Tanti Ica și Emilka în pridvorul casei lor Fotografii de Voicu Bojan

Femeia Înger

Lumea toată e o sală de așteptare. Nu știi niciodată peste ce poți da când stai doar așa, cu mintea suspendată, într-un loc complet necunoscut.

Așa am dat, în diverse colțuri ale lumii, peste următoarele personaje de poveste: bărbatul care și-a uitat dimineața devreme piaptănul în păr, femeia cu mustață din tren care sugea o acadea, veteranul de război cu hernie, travestitul care dansa exclusiv din șolduri, prostituata care mânca un steak de vită la 5 dimineața, musulmanul care iubea lipitorile (și hașișul), englezoaica bătrână hrănind diminețile un varan de apă sau vietnamezul îmbrăcat ca de înmormântare, în așteptarea iubitei, sub un arbore secular.

În ruptul capului nu-mi amintesc ce am căutat în Câmpulung la Tisa (în maghiară Hosszúmező, în ucraineană Довге Поле). Probabil vreo poză memorabilă, fiindcă pe vremea aceea credeam că pozele pot salva lumea. Nu pot.

Știu doar că eram lipsit de gânduri, cum stam așa tolănit pe iarbă, pe un teren viran, cu ochii mijiți pe țara vecină, Ucraina. Mă aflam așadar pe buza lumii mele cunoscute, într-o lume marginală, de graniță, dincolo de care se întindea hăul străinătății. Îmi plac mult astfel de lumi, mă iau cu un fel de amețeală plăcută.

Iar acolo, în Câmpulung la Tisa, țin minte ca acum, se afla nu departe un drum prăfos, dincolo de care se întindea un gard șubred, dincolo de care erau înșirate niște sălcii blege împodobite de pungi și gunoaie ca niște pomi de Crăciun cu toate bomboanele mâncate. Aici curgea leneș apa tulbure a Tisei, dincolo de care, plat ca o clătită se întindea tărâmul necunoscut și necălcat al străinătății.

Am mai observat că oamenii cu mintea odihnită aflați pe drum se trezesc uneori irezistibil atrași de anumite locuri, mai rău ca molia la lumânare sau viespea la miere. E un magnetism misterios, inexplicabil. Prin urmare, am luat-o la pas pe cea mai banală uliță posibilă, una cu garduri strâmbe de lemn, dincolo de care răzbătea un cârâit jalnic de găini bătrâne și prăfoase.

Casa părea ruptă din ceva roman – prăpădită și turtită, ca o corabie eșuată într-o rână pe un banc de nisip. La intrare avea o vie leşinată şi n-ar fi atras atenţia nimănui dacă pe pereţii acesteia n-ar fi fost pictaţi nişte îngeri cam ciudaţi, cu capete mari, mutre sobre și mâini disproporţionat de mici.

În tindă, era plin de flori răsărind din pet-uri de suc ieftin convertite în ghivece, iar noroiul opac al curţii era decorat cu nenumărate imprimeuri de labe de găini, precum un macrame cu ceva motive mistice esențiale pentru un mic trib african, preferabil de pigmei.

Acolo a apărut tanti Ica ținând în brațe, ca pe un copil, un câine mic, negru. S-a postat în tindă și a stat așa înțepenită o vreme, cu privirea fixă, cum se stătea pe vremuri la poză, întrebându-se probabil ce caută acest străin în curtea ei. Apoi m-a chemat înăuntru, la o cafea. Cu senzația că sunt astronautul care face primul pas pe lună, am pătruns pe ușa joasă și șubredă într-un univers paralel, perfect articulat, unde totul, dar totul, era așa cum trebuia să fie.

Camera lui tanti Ica, nu mai mare de câţiva metri pătraţi, părea decupată dintr-o proză suprarealistă, cu accente sudamericane, încurajate de imprecațiile unei Esmeralda acuzându-l pe don Rigoberto că o înșală, pe sticla televizorului.

Peste tot în jur regăseai aceleași desene ciudate cu îngeri, sfinţi şi hristoşi toţi semănând leit cu autoarea lor. Pereții era ticsiți cu de toate: păretare, desene, instalații din macrame, tablouri cu Fecioara Maria, mult, baroc, atât de excesiv că nu-ți puteai lua privirea. Era un muzeu înghesuit, iar exponatul de bază era chiar ea, tanti Ica, oficial numită și doamna Slivka.

În polonicul agăţat deasupra sobei adăstau cojile sparte a trei ouă, iar o pisică gri, fără un ochi, moţăia pe un scaun verde, în vreme ce trei căţei mici și foarte curioși făceau un vacarm îngrozitor, lătrând în rafale. Drept urmare, o vreme nu ne-am putut deloc înțelege. Degeaba urlam unul la celălalt. Pe urmă s-a lăsat liniștea și toată încăperea a fost învăluită într-un fum dens de mahorcă – pentru că tanti Ica fuma cu nădejde nişte ţigări ieftine, ucrainiene, foarte tari şi fără filtru.

În clipa în care am trecut pragul acelei camere am ştiut că mă voi întoarce acolo până voi înţelege totul. De ce? Fiindcă nu poţi fotografia ceea ce nu înţelegi. Și înțelegerea asta începe cu cel mai greu lucru: cu tine însuți. Cine ești, ce cauți pe lume, de ce faci ceea ce faci? Îmi vine în minte vorba lui Anais Nin: ‘Nu vedem lucrurile aşa cum sunt, le vedem aşa după cum suntem’. Și încet, m-am contopit cu lumea aceea mică și sufocantă, care își era atât de suficientă sieși.

