Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România. Donează

Doctorul

În urmă cu mai bine de 50 de ani, tânărul doctor Mircea Gordan se afla într-un loc străin, într-o casă modestă cu tavanul prea jos, la flacăra unei lămpi fumegânde de petrol. Otto tocmai se îmbătase și nu pornise generatorul pe care-l învârtea seara vreme de vreun ceas, ajutat de calul lui alb, scheletic, care semăna perfect la mutră cu el.

Omul în halat alb era în pragul unui atac de panică, dar încerca din răsputeri să n-o arate. Avea de operat o extragere manuală de placentă, după o naştere dificilă, de mai bine de 7 ore. Părea o aiureală, dar tânărul tocmai îşi începea, brutal și deloc glorios, cariera medicală.

Își privea neputincios mâinile palide, cu palmele jilave de emoție, de parcă într-una ținea viața și într-alta, moartea. Acum, totul, totul depindea de ce vor face mâinile acelea.

Cuprins de tulburare, încerca din răsputeri să-şi aducă aminte cât mai precis gesturile şi cuvintele conferenţiarului Rusu.

Doamna Nela, care urma să-i fie asistentă vreme de 25 de ani încheiaţi, îşi aminteşte de parc-ar fi fost ieri cum stătea înfrigurată, lipită de sobă, în ziua când proaspătul medic a intrat pe uşa dispensarului:

"Era înalt şi era un bărbat aşa de frumos, încât mi-am zis că n-avea cum să rămână într-un loc pierdut ca ăsta. Era zâmbitor, entuziast, dar neştiutor cu privire la toate greutăţile ce îl aşteptau. Culmea este că a rămas".

Visul lui Mircea Gordan de a ajunge chirurg într-o clinică mare şi planurile lui de carieră într-un Cluj cu tradiţie în medicină au îngheţat şi apoi s-au topit încet, așa cum dispăreau, în lumina dimineții, florile de gheaţă răsărite pe geamul Dispensarului medical uman din Cârlibaba.

Acolo aterizase el, prin repartiție, în toamna lui 1966, la umbra liniştitoare a gândului că va rămâne puţin, apoi se va transfera înapoi la oraș, după cum își pusese în gând. Dar destinul avea o altă părere.

La 1 noiembrie 1966, aproape simultan cu descălecatul tânărului nostru doctor în zonă, Ceaușescu a dat acel decret fatal referitor la natalitate şi, drept urmare, a început să curgă cu decreţei – copii născuţi la comanda regimului.

Visul de chirurgie al proaspătului medic s-a transformat în ginecologie. Iar valul de nou născuți l-a luat de pe picioare.

"Neavând lămpi cu petrol peste tot, bezna era totală: mă loveam de pereţi căutând după vătraiul de lemne. Parcă era un făcut – cum se termina curentul dat cu zgârcenie de Otto, începeau naşterile.

În perioada aceea, vorbeam de peste 100 de copii născuți pe an, nu de 13, câți au fost anul trecut. Moşeam, operam la lampa de petrol, mă ajutam cu lanterna, era ceva de groază.

Multă vreme n-am avut moaşă, apoi a venit una nebună, cu un singur dinte în faţă. A stat o vreme, apoi a dispărut.

Sufrageria asta a fost transformată în casă de naşteri, copiii ţipau pe întuneric, iar unele femei nu mai apucau să vină la dispensar, așa că năşteau acasă.

Uite, pe Cristina am moşit-o acasă, deşi mama ei stătea doar dincolo de gard. Pe Nuţi, mama lui Vasilică, la fel. Am avut totuși, un imens noroc – n-am pierdut niciodată vreun copil, n-a murit nici o mamă".

N-a trecut mult până când tânărul medic, proaspăt întors din armata obligatorie, şi-a dat seama că se îndrăgostise fatal de locurile şi de oamenii Cârlibabei, care erau o adunătură ciudată: ucraineni, români, huţuli cu origini poloneze, ţipţeri originari din Germania, mulți dintre ei întorși acolo între timp, plus o seamă de familii de evrei, dintre care azi mai ține steagul doar Victorel, ultimul rămas.

Mircea Gordan − Mișu, pentru prieteni, sau Herr Dodo, pentru băieții mei − şi-a dat seama că începuse să-i placă viaţa aceea imprevizibilă şi trepidantă, cu treziri în toiul nopţii pentru tot felul de intervenţii dificile − plăgi înspăimântătoare, naşteri, îngheţuri, accidente de muncă, arsuri −, urmate de plecări la culcare pe la 4-5 dimineaţa și somn doar până pe la 7-8, când pacienții îl aşteptau deja la uşă.

