Nime’ n-a muri râzând

Pășesc în noapte după un om. Pălăria lui se leagănă năuc înaintea mea, abia ghicit. Suntem doar noi doi pe platoul întunecat, iar cărarea dintre mesteceni lucește vag în lumina lunii, printre pietrele acoperite cu tufe de afin. Din când în când dau la manivela lanternei și atunci orbecăiala se mai risipește. 

E noaptea de înviere și de departe vântul aduce uneori câte o pală de muzică diafană, răzbătând peste deal, dinspre difuzoarele de la biserică. E prima dată când îl însoțesc pe nenea Simi la slujba de înviere. Atmosfera pare ruptă din romanul cu același titlu de Lev Tolstoi, din care citez:

„Oamenii sunt precum râurile: apa este la fel în toate și peste tot, dar fiecare râu e când îngust, când repede, când larg, când domol, când limpede, când rece, când tulbure, când cald. Așa și oamenii. Fiecare om poartă în el germeni ai tuturor însușirilor omenești și uneori le dă la iveală pe unele, alteori pe altele și deseori nu-și seamănă deloc sieși, rămânând totuși unul și același.”

Citatul ni se potrivește perfect. Fix ăștia suntem: imprevizibili și tulburi ca apa după o ploaie de vară, orbecăind printr-o lungă noapte în căutarea luminii de înviere. 

O vreme umblăm tăcuți, apoi nenea Simi rupe tăcerea. E dispus la reflecții în miez de noapte. Rar i se întâmplă, așa ca nouă, fiecăruia. Fiindcă înțelepciunea, la fel ca fericirea, e punctuală și pasageră, ca un junghi intercostal apărut când ridici greșit plasa de cumpărături. Trece însă iute, așa că respiri ușurat și te întorci la registrul tragicomic al vieții tale banale, pendulând undeva între exaltare, ridicol și disperare.

„Bine că ai bec. Tot trebuie să dai de manivelă ca să vezi oarice, da’ măcar nu trebuie să tot cumperi baterii. Bateriile-s scumpe. Pe-aici, pe scurtătura asta o luăm. Auzi tu, la 72 de ani să mai sari garduri, nu e chiar așa rău. Două mai avem de sărit. Numa-ncet… cu treabă bună.

Stai, luminează aici. Cre’ că mi-o intrat o piatră-n papuc. Tre’ să mi-o scot. Așa-i dragul meu, ezact ca în viață: mergi liniștit pe o cărare și deodată uite, calci strâmb, tre’ să te oprești. Cum zice și la Scriptură: vreau să fac binele, dar răul stă lipit de mine… Și mă înțeapă așa, ca o piatră mică și ascuțită intrată-n papuc.

Taci, că nu mai îi mult. Azi-mâine vine şi la mine ordinu’ de încorporare. Din leatul meu patru or murit numa’ anu’ trecut. Ce să zic, mă mai doare şi pă mine una, alta, dar tac şi dăi, dăi, pă cărare-nainte. Da’ noaptea-i pă noi. Treaba-i oablă, ascultă la mine: nimeni n-a muri râzând.”

Ca o pietricică într-o praștie bine întinsă, memoria mă aruncă departe în timp. Țin minte ca acum. Eram la fântână și beam apă ca un vițel, cu botul vârât direct în găleată. Aveam limba albastră de la mâncat afine, gânduri ușoare și părul lung și ciufulit. Viața îmi stătea mai toată înainte ca un covor lung, roșu, la care nu-i ghiceai capătul.

Atunci l-am întâlnit pe nenea Simion Roba a Petriții din Negrești, satul Măguri, comuna Măguri-Răcătău, județul Cluj. Venea cu pas săltat de pe deal, cu o furcă pe umăr și clopul dat pe spate a mirare. 

„No, da aveți după ce be’ apă, mă copii? Tu, Irină, ia fă-le on balmoș la oaminii ăieștia, că le-o fi foame”. 

Așa a început totul, în acea zi când, alături de un prieten, am descoperit, după buza unei pășuni, satul Măguri. Locul are și acum o magie doar a sa. Satul e cocoțat stingher pe un munte și pe atunci avea case mici, din lemn, ca de jucărie, acoperite de șindrilă. Gospodăriile oamenilor erau împrejmuite cu acele garduri din margini de brad numite „harțapele”. Aveam să le fotografiez, fără să mă plictisesc, următorii 30 de ani. 

La fel i-am pozat pe buna Lina, nenea Simi, caii lor și lumea lor până au ajuns cu toții bine-mersi în National Geographic, revista-cult a copilăriei mele, pe atunci singura portiță de evadare din comunism către lumea largă. Asta pe vremea când stăteam mai toți ciopor, închiși între granițele mândrei noastră patrii-închisoare, pe nume Republica Socialistă România. 

A început atunci o prietenie de o viață, care ține până azi, în momentul vorbirii. Și faptul că moartea și-a făcut loc cu coatele-n această poveste a noastră, chiar nu contează defel. Prietenia adevărată, în caz că nu știați, poate face de râs până și moartea.

A doua zi, după balmoșul istoric, niște beri și multe povești întinse până seara târziu, îmi amintesc că m-am trezit nu doar cu mintea în ceață, ci și un pic mai bătrân. Covorul roșu al vieții mele se scurtase cam cu o săptămână. Ideea romantică de a dormi în șură, în fân, înveliți cu niște țoale aspre de lână, n-a fost deloc grozavă. Porcul a grohăit, caii au fornăit și berbecul din țarc a încercat permanent să comunice non-verbal ceva. 

Deloc promițător, dar acela a fost începutul. În următorii mai bine de 30 de ani aveam să petrec nenumărate ore în compania lui nenea Simi, cel care se autointitula „Șeful trupelor predate”. Pe nimeni n-am fotografiat vreodată mai intens și mai sistematic. Nimeni nu m-a expus la mai mult umor și înțelepciune frustă, de țăran verde, ca acest om. 

Fără să facă paradă, mi-a dat mereu subtile lecții de viață, m-a îmbogățit. Datorită lui, orășeanul din mine a pătruns într-o lume necunoscută și pe alocuri abstractă, în absența căreia azi aș fi infinit mai sărac. Sub aparenta lui simplitate, omul era extrem de nuanțat, auto-ironic și mai ales, imprevizibil. 

Și, cel mai generos lucru, nenea Simi m-a introdus progresiv în societatea secretă a bărbaților adevărați, un loc unde băiețeii finuți de pe la oraș nu prea au ce căuta, în general. Am fost împreună la tăiat ilegal de lemne iarna cu caii, la fân vara, la munte cu căruța, la cârciumă, la cărat pietre, la potcovar, la mort, la tăiatul porcului, la târg, la sfânta biserică, la vânătoare de soboli și în nenumărate alte locuri. 

Cu o sinceritate debordantă, omul și-a pus viața pe tavă, cu toate luminile și umbrele ei, apoi m-a invitat să degust. Timid, am întins mâna.

Când am fost pe post de șofer la târg la Negreni, am învățat că societatea bărbaților adevărați nu se dă în lături să-și înceapă ziua în forță. Ca să nu pară bețivi, la fiecare bere se cerea și ‘on cafei’. Până la 11 dimineața dăduseră fiecare pe gâtlej 4 beri, 4 cafele, astupate de câte 4 mici cu pită și muștar. 

Apoi nenea Simi m-a învățat arta negocierii în tentativa lui de a cumpăra ieftin o cușmă de astrahan. După ce s-a târguit cu mare stil vreo jumătate de ceas, până l-a adus pe vânzător în pragul exasperării, timp în care cușma coborâse la mai puțin de jumătate din preț, a virat-o brusc cumpărându-și niște izmene. Când l-am întrebat de ce a făcut asta, a râs de mai să-i cadă clopul, a mai luat o gură de bere zicând așa:

”Păi, m-am distrat, c-așa-i la târg. De-aia vii aci, să te târguiești de plăcere. Tu n-ai văzut că era vopsită cușma aia? Oricum am vreo 3 acasă și tu știi bine: io la oraș viu elegant, cu clop, nu port cușmă. Că nu vreau să se uite domnii la mine și să zică: Nitălai și p-ăla cum umblă cu o oaie-n cap”… 

Orașul era pentru el o spaimă mai mare decât pentru un orășean rătăcit noaptea-n pădure, pe viscol. De-a lungul vremii, am auzit de mai multe ori poveștile lui nenea Simi din armată, răs-împachetate în diverse variante. Armata făcută tocmai la Medgidia a fost pentru el unica mare evadare din spațiul de confort al gospodăriei, țarinii și pădurilor de primprejur. 

Clujul îi repugna în general. Era locul de coșmar unde nu te cunoștea nimeni, erai anonimul suprem. Venea rar, iar atunci când se îndura să apară să-și cumpere câte ceva, trecea neapărat pe la un restaurant împinge-tava, unde se mai adunau consătenii, sperând să întâlnească vreun cunoscut sau chiar ’să-i pice fo’ ocazie’.

Odată eram la Măguri când a apărut cu căruța de lemne din pădure. Serios și palid, ca un perete proaspăt văruit. Își crăpase cu securea un os de la laba piciorului. Piciorul îi era învelit în niște cârpe însângerate. În loc să sune la Salvare, s-a dus direct în grajd și a tăiat un vițel. A aruncat două pulpe în căruță și a pornit-o spre dispensarul aflat, în vale, la 5 km distanță, ca să-i dea medicul bilet de trimitere. 

La spital la oraș a ajuns mai mort decât viu, fiindcă pierduse mult sânge. Iar spitalul pentru nenea Simi era ceva mai rău decât bolgiile infernului lui Dante. Acolo medicii l-au certat mai rău ca pe un elev din clasele primare prins cu o fițuică:„Voi, țăranii ăștia, numai așa știți – să apăreți în ultima clipă, înainte să dați ortu’ popii”

Medicii n-aveau evident habar că-n satul Măguri, aflat la doar 50 de km de oraș și situat la 1300 m altitudine, unde trăiesc peste 600 de suflete, nu există nici măcar un felcer, așa cum nu există nici farmacie, nici dispensar. Nu știau că pe acolo încă se mai poate muri de apendicită, iar un bilet de trimitere la spitalul lor de la oraș se obține greu, din vale, contra unei pulpe de vițel proaspăt tăiat.

Altădată, într-o seară, m-a dus la un prieten mort, la priveghi. Mă așteptam la o atmosferă plânsă, dar societatea bărbaților adevărați avea să-mi furnizeze o nouă surpriză. Casa era luminată, iar lumea de acolo era radical segregată. Femeile se înghesuiau umăr lângă umăr într-o bucătărioară sporovăind și cocălind ceva, în timp ce bărbații erau toți în camera dinainte unde, fix în centru, pe o masă, trona sicriul cu mortul. 

Seara a fost un lung delir presărat cu inside jokes spuse într-un dialect specific, din care nu pricepeai mare lucru. Oricum, trăgea a un fel de clacă-șezătoare de aducere aminte. Nici urmă de tragism. Bărbații jucau filcău pe un scaun de lângă sicriu, șpiruiau la niște rachiu cu zahăr ars, derulând pe rând scene memorabile din viața mortului, majoritatea haioase. Și mai ales, râdeau de se zguduiau pereții. Privită de dinafară casa părea să găzduiască un chef, nu un priveghi.

Mai era ceva unic și memorabil la nenea Simi: modul în care convertea el plictisul duminical în distracție. Se știe, în sat de sfânta duminică tac toate firezele, topoarele și banzicurile. Om activ, harnic în exces și pus mereu pe cumpărat pământ, ca un sărman clasic, care pornise în viață doar cu o nevastă și două oi primite cadou de nuntă de la părinți, dar pe care le mâncaseră lupii după 3 zile, nenea Simi nu-și găsea locul când nu muncea nimic, în speță duminicile. Așa că se ocupa cu ceva care putea fi considerat plezir, în nici un caz muncă: vâna soboli, cârtițe pe românește.

El a fost ultimul mare vânător clasic de soboli pe care-l cunosc. Asta după ce toate cursele oțeloase care se înfigeau în găuri, meșterite de vecinul Găvujda, au sfârșit în pământ, fiindcă nenea Simi le uita sistematic locul. Așa că a trecut la metoda clasică, una ce îmbina sapa cu răbdarea. 

Ca orice țăran sadea, iubea pământul și, cu o tandrețe disimulată, îl privea intens și cu drag, însă cu o sapă adăstând pe umăr, așa, parcă-ntr-o doară. Alegea mușuroaiele proaspete, apoi estima când și unde dihania avea să scoată iar pământ proaspăt la iveală, să-i batjocorească lui țarina. 

Stătea vreme îndelungată nemișcat ca o statuie a dreptății și aștepta în tăcere, îmbrăcat frumos în cămașă. Și când pământul începea să se miște și să se umfle, izbea rapid și cu sete. Câțiva ani am tot stat în preajma lui și l-am pozat, până m-a alungat. A decis că nu mai am ce căuta la vânătoarea lui de soboli fiindcă-i alung tot norocul. S-a prins că dacă eram de față nu prindea nimic.

Într-o noapte dormeam liniștit în cabana mea când a apărut nenea Simi tropăind și bătând violent în ușă: „Hai, scoală-te că s-or zvârlit caii!” 

Era vreo 3 noaptea, iarnă și frig. Curent nu era. Am mers împreună în grajd. Eram năuc și nu pricepeam în ruptul capului ce căutam acolo, de ce fusesem activat la luptă, ca un rezervist bătrân și uitat. Un lucru sigur nu-mi doream: să iau vreo copită-n freză. Așa că stăteam mai lăturiș. Între timp, nenea Simi se foia îngrijorat foc și complet inutil, frângându-și mâinile butucănoase ca niște scorburi de stejar. Mai chemase câțiva bărbați, plus trimisese în miez de noapte după un veterinar. Deodată, mi-a pus în mână o lumânare. În sfârșit aveam un sens pe lume. 

Atmosfera era lugubră, iar oamenii aveau un aer întunecat, sălbatic, primitiv. În mirosul înecăcios de grajd și cai asudați, acum și însângerați după ce se loviseră bezmetici cu copitele, nenea Simi s-a apucat să prepare o soluție salină concentrată, pe care să le-o toarne animalelor pe răni, cică să le dezinfecteze. Caii s-au încordat iar și s-au zbătut, evident cuprinși de panică. Bărbații urlau Huuuooo! în vreme ce lumina lumânării mele tremura sinistru pe pereți. 

Apoi lucrurile s-au molcomit. În așteptarea veterinarului, nenea Simi a povestit cu glas domol o întâmplare stranie, din vechime. 

„Umblă vorba la noi de-o poveste: cum odată on cal mort o omorât on om viu. O știu de la tata. Cică era o iarnă grea, mai aspră ca asta, cu ger. Și unu’, nu mai știu de-a cui era, i-o chemat noaptea pe mai mulți că-i stă calu’ să moară. Numa că pân-or ajuns ăia la grajd, calu’ o picat jos ș-o murit. No, acu ce să facă, dacă tot veniră? Hai măcar să-l scoată din grajd. Și s-or apucat să-l tragă afară. Da’ cum era cam beznă, ca acuma, oaminii n-or observat că on picior de-al calului s-o agățat de ușiorii ușii. Și când or mai smucit ei o dată, copita aia potcovită fain frumos l-o lovit pă unu drept în frunte. Și pă loc o murit.”

Pe la 5 ne-am risipit toți. Mirosul de grajd îmi pătrunsese în toți porii. Ajuns acasă, am mai băgat două lemne pe foc. Trăgeam cu urechea cum arde, îmi cam sărise somnul. Și cu ochii pironiți pe tavanul negru ca noaptea, am avut o revelație – tocmai fusesem inițiat în societatea secretă a bărbaților adevărați.

Moartea lui nenea Simi a fost, în mod ciudat, aproape la fel cum mi-a descris el mie odată moartea unei surori mai în vârstă: 

„Cu soră-mea, Dumniezo s-o ierte, o fost așe: Într-o bună zi, i s-o făcut rău, că era și bătrână și cam beteagă. Avea 84 de ani. Apoi m-o sunat că-i mai bine. Apoi m-o sunat iară un nepot că-i mai rău și c-o dus-o la spital. La sfârșit m-o mai sunat o dată c-o murit. Așe-i viața, dragu’ meu, numa’ umbră și vis.”

Eram cu ai mei la mare, la Corbu, tocmai veniserăm de la plajă. Zăceam într-un hamac sub un vișin, cu o carte într-o mână și o bere rece în cealaltă. Ziua părea perfectă. Doar că m-au sunat de la Măguri să-mi spună că nenea Simi a fost dus la spital. Cică-l durea rău capul. Apoi m-au mai sunat o dată că a murit. Berea a rămas nebăută. M-am ridicat și, fără o vorbă, am pornit-o încet către gară.

P.S. În mica sa carte „Eu și Tu”, Martin Buber spune: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. De aici am pornit.

Această serie de portrete celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...