Femeia Înger

Voicu Bojan

Reporter

Lumea toată e o salăde așteptare. Nu știi niciodată peste ce poți da când stai doarașa, cu mintea suspendată, într-un loc complet necunoscut.

Așa am dat, îndiverse colțuri ale lumii, peste următoarele personaje de poveste:bărbatul care și-a uitat dimineața devreme piaptănul în păr,femeia cu mustață din tren care sugea o acadea, veteranul de războicu hernie, travestitul care dansa exclusiv din șolduri, prostituatacare mânca un steak de vită la 5 dimineața, musulmanul careiubea lipitorile (și hașișul), englezoaica bătrână hrăninddiminețile un varan de apă sau vietnamezul îmbrăcat ca deînmormântare, în așteptarea iubitei, sub un arbore secular.

În ruptul capuluinu-mi amintesc ce am căutat în Câmpulung la Tisa (înmaghiară Hosszúmező, în ucraineană Довге Поле).Probabil vreo poză memorabilă, fiindcă pe vremea aceea credeam căpozele pot salva lumea. Nu pot.

Știu doar că eramlipsit de gânduri, cum stam așa tolănit pe iarbă, pe un terenviran, cu ochii mijiți pe țara vecină, Ucraina. Mă aflam așadarpe buza lumii mele cunoscute, într-o lume marginală, de graniță,dincolo de care se întindea hăul străinătății. Îmi plac multastfel de lumi, mă iau cu un fel de amețeală plăcută.

Iar acolo, înCâmpulung la Tisa, țin minte ca acum, se afla nu departe un drumprăfos, dincolo de care se întindea un gard șubred, dincolo decare erau înșirate niște sălcii blege împodobite de pungi șigunoaie ca niște pomi de Crăciun cu toatebomboanele mâncate. Aici curgea leneș apa tulbure a Tisei,dincolo de care, plat ca o clătită se întindea tărâmulnecunoscut și necălcat al străinătății.

Am mai observat căoamenii cu mintea odihnită aflați pe drum se trezesc uneoriirezistibil atrași de anumite locuri, mai rău ca molia la lumânaresau viespea la miere. E un magnetism misterios, inexplicabil. Prinurmare, am luat-o la pas pe cea mai banală uliță posibilă, una cugarduri strâmbe de lemn, dincolo de care răzbătea un cârâitjalnic de găini bătrâne și prăfoase.

Casapărea ruptă din ceva roman - prăpădită și turtită, ca ocorabie eșuată într-o rână pe un banc de nisip. La intrare aveao vie leşinată şi n-ar fi atras atenţia nimănui dacă pe pereţiiacesteia n-ar fi fost pictaţi nişte îngeri cam ciudaţi, cu capetemari, mutre sobre și mâini disproporţionat de mici.

Întindă, era plin de flori răsărind din pet-uri de suc ieftinconvertite în ghivece, iar noroiul opac al curţii era decorat cunenumărate imprimeuri de labe de găini, precum un macrame cu cevamotive mistice esențiale pentru un mic trib african, preferabil depigmei.

Acoloa apărut tanti Ica ținând în brațe, ca pe un copil, un câinemic, negru. S-a postat în tindă și a stat așa înțepenită ovreme, cu privirea fixă, cum se stătea pe vremuri la poză,întrebându-se probabil ce caută acest străin în curtea ei. Apoim-a chemat înăuntru, la o cafea. Cu senzația că sunt astronautulcare face primul pas pe lună, am pătruns pe ușa joasă și șubredăîntr-un univers paralel, perfect articulat, unde totul, dar totul,era așa cum trebuia să fie.

Cameralui tanti Ica, nu mai mare de câţiva metri pătraţi, păreadecupată dintr-o proză suprarealistă, cu accente sudamericane,încurajate de imprecațiile unei Esmeralda acuzându-l pe donRigoberto că o înșală, pe sticla televizorului.

Peste tot în jur regăseai aceleași desene ciudate cu îngeri, sfinţi şi hristoşi toţi semănând leit cu autoarea lor. Pereții erau ticsiți cu de toate: păretare, desene, instalații din macrame, tablouri cu Fecioara Maria, mult baroc, atât de excesiv că nu-ți puteai lua privirea. Era un muzeu înghesuit, iar exponatul de bază era chiar ea, tanti Ica, oficial numită și doamna Slivka.

În polonicul agăţat deasupra sobei adăstau cojile sparte a trei ouă, iar o pisică gri, fără un ochi, moţăia pe un scaun verde, în vreme ce trei căţei mici și foarte curioși făceau un vacarm îngrozitor, lătrând în rafale. Drept urmare, o vreme nu ne-am putut deloc înțelege. Degeaba urlam unul la celălalt. Pe urmă s-a lăsat liniștea și toată încăperea a fost învăluită într-un fum dens de mahorcă – pentru că tanti Ica fuma cu nădejde nişte ţigări ieftine, ucrainene, foarte tari şi fără filtru.

Același calculator, mai multe șanse: pentru elevii care învață să-l folosească și pentru oamenii care îl recondiționează la Ateliere Fără Frontiere

Până acum, în cei 17 ani de existență a organizației, aproximativ 10% dintre școlile din România au primit calculatoare de la Ateliere fără Frontiere – o cifră importantă, dacă ne gândim la resursele unui ONG comparativ cu ale statului.

Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cunoscut pentru filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pentru care a câștigat Palme d’Or), După dealuri, Amintiri din Epoca de Aur, RMN, Bacalaureat sau, recent, Jaful Secolului (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

Înclipa în care am trecut pragul acelei camere am ştiut că mă voiîntoarce acolo până voi înţelege totul. De ce? Fiindcă nu poţifotografia ceea ce nu înţelegi. Și înțelegerea asta începe cucel mai greu lucru: cu tine însuți. Cine ești, ce cauți pe lume,de ce faci ceea ce faci? Îmi vine în minte vorba lui Anais Nin: ‘Nuvedem lucrurile aşa cum sunt, le vedem aşa după cum suntem’.Și încet, m-am contopit cu lumea aceea mică și sufocantă, careîși era atât de suficientă sieși.