Era acţiune, era adrenalină, era dramă, iar el, dintr-odată, nu mai era un medic tinerel anonim, şovăielnic, un proaspăt absolvent fără experienţă, ci devenise actor principal în acest teatru improvizat, un carusel nebun al vieţii şi al morţii, învârtindu-se în delir.

Drept răsplată pentru curajul de a-şi asuma total acest rol, a primit până și un nume de scenă.

Începând cu soţia lui, Paula, continuând cu Ştefan şi Ana, cei doi copii ai lor, şi terminând cu rudele, prietenii şi sutele de pacienţi, toată lumea i-a spus, simplu, Doctorul.

Și Doctorul a devenit o insulă, un țărm, un liman. Un fel de cetate de refugiu, aidoma celor din vechime. Și asta nu doar pentru pacienți.

Au început să răsară prietenii, care au adulmecat miros de libertate, de umblat pe munte, de pescuit, de schiat şi, nu în ultimul rând, de petreceri memorabile.

Progresiv, o seamă de oameni au dezvoltat o dependență de acest personaj parcă uns cu miere, de dispensarul lui cu camere înalte și, finalmente, de inegalabila Cârlibaba.

Fetele n-au apărut decât mai târziu pe scenă, astfel că atmosfera era la început una macho. Pereţii dispensarului erau impregnaţi de testosteron şi tapetaţi cu trofee de vânătoare.

De pe lângă sobe răzbăteau minciuni pescăreşti, poveşti din Deltă, despre felurite trasee montane, boncăluit de cerbi, bătăi de cocoși de munte, iar când toate astea se terminau, băieţii, deveniţi brusc sentimentali, dansau în disperare, pe rând, cu unica şi inegalabila Sofronica – simpatica femeie de serviciu de pe atunci, Dumnezeu s-o odihnească în pace.

Printre prieteni se aflau așa: un poet devenit celebru, un alt poet ceva mai damnat, stabilit în Olanda, un fost pentatlonist la clubul Steaua, un inginer de drumuri, un pictor azi consacrat la New York, un preot catolic amator de muzică clasică, câţiva foşti colegi de facultate, dar şi mulţi alţii, toţi băieţi studioşi, frumoşi, exuberanţi.

Roiau cu toții în jurul acestui tânăr medic cu lipici, care îi vrăjea cu poveşti incredibile despre noua lume pe care o descoperise.

Ştia să fie o gazdă grozavă, cu toate că se străduia din răsputeri să nu amestece profesia de medic cu viaţa privată.

A tot încercat asta vreme de peste 40 de ani. Dar nu i-a ieşit niciodată.

Din punct de vedere medical, Cârlibaba era considerată o "circă grea", la care nu se putea înhăma oricine. Pe lângă comuna în sine, mai erau o seamă de cătune întinse prin văi ori ascunse prin păduri: Valea Ţibăului, Juravlea, Iedu, Pleta, Tătarca.

Când nu folosea mașina, o bicicletă roşie îi devenea Doctorului ambulanţă discretă, fără sirenă, dar anunţată de lătratul câinilor. Pedala uneori prin zăpadă chiar și la temperaturi care coborau sub minus 20 de grade.

Dispensarul era pe vremea aceea o cvasi-ruină, o clădire veche, supradimensionată, din lemn, cu o sobră arhitectură germană.

Vântul şuiera pe lângă ferestre, sobele fumegau, nu era curent electric, telefonul cu manivelă mergea doar când poftea, iar instrumentarul medical era absolut rudimentar.

Practic, Doctorul şi-a cumpărat din bani proprii primele instrumente indispensabile – cele pentru uz ginecologic şi stomatologic.

Tot din bani proprii a construit prima baie din comună, a făcut o bucătărie și a reparat dispensarul cum a putut. Singurul cadou pe care, ca orice medic de țară, nu și-l putea face era liniștea.

"Uite o chestie pe care o păţesc sistematic, de ani de zile, de nici nu pot să mă mai enervez. E duminică, vremea e perfectă, suntem în grădină toată familia, am luat un prânz copios afară, la masa de sub mesteceni.

De pe geamul de la cameră se revarsă pasajul meu preferat din Wagner – Moartea Isoldei. La câţiva metri mai încolo susură râul şi sunetele se amestecă miraculos.

Cu ochii întredeschişi, mă uit cum trec norii peste Fluturica şi savurez starea asta de bine.

Deodată, ca din pământ, răsare a' lui Cutare cu o falcă umflată: −Domnu' doctor, am venit să-mi scoateţi măseaua. Mă doare de nu mai pot. −Bun, şi chiar acuma? De ce n-ai venit ieri la cabinet? De când te doare? −De o săptămână. Da' acu' nu mai pot răbda. −Bine, hai să ţi-o scot. Simt că-nnebunesc!"

Chiar, anii ăștia repezi, oare unde se duc ei? Cum ar fi cei zece care tocmai au trecut?

Îmi amintesc ca azi. M-am întors pentru o săptămână la Cârlibaba, sunt singur și ninge.

Prietenul Vicky a rămas să-i ţină Doctorului de urât în acest miez de noiembrie surprinzător şi hibernal, cu zăpadă multă şi temperaturi de până la minus 14 grade.

Suntem ca trei călugări în ceva mănăstire tibetană. Băgăm lemne în sobe și învârtim la roata vieții, înfulecând în bucătărie și povestind.

Înalt, solid, cu mers legănat de fost sportiv, Vicky posedă o burtică simpatică rezultată din multele bătălii câştigate cu berea; o izbeşte periodic cu palma lui cât o lopată, aidoma unui luptător de Sumo.

Este jovial, sănătos tun, neavând deloc aer de tânăr pensionar. A colindat prin lume și i-ar plăcea, poate, să se mute în sudul Californiei, dar zice că nicăieri pe pământ nu e mai frumos ca la Cârlibaba.

Vicky își amintește.

"Era odată un Revelion cu ninsoare din plin, ca acum. Eram mulţi în jurul mesei, petrecerea era în toi, când apare o femeie plină de sânge, cu o juma' de sticlă de bere înfiptă în cap. Să fi fost cam ora 3 noaptea.

Doctorul îmi zice: «Vicky, hai!», aşa că mergem în cabinet şi eu, uşor şpriţuit cum eram, devin chirurg de mâna a doua. De fapt, îl mai asistasem la o naştere, deşi sunt inginer de meserie.

Mintea mi se limpezeşte pe dată în timp ce femeia povesteşte potolit despre bărbatul ei, care băuse prea mult, c-așa e omul de An Nou, se mai scapă.

Cum stăteau ei bine-mersi, cică omul a spart brusc de masă o sticlă de bere şi, ţinând-o de gât, i-a înfipt-o femeii în cap. Rănile erau oribile.

Eu îi ţin doctorului lumina, el scoate cioburile, spală rana, coase şi tot coase vreo oră. Fără anestezie. Femeia tace şi îndură totul, fără să crâcnească.

O spălăm , o bandajăm şi îi facem un pat improvizat în dispensar. Doctorul vrea să o ţină o zi, două, sub observaţie. Punem un braţ de lemne în sobă şi ne întoarcem la chef, dar nu mai avem nici un chef de el. Nici el de noi.

Când ne trezim a doua zi, constatăm că femeia o zbughise deja pe geamul îngheţat, lăsat larg deschis. N-am mai văzut-o niciodată. N-a zis nici măcar mersi".

De dimineața, ca într-un ritual, în dispensar începe foiala. Iarna, dacă e în formă, Doctorul se spală până la brâu cu zăpadă. Domnica trece cu lada de lemne spre magazie şi, trăgând cu ochiul spre el, îşi face o cruce discretă.

Pe hol deja se-adună pacienţii. Vin care cum – pe jos, cu maşina, cu faetonul (regionalism pentru căruţă). În uşă, înainte de a intra, fiecare își mătură omătul de pe haine și își scutură încălţările de zloată. Tropăie. Apare şi asistenta Florinela.

Apoi, Doctorul îşi bea cafeluţa în bucătărie împreună cu doamnele − o cafeluţă, mică, tare, mereu din aceeaşi căniţă neagră cu farfurioară.

Îmbracă halatul călcat impecabil şi începe consultaţiile. Scrie mereu într-un registru, concentrat, mai rău ca la şcoală. Uneori, scriptele se reiau seara, parcă nu se mai termină.

După amiaza citeşte, mai face o vizită pe la casele bolnavilor ori mai moțăie la tv, mereu revoltat de neașezarea țării ăsteia ce pare blestemată să fie guvernată prost. Periodic, se enervează, înjură parlamentul și pe toți politicienii.

