Acic Tepe și rămășițele unor zile petrecute în Dobrogea de Nord

Voicu Bojan

Orașe

20/03/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Acic Tepe (3) este un cătun ascuns aparținând de orașul Isaccea, Județul Tulcea

Majoritatea serilor sunt de o monotonie cu totul previzibilă. Le trăiești ca pe o trecere, ca pe o lecție repetitivă a sfârșitului, doar ca a doua zi dimineața să te trezești viu și nevătămat, gata de a reintra în pielea noii zile, ca într-un costum de neopren strâns sufocant pe trup. 

Fernando Pessoa o spune în stilul lui inegalabil: „Pisica se întinde la soare și adoarme. Omul se întinde în viață, în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea. Nici unul, nici altul nu scapă de legea fatală de a fi cum este. Nici unul, nici altul nu se eliberează de greutatea de a fi.” 

Cum ar veni, nu e chiar așa de ușor să te debarasezi de tine însuți. Așa cum nu e ușor nici să iei viața în piept odată cu zorii unei noi zile. Dar acum e seară, o seară ca nicio alta. Prinzi uneori în viață câte un amurg memorabil, mai diafan decât funigeii albi de toamnă care plutesc prin aer și cărora li se mai spune în popor „mătasea morților”. 

Înserarea aceasta e una dintre ele. Hieroglifele ciobite ale stelelor așteaptă să fie descifrate. De jos, de sub bancheta de lemn unde trupul meu întins pe spate se apasă cu greutatea unui senator roman, îndestulat de bucate alese și pocale cu vin, urcă dâre de miros de iarbă încinsă de arșița zilei, ce se amestecă cu arome de cenușă și pământ reavăn, coborând rostogol de peste dealul vecin, ca o promisiune binefăcătoare a unei răcoroase nopți perfecte de vară. 

Țârâitul tot mai stins al greierilor gata să-și atârne instrumentele în cui și să se retragă în culcușurile lor jilave anunță stingerea, la fel cum o anunța caporalul Leapșa cu trompeta plimbându-se fără țintă printre dormitoarele unității militare 1705 de la periferia Bucureștilor, nu departe de Ferentari. Tot el va suna și deșteptarea dimineața la ora șase fix. Iar noi, soldații, vom sări cu toții în bocanci, grăbind spre înviorarea de dimineață cu entuziasmul unor suflete de păcătoși, proaspăt deșteptați din morminte și chemați înaintea scaunului dreptei Judecăți finale.

De dincolo de scamele unor nori răzleți, lumina metalică a lunii își face loc cu coatele pentru a polei pieziș un prun în a cărui creangă stă înfipt vertical capul, scheletul și coada unui crap argintiu nobil pe nume Novac, cumpărat de la un pescar din Isaccea. Ochiul perfect rotund, încărcat de reproș al peștelui nu demult fript în jar și mâncat după ce în prealabil a fost tăvălit prin mujdei, trage cortina peste întreaga scenă într-o notă de amărăciune istovită. 

Ușa verde a casei de pământ stă întredeschisă a somn lung, lipsit de griji și rupt de lume. Un somn mai adânc decât uitarea, menit să țină la distanță toate spasmele sociale, revoluțiile și războaiele care oricum nu au cum să dibuie vreodată acest tărâm străvechi și atât de sfios, de parcă s-ar ascunde de sine însuși într-un joc absurd de-a v-ați ascunselea cu un singur participant.

În limba turcă, Acic Tepe înseamnă Dealul Alb. Oricât l-am căutat, nu am dat în jur decât peste dealuri sterpe sau înverzite, la poalele cărora se întindea pajiștea întinsă până spre o localitate numită Fundul Ulucei. Câmpia pârjolită de arșiță și presărată cu stâlpi de înaltă tensiune este cultivată cu vaste parcele aurii de grâu deja cules, întrerupte de parcele de floarea soarelui. Stau resemnate cu pălăriile plecate într-o atitudine de sfielnici ghiocei primăvătaeci, ca niște condamnați în așteptarea securii călăului. În zare, departe de tot, pădurile bătrâne și întunecate ale Dobrogei de Nord.

Satul are doar câteva case modeste, de pământ, acoperite cu stuf sau tablă. E un loc uitat, unde pacea s-a instaurat atât de comod, încât simți că n-o să mai plece niciodată. Unele gospodării sunt părăsite, altele sunt folosite doar ca destinații de vacanță. În Isaccea, pe malul Dunării, se mai pot vedea azi rămășițe din vechea cetate Noviodunum, important centru militar ce găzduia mai multe legiuni romane. Mai târziu a devenit port de reședință al Flotei Moesiei.

Dacă tot am făcut o haltă la referințe istorice, merită amintit un fapt interesant. Alaric, regele dobrogean al vizigoților, născut în jur de 370 d.Hr. nu departe, în zona Babadag, și-a pus într-o zi în minte să asedieze Roma. Drept exercițiu de încălzire, a asediat și pârjolit diverse cetăți întâlnite în cale, inclusiv Portul Pireu de lângă Atena. După două încercări ratate, a treia oară asediul asupra Romei i-a reușit în anul 410, provocând haos și pagube imense. 

Jaful a durat trei zile și a fost cumplit, reușind să submineze încrederea locuitorilor în capacitatea de apărare a Cetății eterne. Dar, mai mult decât orice, lovitura lui Alaric a contribuit decisiv la căderea Romei din 476 sub liderul germanic Odoacru și a unui complex întreg de factori interni și externi. Urmând un scenariu clasic, dispariția lui Alaric de pe scena istoriei în Calabria la Cosenza de o boală oarecare e însoțită de legenda celor 25 de tone de aur și 150 de argint, îngropate alături de el în albia râului Busento. Azi unii încă mai caută comoara.

Acic Tepe e ascuns într-o vale și pare un loc exclusivist, doar pentru cunoscători. Mai la sud, lângă comuna Stejaru se află Altân Tepe. Otomanii i-au spus Dealul de Aur și românii i-au crezut. Doar că, oricât au scormonit pământul și au scos tone de minereu, n-au găsit acolo decât foarte puțin metal prețios. 

În schimb, a fost deschisă și exploatată mina cu cel mai mult zăcământ de cupru din țară. Fiindcă mergea în pierdere, după revoluție s-a închis. Localitatea, unde cândva umblau la școală peste o mie de copii, devine încet o ruină. La fel ca blocurile și casele din jur. Cei foarte puțin locuitori rămași în Altân Tepe rememorează cu nostalgie seratele dansante, balurile și serile în care lumea mergea cuminte la cinematograf.

Ulițele prăfuite de aici din Acic Tepe sunt goale. Singur, vecinul V., mereu dezbrăcat până la brâu, cu pielea tăbăcită cu un bronz format din anduranță și muncă de pălmaș, e activ mai toată ziua.  Având pe cap o pălărie alb murdar, primită la o promoție de bere, își face de lucru pe lângă ogradă în sunet de ciripit continuu de rândunici care își au cuiburile sub streașina lui. Refuză să se declare bătrân, deși e pensionar de câțiva ani. E un om vivace, cu vorba în rafală, de parcă ar scuipa semințe. Când nu gătește ceva în bucătăria deschisă de vară, soția lui stă cu glas așezat de vorbă cu caprele, de parcă ar vorbi cu oamenii.

După două zile de administrat cu grație nimicul, întrerupt doar de sorbirea intermitentă a unei glorioase ciorbe de pește cu foi de dafin, toate dealurile din jur, râpele, bălțile, câmpurile de buruieni și gardurile cu leațurile desprinse din cuie au fost riguros inventariate.

Toate s-au insinuat în fibra ființei mele, ca o dovadă a faptului că nu suntem altceva decât tot ceea ce ne înconjoară. De dincolo de dealul vecin, care nu era deloc alb cum spuneau otomanii, s-a auzit chemarea stinsă a alterității, mai precis dorul de oameni, nostalgia după celălalt. 

Am plecat pe jos, peste dealuri,trecând pe sub fire bâzâitoare de înaltă de tensiune întinse parcă de un imens Păianjen nevăzut în căutare de semeni. În afară de sunetul pașilor, singurele lucruri notabile pe care le-am întâlnit pe drum au fost trei. Un măgăruș care dădea constant din cap a aprobare pentru a alunga muștele stătea priponit lângă coliba improvizată a unui cultivator de pepeni. Am mai întâlnit broască țestoasă de pământ care mergea în treaba ei, străbătând vegetația precum un spărgător de gheață spintecând banchize la Polul Nord. Iar undeva în zare, în mijlocul unei pajiști cu iarba arsă, trecea o femeie îmbrăcată toată în alb, sprijinită într-un toiag și ținând în mână o găleată de tablă lucind în soarele metalic al amiezii. 

În Isaccea mai totul se prezenta la fel de pustiu precum Acic Tepe, dar altfel. Liniștea era pe alocuri secționată de sunete agasante și impersonale de motoare și cauciucuri pe asfalt. Piața centrală era complet goală, iar casele și blocurile stăteau parcă părăsite în urma unei alarme de calamitate. Pescari pe Dunăre, ioc. Găseai doar semnele lor –- câteva bărci ancorate cu lanțuri lângă apa de culoarea cafelei cu lapte care inundase iarba malului. 

O vreme, am studiat unduirea firelor de iarbă, trăgând cu urechea la clipocitul discret al valurilor miniaturale. Iarba semăna cu părul răsfirat al unei fecioare înecate dintr-un basm nordic sinistru și rece. Puținii oameni de pe străzi rătăceau de colo-colo tăcuți și absenți precum duhurile prin Hades, fiecare ținându-se strâns de câte o plasă, de parcă întreaga lor existență ar fi depins de ea. 

O vreme am bântuit pe malul pustiu studiind cioatele și rădăcinile aduse de apă. La un moment dat, am dat peste ruinele unui lung grajd din lut tencuit cu alb care aștepta răbduriu disoluția și prăbușirea. Pereții mai păstrau pe alocuri scrijelituri obscene, diverse nume sau mesaje de iubire. Le-am citit pe toate cu acribie, de parcă a doua zi urma să dau un extemporal cu titlul Povestea Grajdului. 

Apoi am plecat spre casă, unde am ajuns abia la ceasul înserării. Contactul cu civilizația s-a dovedit a fi o eroare. Am făcut foc în ogradă și m-am uitat îndelung la el. Flăcările au mistuit rămășițele zile. Ocazie cu care mi-am amintit că libertatea înseamnă de fapt posibilitatea de a ne însingura, de a întoarce spatele lumii și de a da cu tifla oricărui angajament. Sau a privi atent un foc, fiindcă niciodată flăcările nu vor fi identice.

Cum știam că Acic Tepe se află într-o zonă de confluență în ceea ce privește spiritualitatea ortodoxă românească, mi-am zis că poate fi o pistă ce merită exploatată, măcar de dragul de a alunga sfântul plictis. Vorbim aici de un așa numit „triunghi al mănăstirilor dobrogene”: Saon, Celic-Dere și Cocoș, toate aflate în zona Tulcea-Niculițel. 

Fiecare dintre ele păstrează relicve prețioase: un fragment din lemnul Sfintei Cruci, o icoană a Mântuitorului care se curăță singură, o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului despre care măicuțele au povestit că a vorbit și chiar a plâns. Sau racla cu osemintele a patru sfinți, cu nume ciudate: Zotic, Attal, Kamasie și Filip. Toți au fost martirizați pe vremea Împăratului roman Dioclețian.

Cea mai apropiată este mănăstirea Cocoș, după cum a indicat cu degetul Vecinul V. direcția către un pâlc de copaci dincolo de care se înălța un delușor. A doua zi am purces într-o nouă călătorie, tăind în diagonală câmpuri pustii. După o vreme, de pe un vârf de deal am zărit albeața de zahăr cubic a mănăstirii la capătul unui lan de grâu și lipită de liziera unei păduri întinsă până la orizont. 

Doar că în valea dintre deal și mănăstire se așternea o mare turmă de oi, având niște câini mai bărbați decât cei pomeniți în Miorița. Noroc cu ciobanul, un ucrainian supradimensionat, cu mâini ca lopețile și privirea întunecată aruncând săgeți de sub o pălărie de paie cu boruri largi. Arăta înspăimântător, avea o voce tunătoare, dar măcar a potolit câinii. A zis că pe această pășune nu e bine de umblat. Apoi a arătat spre un drumeag de pământ care ducea drept la mănăstire.

Se spune că în 1833 trei călugări pe numele lor Visarion, Gherontie și Isaia, cuprinși fiind de flacăra credinței, deoarece tocmai se întorceau de la Sfântul Munte, s-au decis pe loc să înalțe o mănăstire exact pe locul unui fost schit de sihaștri distrus de barbari cu vreo două sute de ani în urmă. 

Au cumpărat terenul de la o musulmană din Isaccea și s-au apucat de construit. Numele mănăstirii vine se pare de la un misterios sunet de toacă, apărut din senin și de la cântatul unui cocoș sălbatic din pădurea învecinată, cu trimitere indirectă spre lepădarea lui Petru din noaptea răstignirii Domnului. 

Pentru cine se pricepe la tainele ortodoxiei, la sfânta tradiție și știe să citească detaliile iconostasului, ale picturii bizantine sau mozaicurile învelite în foiță de aur, ar fi multe de văzut aici. Locul e superb, la fel chiliile, biserica și acareturile frumoase și îngrijite, ba chiar există și un muzeu cu icoane vechi, manuscrise și artă religioasă. Dar multă vreme nu am adăstat acolo, fiindcă voiam să mă întorc la Acic Tepe pe ziuă.

Când credeam că e totul încheiat, am dat peste o minunăție de lăcușor ieșit din matcă ce inundase o bucată de pădure aflată nu departe de zidurile mănăstirii. Am petrecut o vreme acolo în lumina domesticită a după-amiezii și mi-am amintit de Balta Brăilei, singurul loc unde văzusem ceva asemănător. 

Cu siguranță, înainte de ploile torențiale ale verii, pădurea arăta normal, cu toate crengile răsfirate printre frunzele moarte, cioatele uscate și arbuștii bătrâni uscați, plini de mușchi și căzuți la datorie, toate creând un ecosistem aparte și un aer de codru cinstit.

Acum totul era diferit. Ochiul de apă schimbase complet peisajul. Copacii se înălțau din apa limpede și se reflectau în oglinda ei. Când briza înfiora suprafața, trunchiurile și crengile reflectate tremurau și ele, în contrast cu realitatea de deasupra apei, o verticală de neclintit. 

Apoi venea lumina care cădea printre arbori ca o lovitură oblică de topor. Am stat pe uscat, am contemplat și am meditat la această frumusețe benevolă. Aveam înaintea ochilor un tablou viu și reactiv, care se schimba odată cu fiecare nor amărât, capabil să arunce în derizoriu puterea soarelui și cu fiecare pală de vânt ce înfiora fresca acestei realități întinse dinaintea ochilor ca o vastă tapiserie.

Arta e frumoasă fiindcă e gratuită, pasageră și uneori, inutilă. Realismul plin de poezie al scenei mi-a rămas fixat în memorie mai mult decât restul evenimentelor acelei zile. Într-o bună zi, apele se vor retrage și pădurea va redeveni îngrozitor de normală în banalitatea ei. Dar mintea va păstra, ca pe un dar prețios, imaginea acestei păduri lacustre încărcate de mister.

Frumusețea trecutului stă în amintirea lui. Doar amintirea îl poate metamorfoza în prezent, editând cu gelozie amănuntele inutile, de dragul tezaurizării singurului lucru care contează – clipa cea repede, pe alocuri nemuritoare.