O neasemuită peregrinare prin singurătățile patriei

Acesta e hronicul unei călătorii făcută cu pasul prin pustiimea Țării românești – de la munții cei vrednici Retezat până la târgul cu ape metalicești, tămăduitoare, ce se cheamă Herculane. Toate acestea fură scrise în duhul şi după slova meșteșugită a fratelui nostru mai mare, boierul Dinicu Golescu, regăsite în cartea sa „Însemnare a călătoriei mele”.

După citirea acesteia, autorul celor de mai jos n-a cunoscut astâmpăr până n-a isvodit și dânsul un hrisov asemuit, în cinstea marelui său înaintaș.

Binecuvântată fie ziua plecării departe

Într-o bună zi lăsată de Dumnezeu sub soare, anul de graţie 2014, patru frați creștini și prieteni se povestiră și se hotărâră să se preumble de capul lor prin patrie, ca să vadă mai îndeaproape lucrurile frumoase și neajunsurile dintr-însa.

Aceștia erau așa: Tomasso, zis și Cuviosul Toma. I se zicea astfel din pricina necredinței sale în corporația Mercedes strecurată în sufletul său, fapt ce îl făcu să părăsească dregătoria directoricească, devenind iarăși om liber.

Apoi era Alin zis și Avva Sisoe, cunoscut ca mare făcător de minuni, cu deosebire sociale, pe moșia sa de la Tășuleasa. Mai era și Mircea, altfel numit și Fratele Cartografie, fiindcă îi plăcea să se chiorască pierdut la felurite hărți, bașca le și aduna de pe oriunde-l purtau pașii.

Iar cel ce așterne aceste slove aici era poreclit Portocalie din pricina unei zile anume din sfântul orașul Rishikesh, aflat în depărtatul ținut al Indiei. Atunci, frații călători pe apa Ganga îl trimiseseră, în flămânzimea lor, în căutarea unei găini bune de fript, iar dânsul negăsind în ruptul capului astfel de orătanie la târg, se întorsese în loc cu o plasă plină de portocale cumpărată de la un târgoveț.

Doar că pe un pod îngust fusese atacat mișelește de o mulțime de moimâțe din specia macacilor șireți, care îl prădară, lăsându-l cu plasa goală și sufletul tulburat peste măsură. De aici s-a tras porecla sa.

Se porniră așadar cei patru dis-de-dimineață din gara Clujului, pe drum de fier, într-o zi limpede de vară, aidoma cristalului de mare preț. Și făcură pe tren toate cele ce se fac, cum scrie la carte și cum învățară fiecare de la preacinstiții lor părinți: vorbiră cu veselie, cinstiră câte un păhărel, mâncară ouă fierte, salam, slănină și ceapă, priviră îndelung pe ferestre și adormiră pe rând cu capetele rezemate pe desagii grei ca de plumb, plini ochi cu conserve de tot felul, pite mari și îndesate, lângă care adăsta și câte o butelcuță de horincă, pentru întremarea duhurilor deznădăjduite.

Abia când se coborâră frații în gara din Petroșani, răsuflând greu ca locomotivele cele cu aburi, simțiră fiecare în genunchi greutatea grozavă a desagilor, ce păreau că vor să-i răpună pe loc sau măcar să-i facă să se răzgândească din duhul lor semeț de a trece cu ei din Cheile Buții peste munții cei înalți pe nume Retezat, Godeanu și Cernei, până hăt la apele metalicești tămăduitoare de boalele oaselor din locul ce se cheamă Herculane, după numele viteazului Ercul din vechime.

Puhoaie și cețuri, dar și niscaiva ciorbe

Cu mare greutate înfundară dânșii desagii într-o mașină șerpuind pe Valea Jiului în vreme ce soarele amiezii de afară ardea cu văpaie, prevestind ploi și ape mari. Și într-adevăr, după ce ajunseră ei tot lac de sudoare la Cabana Buta cea plină de margarete dalbe, zăgazurile cerului s-au deschis și astfel i-au țintuit locului două nopți, amintindu-le că nu vremurile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub vremi.

Mulțămitori de vreme rea ca și de soare, frații pribegi își petrecură astfel timpul cu voioșie, scărmănând cățeii pe burtă, citind de la Scriptură și sorbind niște ciorbe foarte gustoase ba de porc, ba de legume.

Când se molcomea puhoiul, se preumblau printre cețuri pe munții din preajmă, iar seara ascultau cu luare aminte puzderia de sudalme ce ieșeau din gura lui nenea Bela Cabanierul, vorbind cu ochii mai aprinși ca ai îndrăcitului din ținutul Gadarenilor. Înfocat peste măsură, tuna despre căpetenii și stăpâniri și guvern și ticăloasa Țară românească, de care nu se va alege în veci pururi nimica, de vreme ce ocârmuirea se preocupă doar de jaf și prăpăd, iar norodul pleacă pe capete drept slugă la inglez, spaniol și austriac.

Iar când frații găsiră pe un munte oarecare semnal sfios la telefoane, năvăliră cu amuțire mare pe net și sporovăiră vrute și nevrute cu cei dragi rămași acasă, de parcă fuseseră plecați de o veșnicie, nu doar de trei zile.

Apoi la înnoptat, înainte de adormire, fratele Cartografie purcese la deslușirea cu de-amănuntul, însoțită cu mari rotiri de ochi, large mișcări din brațe și plescăit lacom de buze, a celor mai grozave ciorbe mâncate de dânsul vreodată printre care, cu bucurie, se afla și una de linte, dreasă cu mentă și coriandru, gătită de nevrednicul care așterne aceste rânduri.

Mai erau și cea dulce-acrișoară dintr-un han chinezesc din Barrio Chino, Havana, cea de ciupearcă neagră de speță vietnameză de la marginea acelui târg de pierzanie numit Las Vegas sau cea de pe la noi, de burtă, la hanul din Valea Străjii, cum urci în Pasul Tihuța.

Hăituiți de câini ciobănești, prin hăuri și înălțimi

Au purces așadar frații la drum cu pas apăsat sub un cer ca de plumb suind și coborând pe cărări doar de Avva Sisoe știute, dânsul mereu cercetând ecranul mic al unui meșteșug năzdrăvan de-i zicea Garmin, ce urma să le spuie fraților încotro să își îndrepte pașii sub soare. Baiul era că netrebnica jucărea un singur lucru arăta și anume taman locul unde se aflau pe lume, ceea ce știau și dânșii, fiind drept acolo.

Deopotrivă, Fratele Cartografie și Cuviosul Toma nu se lăsau mai prejos și cercetau și dânșii mapele întrebând mereu orice suflet cătrănit de păstor ce întâlneau pe cale, încotro se cuveneau să o apuce. Fiindcă vreme de cinci zile altfel de oameni nu se arătară în preumblarea lor prin acele ținuturi vitrege și uitate de lume, decât păstori cu cușme îndesate pe ochi sau clopuri cu boruri large și sumane pe umeri, având vorba rară și căutătura cruntă.

Așa de pricepuți deveniră frații într-ale cărărilor munților, că odată s-au apucat chiar să îndrepte semnele călăuzitoare de pe un par, ce cu strâmbătate fuseseră mutate din loc de vreun tâlhar zălud, taman pentru ademenirea drumeților în viroage fără capăt.

Apoi trecură prin locul acela crunt numit și Avenul lui Kiș unde, pe o ploaie grozavă, urșii mânară cu doar o săptămână mai înainte o turmă de vreo patru sute de oi într-o râpă adâncă, de muriră toate grămadă ca proastele. Mai apoi, leșurile lor fuseseră trase în jnepeniș de către fiarăle cele șirete, ce acum se adunau acolo la ospăț, la fel cum merg boierii de la oraș la cârciumi în amiaza mare, or vezi antilopele gnu că merg la adăpătoare la ceas de seară, pe Discovery Channel.

Cu frică și cutremur trecură frații pe acolo, murmurând rugăciunea Tatăl Nostru și făcând cruci cu limba-n gură, apoi cu mai mare bucurie parcă pășeau pe crestele cele înalte, ca și căpriorii, privind mereu înainte mânați de foame, sete și dorința de a-și adăsta capetele pe desagi, ceea ce și făcură la o margine de lac limpede ca oglinda.

Frații se îmbărbătează cu învierea lui Lazăr

Dimineața cea senină și însorită de a doua zi se arăta vrednică precum o cântare de laudă, având luciri de diamant, doar ca în câteva clipe lumina să fie înghițită cu hulpăvie de o ceață groasă și de niște nori posomorâți, apăsându-se pe umerii fraților precum un cojoc ud.

Abruptul muntelui părea fără de capăt, iar vântul subțire le fluiera în urechi un cântec de jale. Și merseră ei așa tot oprindu-se, învăluiți fiind din toate părțile de haite mari de câini fioroși, de parcă erau diavoli încercând să-i împiedice cu tot dinadinsul pe sfinți să se aburce pe scara virtuților, așa cum se arată pe fața de către soare a mănăstirii Sucevița din țara Moldovei.

Și merseră frații sus-jos călcând apăsat pe stânci, trecând pâraie, lăsându-se bătuți de ploi și de vânt pe creste și toropindu-se la soare cu plăcut leșin atunci când bunul Dumnezeu, în mare mila Sa, dădea la o parte norii cu mâna, ca pe o perdea de brocart.

Sărmanii, mai morți de oboseală, ba erau tăcuți ca peștii, ba sporovăiau vrute și nevrute ca să le pară calea mai ușoară: povesteau vise și vedenii de peste noapte, amintiri din militărie, întâmplări nemaivăzute sau cugetări din cele cetite de la Scriptură cu o seară mai înainte, cum ar fi prima parte din capul al doișpelea din Evanghelia după Ioan.

Își aminteau așadar sfârșeala de peste zi, durerile de șale și genunchi ce se pogorau asupra trupurilor nevolnice, pe care Cartea le numește “corturi pământești, gata să se desfacă”, apoi se întremau duhovnicește cu istoria despre învierea lui Lazăr, pe care Domnul nostru Hristos l-a scos cu poruncă tare din temnița morții, spre uimirea târgoveților din Betania.

Trăiau astfel cu nădejdea că, aidoma lui Lazăr, la fel îi va scula și pe ei Domnul ziua ce vine, dându-le mai departe tării nebănuite să umble cale lungă vreme de câte zece ceasuri bătute pe muchie, până la un nou loc de mas.

Acolo, cu veselie nespusă, frații își lăsau jos poverile și, flămânzi ca lupii, tăbărau asupra bucatelor stropite cu apă limpede și cu apă de foc, până când noaptea adâncă le îngreuia pleoapele, mânându-i către culcușuri. Și, fără urmă de vise, dormeau ca scăldați până la crăpatul zorilor.

Spaima cercetează duhurile slabe de înger

După vreo săptămână, desagii se ușurară, bucatele se împuținară, însă drumurile cu nici un chip nu se neteziră ca masa, făcându-se cu vreun chip mai ușoare. Ba chiar din contră.

Bieții frați avură de luptat cu hățișuri, cu ruji de mure agățându-se de om ca scaiul, cu câmpuri de urzici înalte cât toată făptura, cu rătăciri mari pe poteci fără urme călăuzitoare, unde scrijeliturile copacilor purtau doar numele unor pribegi din vechime, ce fuseseră pe acolo la păstorit de oi.

Sufletele li se întristară de moarte când văzură pustiirea sărmanei țărișoare, ce părea pe alocuri fără lege și fără stăpân. Trunchiuri de copac mai groase ca omul zăceau lepădate și sortite putrezirii la margini de drum nebătut, prin locuri unde fuseseră cândva păduri, iar sate ca vai de lume, lipsite de țipenie de om, stăteau așa încremenite, de parcă tocmai trecură prin ele, val-vârtej, tătarii.

Pe de altă parte, aflară locuri de o frumusețe nepăsătoare și melanholică, cu peisaje și lumini de o neasemuire greu de tălmăcit, cu creste muntoase având iarba moale aidoma cosițelor de zâne sau înaltă până în brâu, din care se ițeau spre cer sfeșnicele unor mândrețe de flori galbene, nemaivăzute.

Atunci își amintiră frații rugăciunea cea veche a boierului Dinicu Golescu la vederea ticăloșiei din patrie: „Milostivul Dumnezeu întoarcă-și vederea cea tămăduitoare cătră acest norod prefăcând inimile cele rele, în milostivire; pe cele nesățioase de câștigul banilor în dărnicie; și pe cele stăpânite de rele năravuri, în virtute”.

Rătăciră așadar fără noimă și fără apă ceasuri la rând, umezindu-și buzele cu ploaia de vară lipită de frunzele copacilor și pentru o clipă, le trecu prin mințile lor smintite gândul că acolo, în Munții Cernei cei neștiuți și neumblați, le vor putrezi oasele, murind de sete sau sfâșiați de jivine.

Izbăvirea de la Bolvașnița și întoarcerea printre muritori

Și astfel, îmbărbătându-se unul pe altul în Duhul, găsiră frații puterea de a mai urca un munte, ce păru a fi fost fără de capăt, fără coborâș, ci numai suiș, iar într-un târziu se pogorâră în valea cea izbăvitoare numită Bolvașnița, unde își găsiră ostoirea și se întovărășiră cu sătenii la han.

După ce își amintiră de Apa Vieții și mulțumiră Domnului că i-a păstrat în sfânt harul Său, nelăsându-i să piară de dogoare și primejdii, prietenii ciocniră câte o halbă de bere (hai, două) cu neasemuită bucurie că au sfârșit călătoria și s-au luptat lupta cea bună a credinței, singura vrednică de a primi cununa alergării, cum bine grăia fratele lor mai bătrân, Sfântul Apostol Pavel.

Ajunseră deci noaptea târziu la cetatea aceea cu ape tămăduitoare, metalicești. Și după ce, la ceas de cu seară, mâncară pe săturate ciorbe și alte bucate întremătoare, traseră la cetatea de beton din vechime numită Hotel Roman, care se întindea peste drumul de căruțe, până către apa cea iute curgătoare a râului Cerna.

Mare le fu mirarea când dădură peste lucruri demult uitate, însă cu care firea lor pământească, slabă și păcătoasă, se dedulci neîntârziat, cum ar fi: ditamai patul queen size, frigiderul, wireless-ul, televizorul HD, dușul fierbinte și breakfast-ul inclus în preț.

Cu sfială mare și ultimele straie cât de cât primenite pe dânșii, se pogorârâ frații într-o drăcovenie de cușcă strâmtă ce se cheamă lift, preț de șase etaje până în sala bucatelor, unde la o masă întinsă, pe o cuvertură ca neaua de albă, îi așteptau blide, căni și pahare aranjate cu sistemă. Era de parcă niște păgâni fără știință de carte, adunați de prin codri, dădură buzna în iatacul vreunui boier bogat nevoie mare.

Doamne coapte, date cu cârmâz pe la buze și gătite în straie de sărbătoare sorbeau cahvele îndulcite, iar domni de vază trăgeau la ciubuce povestind cu glas jos, de ziceai că totul se petrecea pe o altă planetă, într-un alt răstimp.

Cu sfială mare, frații cerură bucate alese, apoi cu strădanie se abținură să înfulece cu grăbire, cum făcură dânșii pe munți zile în șir ci, șezând cuminți pe scaunele cu spătar înalt, mânuiră cu dibăcie tacâmurile lucitoare, cum văzură la vecinii de masă. Într-un sfârșit, rămaseră blidele linse și cupele goale.

Cuvântare deosebită, de sfârșit

Frații își găsiră izbăvirea de boalele oaselor, scăldându-se în apele cele metalicești călduțe și întremătoare, așa după cum își închipuiră vreme îndelungată. Iar plecând dânşii înapoi înspre cășile lor pe același drum de fier, povestiră îndelung despre unele din cele pomenite aici de neînsemnatul hronicar Portocalie, precum și despre multe altele, de taină. 

Doar cei care au trăit întâmplările întocmai sunt vrednici să le poarte cu dânșii întru pomenire ca pe niște dulci poveri, pentru ca, atunci când molima îi va fi țintuit pe toți la domiciliu și viața se va fi sluțit, să se hrănească dintr-însele, visând poate, la noi călătorii.

Fiindcă în tocmai această nepreţuită aducere aminte stă tot rostul pribegiilor omului pe rotocolul pământului, nu altul, de acum și pururea și în vecii vecilor, amin.