Uneori îi sună telefonul, cum ar fi acesta, în toiul unui august fierbinte.

"Alo, da, spuneţi. Aha... Bun, şi câtă apă rece aţi băut? Şi de cât timp vă doare stomacul? Vă spun ce să faceţi, dar nu cumva să afle cineva că doctorul v-a zis chestia asta, da?

Intraţi în prima cârciumă şi daţi pe gât o cinzeacă de vodcă, hai o sută. După o jumătate de oră vă rog să-mi daţi un telefon și să-mi spuneţi dacă vă mai doare. Bine, la revedere".

E un caz clasic, explică Doctorul pe urmă. Vin încălziţi de la fân, însetaţi, se reped la fântână şi beau multă apă rece. Se produce o constricţie a mucoasei și te doare stomacul de nu mai ştii pe ce lume eşti.

Un piculeţ de alcool face vasodilataţie, pune lucrurile înapoi în matca lor. Să nu fim habotnici, nu? Până şi medicii mai recomandă zilnic un păhărel, două, cu măsură. Face bine la inimă, la moral...

Azi nu mai e adrenalină ca pe vremuri, dar nici plictis nu e. Cu câteva nopţi înainte, Doctorul a fost împreună cu polițiștii să constate, undeva, în pădure, decesul unui bărbat de 32 de ani peste care s-a răsturnat faetonul plin cu lemne.

O bătrânică a alunecat pe zăpadă, şi-a spart capul şi trebuie pansată și monitorizată. Un tăietor de lemne s-a îmbătat, a dormit într-un şanţ vreo două ore şi era aproape îngheţat când l-a găsit un trecător.

Doctorul are o cremă miraculoasă, secretă, anume creată pentru degerături. O prepară la dispensar, cu aromă de rășină de brad, iar efectele ei sunt uimitoare şi în caz de arsuri.

N-o să uit ziua în care am fost cu el să panseze degerăturile unei bătrâne care înghețase noaptea în pat, undeva, spre Tătarca. N-o să uit degetele acelea negre și plânsul mocnit, de durere, al femeii.

Când afară crapă gerul și ți se stinge focul în sobă, poți îngheța chiar și învelit în plapumă, ca o fetiță cu chibrituri care a apucat 80 de ani.

Un nou pacient, micul Petrică, trebuie vaccinat. Stă departe, într-un cătun, pe Pleta, dincolo de culmea Fluturica. Umblăm apăsat, tăcând.

Drumul abrupt trece prin pădure, casa este modestă, iar Petrică − o sărmăluţă cu căpăţâna roşie de atâta plâns − e legat fedeleş în pătucul lui de lemn, fiindcă femeile cred că așa se rezolvă să aibă picioarele drepte când va crește mare. Parcă am aterizat în ceva roman rusesc, undeva prin Siberia arhaică.

Doctorul îl ia cu binişorul, îl dezleagă încet, îi vorbeşte, îl cântăreşte, îl pipăie pe burtică, îi face vaccinul. Gesturile lui transmit calm, siguranță și gândul liniștitor că "totul va fi bine".

Simțisem același gând, blând ca o anestezie, și când îl însoțisem odată la o bunică bolnavă de cancer, care își trăia, sărmana, ultimele zile, slabă ca o stafie, zăcând îmbrobodită în pat cu o figură complet deznădăjduită.

"Totul va fi bine".

Surorile lui Petrică stau stană de piatră lângă sobă, privind în tăcere. Sunt mai tăcute ca două icoane bizantine. Mama pruncului se perpeleşte în picioare, neştiind ce să facă cu mâinile.

Într-o oală fierb nişte cartofi, pereţii sunt tapetaţi cu nişte cusături mari în culori expresioniste, iar afară tocmai s-a pornit un vânt care zburătăcește pomii încadraţi de rama veche a geamului.

Cum am venit, la fel ne pierdem pe cărarea dintre brazi, cu Doctorul ducând ceremonios în mâna dreaptă gentuța termoizolată unde ține vaccinurile.

În bucătărie, aplecat deasupra aburilor unei ciorbe de burtă cu multă smântână, Doctorul rememorează cu ochii întredeschişi bucuria plăcerilor simple ale vieţii, cum ar fi şviţurile (băile de aburi) de sâmbăta seară, de la Vatra Dornei, şi biciuirile aferente pe spinare cu nuieluşe de mesteacăn, obicei tipic rusesc:

"Ne întâlneam acolo mai mulţi doctori, era plăcut, schimbam idei, mai vorbeam despre cazurile noi. Unii medici de ţară sunt mioritici, resemnaţi, alţii sunt geniali, pasionaţi de meserie până la orbire, alţii nebuni cu totul după te miri ce forme de evaziune – vânătoare, echitaţie, scris, munte etc.

