Prin Roșia Montană stânga-dreapta, înăuntru și pe-afară

Voicu Bojan

Orașe

03/04/2026

Bătrânul stă de două zile lipit de banca strâmbă. Zici că face partea din ea. Te aștepți să se ridice și să plece spre casă cu bancă cu tot. Sunt primele zile de primăvară după o iarnă aspră și soarele începe să împartă raze cu oarecare dărnicie. Așa ceva nu se refuză.

Omul își primenește reumatismele în lumina proaspătă, cu reflexe divine. Adoră această căldură sfioasă înfiorată pe alocuri de pale de vânt subțire, aduse de pe culmile înalte de aproape o mie de metri. Bătrânul cu șapca trasă pe ochi pare a fi singurul punct fix al centrului istoric al Comunei Roșia Montană (cu ă nu cu a), alături de clădirea în ruină a fostei primării și de alte ziduri înghețate în timp. Tot restul se află într-o mișcare aleatorie. 

Impasibil, cu ochii mijiți, omul nostru privește foșnetul pieței pe sub cozorocul șepcii și dă scurt binețe din cap celor care trec, intră sau ies din magazin. Buzele-i sunt ferecate de parcă vorbele i-ar fi numărate și i-ar fi teamă să nu le risipească. Stă nemișcat, nu zâmbește nimănui, nu încearcă să fie drăguț. Vrea să fie lăsat în pace, să se bucure de soare, singurul său tovarăș.

Cu un oftat prelung, microbuzul alb oprește nu departe, destul cât să lipească o mare umbră dreptunghiulară pe peretele scorojit al zidului de care stă sprijinit acest străjer tăcut al fostei localități minerești. Bătrânul de pe bancă se încruntă. Încrucișează brațele. Brusc, i s-a luat toată bucuria. 

Turiștii, mai toți cochetând cu vârsta a treia, coboară pe rând și se grupează frumos în centrul pieței. Rotesc gâturile în jur cu nesaț, bucuroși că au ajuns și că iată, totul e nou și nemaipomenit, cu toate că, mai mult ca sigur, ulițe, gospodării, case noi și ziduri vechi mai văzuseră ei la viața lor. Dar nu aici.

Majoritatea poartă pălării caraghioase, accesorii obligatorii turismului de masă. La sfârșit apare și ghidul, un tânăr simpatic cu un aer sprințar de greiere fabulist, încorsetat în straie colorate, în contrast cu treningurile cu genunchi și hainele cenușii ale grupului. Spre deosebire de localnicul acum pus în umbră, pe care nu pare să-l fi observat nimeni, ghidul nu face deloc economie de cuvinte. De parcă ar avea sub tălpi o ladă înaltă și în mâini o portavoce invizibilă, începe să peroreze înalt, ca un evanghelist care a luat în prealabil lecții de dicție și retorică.

„Doamnelor și domnilor, bine ați venit în Roșia Montană, comuna-comoară, un tezaur neprețuit al pământului românesc. Denumirea de azi vine de la Râul Roșia din vecinătate (arată cu mâna undeva în stânga). Apele sale sunt bogate în diverse minereuri, în special oxid de fier, care îi dau o culoare roșiatică. 

Ne aflăm în cea mai veche localitate minieră din țară, având o istorie complexă, legată de exploatarea aurului, așa cum o să descoperiți în curând mai multe detalii, la Muzeul Mineritului. Vom intra și în galeriile romane. Dar mai întâi, ca un aperitiv, vom vizita Expoziția Aurul Apusenilor, aflată într-o casă tradițională frumos restaurată. Sigur, veți putea merge și la baie.

Acest El Dorado balcanic, unul dintre cele mai bogate locuri din întreaga Europă, este atestat cu precizie din anul 131 după Hristos. Pe vremea romanilor se chema Alburnus Maior. Galeriile romane subterane sunt la rândul lor un loc unic, în special galeria Cătălina-Monulești. Acolo au fost găsite niște tăblițe cerate, primele cu caracter juridic de la noi din țară, reprezentând echivalentul roman al unor contracte de muncă. Erau semnate de către Valerius Firmus, un cetățean roman de meserie jurist. 

Înainte de venirea romanilor, de aici extrăgeau aur străbunii noștri, dacii. Cum? Nu știm, fiindcă dacii aveau talentul de a nu lăsa prea multe urme legate de istoria lor. Cert e că după cucerirea lor de către Traian, în anul 106, romanii au plecat din Dacia cu peste 160 de tone de aur și aproximativ 330 de tone de argint, după cum aflăm din diverse surse antice. Din această fabuloasă bogăție rămasă în istorie drept prada dacică a fost finanțat Forul lui Traian, realizat de celebrul Apolodor din Damasc în centrul Romei. 