Așa a început prietenia mea cu această femeie necunoscută, pe care am vizitat-o periodic vreme de trei ani. Când nu ne vedeam cu lunile, ne scriam scrisori. Din acelea adevărate, scrise de mână pe hârtie, cu plic și timbru și puse cu emoție la poștă. Mereu când pui o scrisoare la poștă există suspiciunea nedeclarată că s-ar putea rătăci și prin urmare, toate sentimentele ascunse acolo în plic ar putea bântui neodihnite prin lume, ca un mesaj dintr-o sticlă plutind pe un ocean, în căutarea unui destinatar.

Am învățat în camera aceea strâmtă și toropitor de caldă o groază de lucruri, de pildă: cum poți vorbi cu animalele la fel ca și cu oamenii și ele să te înțeleagă, cum arată ritualul elaborat al fiertului unei cafele pe sobă, cum uneori e mai înțelept să asculți decât să vorbești și, mai ales, cum cel mai adesea e preferabil să taci, atunci când n-ai nimic important de spus.

Cred că cel mai bine am învățat de la tanti Ica această lecție a tăcerii. Mă uitam la ea cum desenează îngeri pe dosul cartușelor de țigări ucrainiene și tăceam împreună, în timp ce țigara ei ardea singură în scrumieră, mâța moțăia și câinii stăteau covrig în pat trăgând cu urechea la zgomotele curții.

În aer plutea acel sentiment de împăcare – știai că te afli exact unde trebuie și totul e așa cum se cuvine. Nu ziceam mai nimic și mă mişcam în tot universul acela contaminat de realism magic cu o grijă excesivă, de parcă țesătura aceea fragilă de gânduri nerostite ar fi putut oricând să se destrame.

După o vreme, când i-am câștigat încrederea, tanti Ica a început treptat să-mi prezinte lumea ei. Mi-a arătat noi desene puse bine într-un dulap, mi-a făcut ouă de la găina ei preferată, mi-a arătat camera de oaspeți cea mare și goală, în care singurul oaspete era un brad de Crăciun gata împodobit în luna mai pus lângă fereastră, ca să se vadă seara de pe uliță, luminând. Și mai ales, mi l-a prezentat pe Emilka, bărbatul ei mai tăcut ca toate tăcerile noastre adunate la un loc.

Omul era slab, avea un pulovăr găurit, părul mai mereu ciufulit de la căciulă și un tatuaj old school pe antebraț cu make love not war, genul acela făcut brutal, cu acul, de băieți răi prin ceva cârciumă ori pușcărie. Emilka se aduna seara acasă de prin sat, unde muncea cu ziua ba la un gater, ba la grădina cuiva.

Se punea pe pat și vorbea în ungurește cu cățeii isterici, pe rând, până se linișteau. Apoi se punea pe tăcut. Adânc, din străfunduri. Cot la cot cu tanti Ica, fuma vast trăgând cu nesaț din țigara fără filtru printr-o sipcă de lemn şi, de ce cele mai multe ori, adormea în mijlocul ştirilor, la noul lor televizor color.

Cu vremea, tanti Ica a devenit tot mai îndrăzneață. Din dulapul maro vopsit tot cu flori desenate de mâna ei, a scos într-o bună zi o păpușă croșetată. Mi-a arătat-o cu emoție și a strâns-o la piept. Apoi, într-o altă zi, m-a rugat să o duc la biserică. Am dus-o cu mașina, am pozat-o ca pe o vedetă, de s-au crucit toți romano-catolicii. Vecinele trăgeau cu un ochi la popa și cu un ochi la tanti Ica, iar mirarea din privirea lor era limpede ca apa. Ea zâmbea misterios, de parcă nu era acolo.

Odată, de Crăciun i-am făcut cadou lui tanti Ica un set de pensule, culori şi nişte coli speciale de desen. Am primit în schimb câteva picturi, dintre care unele pe pânză, iar altul pe dosul unui cartuş de ţigări. Toate cu acei îngeri cu ochi mari și mâini mici. Şi astfel, în secret, fiecare am început să credem despre celălalt cum că ar putea fi chiar un înger adevărat.

Apoi, într-o zi teribilă, am aflat că cei doi, împreună cu acum vreo şase căţei şi două mâţe noi, s-au mutat cu arme și bagaje, plus noul televizor color, în camera aceea mare de oaspeți, cu bradul gata împodobit, iar vechiul univers fragil şi sticlos, tapetat tot cu tablouri, desene și goblenuri s-a spart în bucăţi, s-a golit de fum și s-a închis pe vecie, ca o scoică mută.

Iar lumea nu a mai fost la fel. Drept urmare, nu m-am mai întors niciodată acolo, în acel loc straniu, dar perfect suficient sieși, aflat undeva la granița lumilor mele cunoscute. Fiindcă locul acela încărcat de mister, așa cum îl știam, acum se golise, iar îngerii toți au zburătăcit de acolo, ca orătăniile ogrăzii atunci când dă iama uliul în ele.

P.S. În mica sa carte „Eu și Tu”, Martin Buber spune: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. De aici am pornit.

Această serie de portrete celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

− Lehel ciugulește mure pe Transalpina;

− Albert cade, se ridică și alege să râdă;

− Buna Lina și copiii Coastei;

− Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor.

Doctorul

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...