoare.

Îmi aduc aminte de textura tactilă a zidurilor, de tencuieli în culori pline de viață, parcă lichefiindu-se în soare și dând la iveală cărămizi de un roșu aprins sau piatră bazaltică mată.

Iarna, în schimb, senzația de ruină și abandon e totală. Totul în jur devine semn, până și cele mai banale clăi de fân sau ulcelele uitate pe garduri. Dacă, vara, exteriorul e cel care te acaparează, iarna ai mai degrabă revelația interioarelor: în biserica austeră, pe lângă crucea mare de lemn sprijinită de perete, în vasul unde trebuia să fie apa sfințită am găsit niște fructe roșii de scoruș peste care cineva legase cu sârmă două bețe în formă de cruce.

Prin case plutea o senzație de abandon din care puteai ghici inevitabilul plecării fără întoarcere. Într-una din case, chibriturile erau lângă sobă, oglinda în cui, o oală pe masă și o cămașă albă pe pat, de parcă proprietarul tocmai se dusese până în vecini să ceară împrumut un pahar de ulei.

Undeva, între două ziduri, am descoperit vechiul generator care alimenta cândva satul cu lumină electrică. Ici-colo mai răsărea câte o țeavă, semn că oamenii avuseseră cândva apă curentă. La adăpătoarea vitelor mai venea doar viscolul, bătând neprietenos peste creste.

Stăteai așa înghețat și te întrebai: și imperiul ăsta, cu nimic mai breaz decât comuniștii în materie de idei demografice, ce-o fi avut în minte crezând că experimentul strămutării unor destine din Boemia într-un vârf de munte din Banat va fi o reușită?

*

2. Jalal Abad. Un șofer și niște cai.

Înainte de revoluție, timpul avea enorm de multă răbdare cu oamenii. În anul de grație 1989, fiindcă nimic nu părea să se schimbe vreodată, Editura Albatros scotea imperturbabil, pe aceeași hârtie ieftină, în tiraje generoase, cărți scrise de autori nemaiauziți, cum ar fi Cinghiz Aitmatov: Cântecul stepei, Cântecul munților.

Iar oamenii, neavând mare lucru de făcut, demonstrau, la rândul lor, o infinită răbdare cu regimul, cozile, mizeria, izolarea sau caloriferele reci. Aveau paciență până și cu cărțile – timide rețele de socializare ale vremii.

Totul era atât de cenușiu și tern, încât până și titlul unei povestiri din cartea sus-menționată, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, reprezenta nu doar o mică pată de culoare, ci ditamai fantasma unei evadări oriunde ai fi văzut cu ochii, dacă se putea până în Podișul Tian Șan din Asia Centrală.

Lumea aceea simplă descrisă de Aimatov, aparțânând pe atunci fostei URSS, avea un farmec aparte: autobaze, colhozuri, pasuri și trecători înspăimântătoare peste munți, unde șoferii își riscau pielea în camioane rusești GAZ și ZIL transportând marfă spre China. Mai erau amintite acolo un lac ascuns și incredibil de albastru, numit Issâk Kul, sau un oraș-bazar numit Oș.

Ei bine, mi-am amintit brusc de toate astea după ani de zile, în timp ce priveam de sus burta tremurătoare ca o piftie a unui șofer gras și transpirat, icnind înjurături în rusește sub un Audi 80 căruia încerca să-i repare periile de la electromotor.

Drumul de pământ pe care ne opriserăm ducea în serpentine foarte strânse către un munte înalt de peste 3200 de metri. Dincolo de el, undeva neștiut, se afla Oș – orașul mitic al Asiei Centrale.

Dar până acolo mai aveam de poposit într-un punct intermediar. Pe capota prăfuită a mașinii se înșirau cifre – dovada negocierii prețului călătoriei dintre Kazarman și Jalal Abad.

Însă, după cât de concentrat își umezea șoferul buza de sus cu limba, încercând să înnoade niște fire de liță cu degetele lui grăsulii ca niște cârnăciori de bere, în vreme ce nori de furtună acopereau deja crestele cu iarba arsă ale munților, speranța noastră de a nu putrezi în mijlocul acestui deșert deprimant începea să se subțieze.

Pe cer se învârteau alene vulturi, prin capul meu, gânduri: bine era dacă revoluția ar fi venit un pic mai devreme – n-aș fi apucat în veci pururi să-l citesc pe Aitmatov și să încep să visez ca prostul la stepele Kârgâstanului, iar acum, iată-le, întinse 360 de grade peste tot în jur.

Și atunci, din depărtare, în mijlocul pustietății și deznădejdii, s-a ivit un nor de praf, crescând vertiginos pe măsură ce se apropia.

Ca un sac de nuci vărsându-se cu zgomot într-o copaie de lemn din podul unei case, a urmat un crescendo de tropăituri, iar pe lângă noi a trecut o turmă de cai mânată de un călăreț tăcut, o cavalcadă atât de vijelioasă, încât șoferul nici nu a apucat să se extragă de sub mașină ca să vadă ce se întâmplă.

Ședea năuc, în capul oaselor, cu o piesă de plastic în mână, urmărind cu privirea norul de praf ce rămăsese agățat de deal după trecerea cailor. Momentul acesta pasager, suspendat în timp, petrecut undeva între lumi, mi-a revelat ceva despre parfumul discret al călătoriei.