La fel, Columna lui Traian, cea care povestește în imagini istoria cuceririi Daciei, tot din aur extras din zona Apusenilor a fost finanțată. Dar, mai ales, a fost achitată sărbătoarea cu jocuri, animale și mii de gladiatori din Colosseum care, vă rog să rețineți, a durat nu mai puțin de 123 de zile. Curat pâine și circ! Dar o să vă povestesc mai multe pe parcurs, acum haideți să vizităm expoziția.”

Alene, ca un stup compact, grupul se deplasează cu pași mici, urmându-l pe ghid. Lângă microbuz, cu o țigară în colțul gurii, șoferul dichisit cu cămașă albă și cravată șterge cu o cârpă oglinzile laterale. Dă să intre în vorbă cu bătrânul din umbră: „Hai, că vine încet primăvara. Imediat dă colțul ierbii...”  

Într-adevăr, soarele strălucește mai puternic acum, dar degeaba. Umbra microbuzului pare că a săpat în zid o ditamai gaura. Din pata cea neagră, omul nostru se ridică încet, cu mișcări ezitante și pleacă încruntat spre casă cu mâinile la spate fără să spună o vorbă și fără să privească înapoi. Banca rămâne goală, la locul ei.

Chesterton avea dreptate: „Turiștii văd doar ceea ce au fost destinați să vadă.” Ei absorb noul fiindcă au fost aduși să le fie arătat. Văd programatic lucrurile promise dinainte, ca într-un desfășurător pe puncte, pe zile. Călătorii fără țintă, în schimb, văd doar acele lucruri care le trezesc un interes real și le hrănesc curiozitatea. Acestea pot fi detalii obscure, scene pasagere, orice fapt incitant care li se oferă vederii. Uneori sunt nimicuri, alteori au parte de surprize de proporții ce se dezvăluie progresiv, plecând de la observații banale. 

Drumul pribegilor prin lume e sinuos, imprevizibil. E un proces în desfășurare. Ca niște oameni ai străzii, călătorii fără o agendă prestabilită trăiesc din pomeni. Se plimbă de colo-colo năuci, aparent fără un minim simț al direcției, și observă totul în tăcere. Așteaptă cu emoție deschiderea lumii, așteaptă să vadă ce cadou nesperat o să primească în schimbul peregrinării lor aleatorii. Calea lor duce nicăieri și peste tot deopotrivă. Ținta lor e mai mereu un mister în așteptare.

Să iei în seamă întreaga localitate Roșia Montană cu toate străduțele ei de pământ, casele înstărite și casele în ruină cu acoperiș de catran, așteptând extincția, nu ia foarte mult timp. Te lămurești relativ repede. În unele părți simți strădania pentru păstrarea culturii și a patrimoniului, în altele simți doar părăsirea și abandonul. Case cândva mândre sunt lăsate în plata Domnului. Majoritatea a fost cumpărată de către firma canadiană care își dorea redeschiderea exploatării. Oamenii și-au luat banii și s-au dus care încotro, fără să mai privească înapoi. Cei care au rămas se luptă să redea locului vechea lui strălucire.

Febra aurului a sucit dintotdeauna mințile și a complicat lucrurile în Apuseni. Iar aici, oriunde te învârți, nu poți scăpa de ea. Te uiți la un râu și imediat îți imaginezi pe albia lui oameni aplecați, ocupați cu șaitrocul, spălând nisipul în căutarea micilor pepite de aur. Era așa numitul aur aluvionar. 

Perioada de maximă înflorire a localității a avut loc în perioada habsburgică, începând din secolul al XVIII-lea și continuând până la începutul secolului XX. Atunci s-a clădit mitul acestui El Dorado autohton, în jurul unei comunități multietnice și religioase numeroasă și sofisticată. Drept dovadă sunt bisericile de confesiuni diferite și povestea celor nu mai puțin de 189 de societăți miniere particulare, care activau aici.

În acele vremuri, s-au îmbogățit mulți oameni, printre care se remarcă legendarul Mihăilă Gritta, despre care se spune că a adunat singur în jur de 1.700 de kilograme de aur. A devenit ctitor de biserici și școli confesionale. Însă mulți băieși s-au ruinat jucându-și câștigurile la așa numita „casină” (cazinou), devenită în vremea comuniștilor cooperativă și bufet. Odată cu naționalizarea din 1948 au căzut în uitare sala de bal, loja orchestrei, cinematograful și toată strălucirea acelor vremuri de prosperitate. Au început corupția, ruina, degradarea.

Ieși din vale, lărgești cercul și faci lungi drumeții pe dealurile din jur. Dai peste peisaje superbe și câteva lacuri minunate înconjurate de vegetație, străjuite de câte un pescar imobil ca o statuie. Doar că lacurile acestea nu s-au format spontan, s-au născut dintr-o necesitate veche de sute de ani. Cum râurile din zonă nu aveau debit suficient pentru acționarea șteampurilor, niște mori speciale acționate de forța apei pentru măcinarea minereului aurifer, s-au creat aceste lacuri numite popular tăuri.

Minereul era udat încontinuu și pisat, apoi pasta gălbuie rezultată numită pălăcrit era trecută prin site. Aurul, fiind mai greu, rămânea pe fund și era separat de nisipul steril. Șteampurile se puneau în funcțiune în fiecare an, în data de 18 martie, și se închideau la mijloc de noiembrie. Vacarmul era teribil, dar și un semn al îmbogățirii. Acest minereu era adus manual în coșuri sau cu căruțele.

În funcție de cât de bogat era, se puteau scoate între 1 și 4 grame de aur la tonă. La revoluție, în România mai funcționau zece mine de aur, majoritatea în județele Alba, Hunedoara și Maramureș. Azi sunt toate închise.

Înainte de închiderea minei de aici numită RoșiaMin, petrecută la mijlocul anilor 2000, minereul adus în basculante pleca cu un trenuleț dinspre locul numit Gura Băii spre așa numita Uzină de preparare, echivalentul modern al vechilor șteampuri, unde minereul era transformat în pastă. Într-un schimb de opt ore se puteau face trei-patru transporturi. Distanța era doar de trei kilometri, însă era mai mereu presărată cu aventuri, care îi dădeau bătăi de cap însoțitorului de tren. 

Locomotiva electrică, poreclită mașina, avea de tras după ea vagoneții încărcați pe un drum de fier stricat și imprevizibil. Nu de puține ori vagoneților li se rupeau din mers roțile, osiile sau deraiau pur și simplu din pricina proastei întrețineri a șinelor. În cei trei kilometri zac răsturnați pe marginea căii ferate și prin tufele din jur de o sută de vagoneți, unii încă plini cu minereu aurifer.

Senzația e aceeași ca la casele abandonate de proprietarii comunei – de părăsire și deziluzie. Azi, în fața Expoziției Aurul Apusenilor, pe o șină scurtă stă mașina de care sunt legați doi vagoneți ruginiți, ca dovezi a unei istorii recent apuse. 

Miroase a  ploaie de primăvară ce stă să vină. Dealurile din jur invită la drumeție pe culmile ce oferă peisaje neașteptat de frumoase, peste toată această arie protejată. Fie că privește de pe Platoul Cârnic, Dealul Cetății sau urcă pe Piatra Corbului sau Piatra Despicată, călătorul va fi răsplătit cu cadouri prețioase. De sus va vedea clar localitatea, la fel satul Corna, cu bisericile ei albe ce împung cerul. 

Va vedea mina de suprafață și dealurile de steril cu un aer misterios, deșertic. Din păcate se va plimba pe o pajiște întreagă de saci din nailon plini cu nisip steril. Aceștia, copți de intemperii, sunt mai toți sparți, iar rămășițele lor flutură dezolant în vânt, oferind peisajului un sentiment de deznădejde și abandon.

Călătorul va sta practic pe un masiv muntos găurit tot ca un șvaițer conținând peste o sută de kilometri de galerii prin care se săpa în căutare de filoane de aur sau din care se extrăgea minereu. Se estimează că dedesubt încă așteaptă să fie scoase la lumină în jur de 300 de tone de aur și mult argint. Doar că proiectul de exploatare al firmei canadiene cu imense lacuri de cianuri prevestea un adevărat dezastru ecologic. Planul a fost blocat de eforturile susținute ale societății civile, iar azi canadienii se află într-un lung și costisitor litigiu cu statul român. 

Poveștile specifice zonei însă dăinuie, în ciuda convulsiilor politice. De exemplu, cine mai știe azi că în 1875 se deschidea în subteran exploatarea filonului poreclit Cotoroanța? Legenda spune că mineritul a început la Roșia atunci când o femeie cu acest nume a dat peste un mare bulgăre de aur ce lucea în soare. Iar legenda nu uită să ne amintească despre vâlvele băii, păzitoarele minei care pot lua diverse închipuiri. Sau de mojornițele care șterpelesc noaptea laptele sătenilor.

Aproximativ opt kilometri din cei peste o sută îi reprezintă galerii romane de formă trapezoidală săpate manual, cam o jumătate de metru zilnic, reprezentând un patrimoniu neprețuit. Practic, avem de a face cu comoara din spatele comorilor. Acum aproape două mii de ani au fost aduși aici coloniști și sclavi care lucrau cu ciocanul, dalta și târnăcopul, folosind metode inedite pentru a crea galerii ramificate și supraetajate. A fost prima perioadă efectiv de aur a localității, plătită scump cu sudoare și sânge. 

Când roca era foarte dură, pereții stâncii se încălzeau cu foc, apoi se turna peste ei apă și oțet pentru a se crăpa datorită diferenței termice. Se estimează că până la retragerea Aureliană din Dacia, romanii au extras de la Roșia Montană peste o sută de tone de aur și o cantitate necunoscută de argint. Avea să treacă multă vreme până când se va descoperi pulberea neagră (praful de pușcă) și exploatarea să treacă la un alt nivel. Va avea atunci loc un nou boom economic, la propriu. 

Ploaia anunțată nu s-a prezentat la apel. Cerul s-a deschis, iar norii încărcați de rouă au plecat duși de vânt să se descarce în altă parte. În schimb, explozia cu dinamită de la mina de suprafață programată pentru ora două vine pe ceas. Bubuitura zguduie muntele. Din mestecenii de pe culme, câteva păsări zburătăcesc speriate spre nicăieri. O vreme se lasă o tăcere bolovănoasă. Apoi, din craterul de culoare gălbui-roșiatică se înalță spre cer un nor alb pufos, aproape identic cu adevărații nori. Un cadou de colecție. 

Pe o masă stau două perechi de mănuși noroioase, o cască veche din ebonită, o lampă cu carbid și o lanternă frontală cu acumulator. Nu departe, așezați pe niște bolovani, câțiva mineri de școală veche iau prânzul. Mănâncă în tăcere din câte o conservă de fasole cu cârnăciori. Demult nu mai au ceva nou să-și spună.

După o vreme, intră în baraca de lemn și ies de acolo echipați, pregătiți pentru a intra în mină. Așteaptă o echipă de geologi care vor să cartografieze niște galerii. Apar după cam un sfert de ceas. Sunt tineri, entuziaști, deschiși și vorbăreți.

Călătorul care s-a nimerit din pură întâmplare în toată această scenă pare foarte norocos azi. Tocmai a fost acceptat să-i însoțească. Primește un echipament de împrumut și îi urmează îndeaproape prin galeriile romane înguste lovind periodic cu capul ba tavanul, ba pereții laterali. Drumul e sinuos și munca de măsurare foarte migăloasă. Se urcă și se coboară pe scări improvizate, se trece prin galerii înguste, uneori chiar în patru labe. 

Frigul e umed și pătrunzător. Orbecăiala, o constantă. Setea, la fel. Noroiul gălbui pictează în curând toate hainele, democratic. Călătorul începe să aibă îndoieli cu privire la „norocul” care a dat peste el, fiindcă nu are habar cât va dura toată această aventură de însoțitor inutil prin măruntaiele pământului. Nicio șansă să poată ieși singur înapoi la lumină din tot acest labirint. 

Oamenii sunt ocupați, muncesc toți concentrați și încrezători în misiunea lor. Minerii fac ce fac minerii de obicei – sparg, sapă și găuresc fiindcă își cunosc meseria, iar geologii ca geologii – măsoară, întind fire, povestesc între ei. Să te apuci acum să întrebi pe cineva cât mai durează toată tărășenia seamănă cu întrebarea unui bolnav adresată unui medic de bună credință care se străduiește să-l pună pe picioare: „Când îmi faceți biletul de externare?”

După aproape cinci ceasuri lungi și chinuitoare, călătorul-nu-chiar-atât-de-norocos iese din nou la loc larg. Mijește ochii. E fericit de parcă ar trăi în prelungirile propriei vieți. După atâta penumbră, se simte mai orb decât un liliac lovit brusc de lumină. Lumea trebuie că e frumoasă, deși el încă n-o prea vede. Peste toate, e fericit să fie un simplu călător de ocazie și nu miner sau geolog. 

Trec câteva minute până să se obișnuiască cu viața de suprafață și să ia seama de cele din jur. Primul lucru care îl izbește nu e faptul că afară e aproape seară, ci faptul că aparatul lui foto e la fel de acoperit cu glod galben aurifer precum cizmele lui de gumă. Cum o să-l curețe? Intră în baracă, unde leapădă cizmele, salopeta și casca și trece înapoi la hainele lui civile. 

Le mulțumește cât se poate de frumos însoțitorilor lui atât de generoși, după care o ia la pas cu mișcări vag ezitante, direct spre magazinul din centru. Să tot fie vreo trei kilometri până acolo. Va sta pe banca legendară a bătrânului și va bea în tihnă o bere, așteptând să răsară luna peste Roșia Montană.