Așa a începutprietenia mea cu această femeie necunoscută, pe care am vizitat-operiodic vreme de trei ani. Când nu ne vedeam cu lunile, ne scriamscrisori. Din acelea adevărate, scrise de mână pe hârtie, cu plicși timbru și puse cu emoție la poștă. Mereu când pui oscrisoare la poștă există suspiciunea nedeclarată că s-ar putearătăci și prin urmare, toate sentimentele ascunse acolo în plicar putea bântui neodihnite prin lume, ca un mesaj dintr-o sticlăplutind pe un ocean, în căutarea unui destinatar.

Am învățat încamera aceea strâmtă și toropitor de caldă o groază de lucruri,de pildă: cum poți vorbi cu animalele la fel ca și cu oamenii șiele să te înțeleagă, cum arată ritualul elaborat al fiertuluiunei cafele pe sobă, cum uneori e mai înțelept să asculți decâtsă vorbești și, mai ales, cum cel mai adesea e preferabil sătaci, atunci când n-ai nimic important de spus.

Cred că cel mai bineam învățat de la tanti Ica această lecție a tăcerii. Mă uitamla ea cum desenează îngeri pe dosul cartușelor de țigăriucrainiene și tăceam împreună, în timp ce țigara ei ardeasingură în scrumieră, mâța moțăia și câinii stăteau covrigîn pat trăgând cu urechea la zgomotele curții.

În aer plutea acelsentiment de împăcare - știai că te afli exact unde trebuie șitotul e așa cum se cuvine. Nu ziceam mai nimic șimă mişcam în tot universul acela contaminat de realism magic cu ogrijă excesivă, de parcă țesătura aceea fragilă de gândurinerostite ar fi putut oricând să se destrame.

După o vreme, cândi-am câștigat încrederea, tanti Ica a început treptat să-miprezinte lumea ei. Mi-a arătat noi desene puse bine într-un dulap,mi-a făcut ouă de la găina ei preferată, mi-a arătat camera deoaspeți cea mare și goală, în care singurul oaspete era un bradde Crăciun gata împodobit în luna mai pus lângă fereastră, casă se vadă seara de pe uliță, luminând. Și mai ales, mi l-aprezentat pe Emilka, bărbatul ei mai tăcut ca toate tăcerilenoastre adunate la un loc.

Omul era slab, avea unpulovăr găurit, părul mai mereu ciufulit de la căciulă și untatuaj old school pe antebraț cu make love not war,genul acela făcut brutal, cu acul, de băieți răi prin cevacârciumă ori pușcărie. Emilka se aduna seara acasă de prin sat,unde muncea cu ziua ba la un gater, ba la grădina cuiva.

Se punea pe pat șivorbea în ungurește cu cățeii isterici, pe rând, până selinișteau. Apoi se punea pe tăcut. Adânc, dinstrăfunduri. Cot la cot cu tanti Ica, fumavast trăgând cu nesaț din țigara fără filtru printr-o sipcă delemn şi, de ce cele mai multe ori, adormea în mijlocul ştirilor,la noul lor televizor color.

Cuvremea, tanti Ica a devenit tot mai îndrăzneață. Din dulapul marovopsit tot cu flori desenate de mâna ei, a scos într-o bună zi opăpușă croșetată. Mi-a arătat-o cu emoție și a strâns-o lapiept. Apoi, într-o altă zi, m-a rugat să o duc la biserică. Amdus-o cu mașina, am pozat-o ca pe o vedetă, de s-au crucit toțiromano-catolicii. Vecinele trăgeau cu un ochi la popa și cu un ochila tanti Ica, iar mirarea din privirea lor era limpede ca apa. Eazâmbea misterios, de parcă nu era acolo.

Odată,de Crăciun i-am făcut cadou lui tanti Ica un set de pensule, culorişi nişte coli speciale de desen. Am primit în schimb câtevapicturi, dintre care unele pe pânză, iar altul pe dosul unui cartuşde ţigări. Toate cu acei îngeri cu ochi mari și mâini mici. Şiastfel, în secret, fiecare am început să credem despre celălaltcum că ar putea fi chiar un înger adevărat.

Apoi,într-o zi teribilă, am aflat că cei doi, împreună cu acum vreoşase căţei şi două mâţe noi, s-au mutat cu arme și bagaje,plus noul televizor color, în camera aceea mare de oaspeți, cubradul gata împodobit, iar vechiul univers fragil şi sticlos,tapetat tot cu tablouri, desene și goblenuri s-a spart în bucăţi,s-a golit de fum și s-a închis pe vecie, ca o scoică mută.

Iarlumea nu a mai fost la fel. Drept urmare, nu m-am mai întorsniciodată acolo, în acel loc straniu, dar perfect suficient sieși,aflat undeva la granița lumilor mele cunoscute. Fiindcă locul acelaîncărcat de mister, așa cum îl știam, acum se golise, iarîngerii toți au zburătăcit de acolo, ca orătăniile ogrăziiatunci când dă iama uliul în ele.

P.S. În mica sacarte „Eu și Tu”, Martin Buber spune: „Cuvântulfundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. De aici am pornit.

Această serie deportrete celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintăcâteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasageresau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-unmod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat înmemoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat,fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole aleseriei:

− Lehel ciugulește mure pe Transalpina;

− Albert cade, se ridică și alege să râdă;

− Buna Lina și copiii Coastei;

− Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor.

- Doctorul

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€