Şi mai e o categorie, largă – cei care, din plictis, se apucă de băut. O iau uşor, cu păhărele mici, şi sfârşesc alcoolici. Din nefericire, cunosc o droaie.

Îmi povestea ieri un pacient despre chirurgul dintr-un orăşel moldovenesc – cică lunea trecută, la 11 dimineaţa, dăduse deja gata, împreună cu psihiatrul, un litru de vodcă. Erau beți pulbere, nici nu puteau vorbi.

Stomatologul cel nou dintr-un sat vecin bea și el de stinge, deşi e tânăr şi are toată viaţa înainte. Băutura a devenit sport naţional − o epidemie veselă, care se termină prost. Nu degeaba singura afacere de succes din Cârlibaba rămân cârciumile".

 Și viața se derulează așa, în ritmul ei, părând că nu se va sfârși niciodată, până în veacul ce va să vie.

Bolnavii apar la dispensar taman când nu mai pot. Prin cătune, mame hiper-grijulii leagă în continuare picioarele pruncilor, ca să le stea drepte.

Vecina bolnavă psihic spală întruna şi întinde tone de rufe la uscat. Scara de pe casa lui Mihai nu s-a mişcat de acolo de 8 ani, iar pentru Doctor, cel mai fiabil mijloc de deplasare rămâne bicicleta, indiferent de anotimp.

Pedalează prin omăt calm, fără sincope, fără regrete, mereu împăcat cu sine și cu lumea.

E târziu şi afară ninge ca într-o poveste de Andersen. Totul e cufundat în linişte, doar fulgii mai fâşâie uşor.

Singur în dispensar, îmbrăcat în cămaşa lui matlasată în carouri, conştiincios şi cuminte, Doctorul îşi calcă halatele albe care, luni dimineaţa, îl vor aștepta pe cuierul din hol, impecabile ca de obicei. Va îmbrăca unul dintre ele, imediat ce-şi va fi terminat de sorbit cafeluţa din ceaşca aceea mică şi neagră.

Şi totul va reîncepe în scârţâit de faetoane, foșnete de mătură şi tropăit de picioare pe trepte, înaintea uşii Dispensarului uman Cârlibaba, până în ziua aceea nebănuită când o mână nevăzută va trage o cortină mare și grea peste tot acest tablou vivant.

Și atunci se va fi făcut o liniște mare, una care continuă până acum, fiindcă povestea a sărit pârleazul în amintire, abur și vis.

O să-i fiu recunoscător Doctorului cât oi trăi deoarece, cu o inegalabilă generozitate și un firesc care îi era caracteristic, m-a primit și pe mine, nevrednicul, nu doar în familia lui și în lumea dispensarului, ci în toată viața lui. Ani la rând, vară, iarnă și iar de la capăt.

Și nu doar pe mine, ci și familia mea, prietenii mei și câinele meu.

Drept urmare, l-am urmat pe diverse coclauri vizitând feluriți bolnavi, dând injecții și pansând degerături cu crema lui secretă. L-am urmat ca să batem la picior, cu încăpățânare, aceeași bucată de pârtie din Fundoaia, pe care apoi schiam câte un ceas, pe la prânz, înainte de o ciorbă fierbinte de perișoare, neapărat însoțită de ardei iuți.

Și în toți acești ani am învățat de la el lecția modestiei, a curajului și a unui umor auto-ironic, care sugera mereu că nu trebuie să ne luăm prea în serios.

Am mai învățat lecția unei umanități nefandosite și generoase, orientată nu spre sine, ci mereu spre Celălalt, spre Aproapele sau chiar Departele, care o fi el, Seamănul meu.

Se spune că devii cu adevărat liber doar atunci când construiești în jurul tău un spațiu privilegiat în care cei din jurul tău se simt liberi. Ei bine, Doctorul asta a făcut.

Fotografii: Voicu Bojan

*

P.S. În mica sa carte "Eu și Tu", Martin Buber spune: "Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației". De aici am pornit.

Aceasta e o serie de portrete care celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

Lehel ciugulește mure pe Transalpina;

Albert cade, se ridică și alege să râdă;

Buna Lina și copiii Coastei;

Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează