Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor

Unii copii, mai visători așa, trec printr-o fază în care mint de rup. Cunosc câțiva mici mincinoși patentați. De cum încep să vorbească, toarnă pe bandă rulantă gogoși cu zahăr, dintre cele mai expandate.

Fabulează, delirează, inventează te miri ce, totul e să-i provoci și să-i asculți. Și, mai ales, să te prefaci că îi crezi pe cuvânt. Psihologii se jură că acest exercițiu le face bine la cap, le dezvoltă nu-știu-ce în creier.

Doar că acest superb univers fabulatoriu se închide moale, ca o ușă de frigider, atunci când sistemul educațional pune gheara pe ei, îi înregimentează și-i învață că soarele cu raze galbene într-un desen își are locul în stânga sus a paginii, iar elefanții nu pot defel avea aripi de fluture, cu care să mai și zboare.

Când eram mici, țin minte, între pauzele de fotbal făceam acest exercițiu de delir colectiv, pornind de la ce chestii au făcut tații noștri prin armată: al meu a tras cu tunul, al meu a avut și mitralieră și pistol, al meu a aruncat un pod în aer.

Totul culmina cu "dacă se enervează, tata trece cu tancul peste tatăl tău, de-i explodează toate grenadele de la brâu!".

În clasa întâi, m-am nimerit în bancă cu Lili, fiindcă aveam fix aceeași înălțime. La Lili, faza de delir mincinos a ținut până printr-a patra: ea avea cancer la creier și urma să moară în trimestrul doi, tatăl ei avea o bombă uriașă ascunsă într-o căpiță de fân cu care putea arunca în aer tot orașul, avea o mătușă balerină la Milano, avea un văr cowboy în Texas, avea la ei pe stradă o vecină vrăjitoare, care putea transforma orice în aur, până și cârpele, avea într-o ladă din pod dolari adevărați etc.

Între enormitățile zilnice presărate ca orezul pe drumul dinspre școală acasă, se mai strecura și câte un vis, cel mai recurent fiind ăsta: "Când cresc mare, o să ajung cosmonaută, pe lună".

Boon, cu copiii e clar. Le face bine la cap, am înțeles. Dar ce se întâmplă când fenomenul se fixează în mințile adulte și oameni în toată firea mint la fel de firesc cum se înșiretează?

Și o fac atât de natural − vorbesc serios, nu clipesc, nu se înroșesc, nu tresar −, încât, la început, nici măcar nu te prinzi. Cel mult te prefaci că n-ai auzit bine. Cu vremea însă, te prinzi și începi să contabilizezi fabulațiile.

Așa am pățit cu fermecătorul nene Ghiță B., care mi-a devenit prieten pe vremea când mă pregăteam să-mi încep viața, iar el se pregătea să și-o încheie, la fel de demn cum își încheia nasturii de la halatul cenușiu de mecanic auto pasionat de broaște, mai precis broscuțe Volkswagen sub formă de cărăbuș din seria anilor 60-70, probabil toamna.

Aceste mașini ne-au sudat prietenia, o prietenie inegală, în care el se afla mai mereu la orizontală, meșterind ceva, în vreme ce eu stăteam vag inutil lângă lada lui cu scule, ghemuit într-o poziție neolitică, ascultându-l cum bolborosea brașoave memorabile printre semeringuri, bujii și capete de bară.

Nenea Ghiță B. era atât de meseriaș, că putea rezolva o segmentare de motor direct în parcare.

Pe cap purta mai mereu o bască roasă de postav, cu o mică antenă în vârf. Era slab ca un țâr, cu păr alb și rar, posesor a doi ochi lăcrămoși, de viezure, și al unui nas supradimensionat, care îți putea da un pic de bănuit în materie de minciuni.

Stătea la parter, avea o soție maestră în cozonaci, plus un cățel slab, cu nas mare, care, dacă ar fi avut o bască în cap, ar fi fost leit Ghiță.

A, și mai avea un alambic făcut la fabrică, cu care producea, pe aragaz, țuică de corcodușe. Era din specia rară a adulților-copii, mereu pus pe joacă, senin și tonic.

Practic, era o bombă de tinerețe. Deși mai mare cu niște zeci de ani, nu l-am putut veci convinge să-mi spună altfel decât Dooomnu' Voicu, lungind ceremonios vocala o până la limita miștoului.

Cum pe vremea aceea nu făceam poze, n-am nici una cu el. Noroc cu Paul, care l-a trezit la viață.

În schimb, am în memorie multe instantanee memorabile. Și toate mă fac să zâmbesc. De ce? Fiindcă Nenea Ghiță B. poseda o artă nemaiîntâlnită de a suprascrie realitatea într-o cheie fabulatorie proprie și, mai ales, de a amesteca în poveștile lui frânturi de-a dreptul credibile, chiar dacă erau șterpelite de prin ceva bancuri sau legende urbane.

Îi sunt recunoscător fiindcă m-a învățat că e mai bine să fii un bătrân copilăros la cap decât un tinerel sobru, îmbătrânit înainte de vreme. Chiar dacă, uneori, acest lucru presupune să minți de să-nghețe apele, să augmentezi realitatea până devine ficțiune în toată regula.

Prima gogonată majoră mi-a trântit-o într-o iarnă foarte geroasă. Peste tot prin cartier, lumea trăgea cu maşina pe toată lumea într-o frenezie a pornirii către nicăieri, pentru că toţi se întorceau, la scurt timp, înapoi în parcare.

Unii le dădeau vecinilor curent cu nişte cabluri, timp în care maşinile lor stăteau aproape lipite, fie în lateral, fie bot în bot, într-o solidaritate uşor erotică.

Alții, în grupuri organizate, împingeau de zor maşini, dând tot mai iute din picioare. Alţii, cu paşi mici şi spatele coşcovit, cărau baterii în dreapta şi-n stânga. Ba chiar am văzut un tip care, infiltrat sub o dubiță, moşmondea ceva la motor cu un şomoiog aprins.

Doar Nenea Ghiță B. era chill la max. Mi-a zis senin, fără urmă de tremolo în voce, că broasca lui din '67 pornea singură în parcare doar când, din balconul lui închis, îi arăta cheia prin geam.

Să ne-nțelegem, pe-atunci nu exista cheie cu telecomandă, bună de deschis simultan patru uși, ci de-aia simplă, din fier.

Am rămas mut. Mă așteptam să izbucnească în ceva râs, să mă bată pe umăr și să zică "Hai, c-am glumit!". Nimic. Avea o față mai sobră decât o statuie din Insula Paștelui.

Acesta a fost doar începutul. Serviți, așadar, câteva mostre de sevraj memorialistic, unde realul cu basmul se amestecă mai armonios decât laptele cu cafeaua mea de dimineață.

Motocicleta care merge cu cireșe

"Dooomnu' Voicu, eu la viaţa mea am băut cam o cisternă de vodcă. «Nu mai bea, Ghiţă», zicea săraca Ica. Dar n-avea cu cine.

Până-ntr-o zi, când a cedat: «Bine, Ghiţă, ia-ţi motocicleta aia, numa' nu mai bea». Era un Simpson frumos, pus la punct. Îl vindea un coleg de la întreprindere. Costa ceva parale pe atunci.

Nu uit ca acuma – era în '58. Primul drum l-am făcut cu Ica, la mare. Dar ia ghiciţi cât am făcut noi înapoi de la mare până la Cluj? «Păi să tot fi făcut vreo 7-8 ore?».

Noo, 4 kile de cireşe, atât am făcut. Cumpărase Ica din piaţa din Constanţa o pungă mare de cireşe de-alea aproape negre, coapte şi dulci. Le pusese pe şaua motorului, între noi.

Cu o mână mă ţinea de mijloc şi cu cealaltă îmi tot băga câte o cireaşă în gură.

Era o vreme frumoasă, motorul torcea ca un bondar, trafic nu era ca acuma, benzina era ieftină, iar noi eram tineri, sănătoşi şi fericiţi. Mai ales Ica era fericită că eu, din clipa în care mi-am luat carnetul, m-am lăsat de băut.

De bucurie, de starea aia de tinereţe, uitam, dom'le, să mai scuip sâmburii, aşa că i-am înghiţit pe toţi. Nici nu ştiu când am ajuns acasă.

Da' cum am intrat pe uşă, aoleu, direct pe veceu. O pântecăraie cum n-aţi mai văzut. Ca mitraliera făcea de la sâmburii ăia, ca mitraliera..."

Șpițul lui Puskás

"Da, şi cum vă spuneam, dooomnu' Voicu, avea Puskás ăsta un şut nemaipomenit de la unşpe metri. Nenorocea portarii, dom'le. Rupea oase, făcea prăpăd.

Pe unul l-au și internat în spital cu falca ruptă. Nu mai voia nimeni să apere când apărea Puskás. Odată a găurit şi plasa aia groasă de mătase de la poartă.

Şi atunci s-au hotărât să facă un experiment − au adus de la circ o gorilă mare şi neagră de au pus-o să stea în poartă, să apere ea dacă poate. Gorila, huhuhu, cu braţele alea lungi şi păroase ocupa juma' de poartă.

Ce credeţi, domnu' Voicu? A tras Puskás un şut cu şpiţu' de i-a băgat mingea în burtă. A omorât-o pe loc, aşa şut avea Puskás ăsta..."

Un strungar privind un fachir

"Domnu' Voicu, am avut un coleg de servici, la noi la întreprindere, care a fost odată în India într-o delegaţie. Era strungar, dom'le, ştia o meserie...

Şi zice că odată a văzut un fachir care făcea tot felul de chestii pe stradă, de se crucea lumea. Era numa' piele şi os, pe cap avea un turban mare, roşu, şi un fel de şorţ în loc de chiloţi.

Îşi sucea picioarele pe după cap, trecea desculţ prin jar, îşi băga un ac de croşetă prin obraji, se întindea pe un pat de cuie cu un bolovan pe piept. Te durea mintea ce făcea!

Da' stai, că asta n-a fost tot. Acu' vine chestia tare... Cică, la sfârşit, a luat un lighean, a turnat vreo câţiva litri de apă, apoi s-a pus cu, mă scuzaţi, fundul în el.

Şi a-nceput să-şi sugă burta, s-o umfle, s-o mişte în jos şi-n sus de-i chiorăiau maţele ca la un iobag flămând. Holba ochii mari, așa, şi bolborosea ceva în indiană.

Ce să vezi? După vreun sfert de oră, băuse toată apa din lighean. Cu fundu', vă daţi seama?"

Ilustrații de Paul Mureșan.

Izvor de bere minerală

"Domnu' Voicu, ştiu că iar nu mă credeţi, da' pe-aia cu apa pentru bere v-am zis-o? Pe vremea când eram tânăr, așa, ca dumneata, tare îmi plăceau excursiile prin munţi. To-oot mergeam și mergeam.

Odată, am găsit un izvor într-o pădure nu departe de Harghita. Beai din apa aia şi parcă te-mbătai de cap, nu altceva. Te puneai jos şi dormeai un somn bun, iar izvorul clipocea lângă tine ca o muzică.

Mai apoi am aflat că unii au captat izvorul pentru o fabrică de bere. Cică numa' apa aia avea două grade de alcool...

Drept urmare, făceau ăia, dom'le, o bere grozavă. Şi normal că era tare, vă spun eu, care am băut ceva la viaţa mea.

Da' gata, acu nu mai beau decât rar și numa' țuică de-asta de corcodușe, făcută cu mâna mea la alambic, aici, pe aragaz".

*

P.S. În mica sa carte "Eu și Tu", Martin Buber spune: "Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației". De aici am pornit.

Aceasta e o serie de 12 portrete care celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă.

Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

Lehel ciugulește mure pe Transalpina

Albert cade, se ridică și alege să râdă

Buna Lina și copiii Coastei

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează