Lehel ciugulește mure pe Transalpina

În mica sa carte "Eu și Tu", Martin Buber spune: "Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației". De aici am pornit.

Încep o serie de 12 portrete care celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă. Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

*

"Ai zis că mergem. Păi, ce facem? Trebuie să ne ținem de promisiune. Uite, vremea e bună. Hai s-o facem, până nu ieșim din garanție și expirăm de tot".

E Lehel Makara la telefon. Cu vocea lui egală, tonul grav și accentul maghiar. Comprimă consoanele, ca de obicei.

Cu el trebuie să fiu dublu de atent dacă vreau să înțeleg ceva, așa că îmi lipesc mobilul de ureche până face vid. Știe că n-aud prea bine, că urăsc să vorbesc la telefon, dar n-are pic de milă.

Fără preaviz, mă sună. Are un aer apocaliptic, abordează chestiuni care nu suferă amânare. De ce? Pentru că odată, cândva, într-o clipă de neatenție, am făcut greșeala să promit un lucru.

Lehel e Jiminy, e vocea conștiinței lui Pinocchio. E profetul ăla enervant din Vechiul Testament, care-ți aduce aminte cu un deget osos îndreptat spre cer că, printre atâtea promisiuni încălcate și onoruri terfelite, lumea stă în echilibrul ei fragil doar pentru că un om drept e capabil să-și țină cuvântul dat. De-asta îl iubesc.

Două chestii fatale i-am promis cândva, în timp ce molfăiam gomboți cu prune la el în bucătărie: Transfăgărășanul și Transalpina pe biciclete.

El nu uită. Nici nu iartă. Pe deasupra, îmi mai și aduce aminte că sunt în pragul expirării. Vorba lui mă trimite la clasica expresie americănească: "Aspir să inspir până nu expir".

Deocamdată, pedalez în sus de vreo oră, bobinez la mărunțica, așa cum făcea buna cipcă, cu ochelarii coborâți pe nas până la limita căderii. Urcăm pe asfalt dinspre Novaci spre Rânca, pe Transalpina.

Traseul ăsta nu e de mountain bike, îmi repet. Cine m-a pus? Mă uit cu invidie la roțile înguste și mari ale lui Lehel. Lui trebuie că-i e nițeluș mai ușor.

De Transfăgărășan am scăpat în urmă cu 2 ani. Eram mai tânăr. Până să aspir să inspir pe cineva, deocamdată transpir. Rău. Trebuia să ascult de mama și să stau locului, acasă.

Las privirea în jos. De sub cască picură stropi mari drept pe bidonul cu apă, în care am stors două lămâi și am amestecat o linguriță de Isotonic.

Ridic capul. Tot ce văd înaintea ochilor e fundul lui Lehel și textul motivațional de pe pantalonii lui lycra, negru cu galben: LiveStrong.

E asortat foc. Semicursa lui e și ea toată negru cu galben, la fel ca și costumul lui, mănușile, casca, ciorapii, ochelarii, espedeurile, tot, tot, de parcă ar fi un bondar uriaș călărind o tulpină de păpădie în formă de bicicletă.

Gâfâim la deal ca două locomotive cu aburi. E cald aici, în Subcarpații Olteniei, "Acasă la Brâncuși", cum e marketat județul Gorj pe un panou pe care îl șterg cu coada ochiului.

Pe parapeții de ciment, te miri ce: un stencil minuscul cu "Respectați natura / Păstrați curățenia". Mai încolo "Tractări auto non-stop" și un număr de telefon.

Apoi un necrolog, urmat de o declarație patetică de iubire scrisă de corijenta la română Roxi, cu trei greșeli de ortografie într-o singură propoziție. Apoi eternele "Basarabia e România", "Jos hotarul de la Prut" sau "Unirea face puterea", texte de regăsit peste tot prin țară.

M-aș gândi la absolut orice care să-mi abată gândul de la cât mai avem până sus, la peste 2000, peste Parâng. Mintea o ia razna spre chestii aberante rău.

"Fundul lui Lehel, la Transalpina" îmi rimează cu poema "Umbra lui Mircea, la Cozia" de Grigore Alexandrescu. Iar versurile astea chiar se pupă cu situațiunea dramatică în care ne aflăm: ..."Pântre iarbă se strecoară / O suflare, care trece ca prin vine un fior".

Serpentinele par tot mai strânse și mai abrupte. Mașini ARO pufăitoare ne îneacă periodic în fum. Toate au număr de Gorj și sunt suspect de multe. Relicve pe roți, moaște mecanice.

"Nu mai pot", îmi trece ca prin minte un fior. Cobor de pe bicicletă și o iau pe o cărare ce taie două curbe, ca să mai schimb grupele de mușchi.

Împing la deal, ca Bator din Fefeleaga, învins, cu capu-n pământ. Nu departe, pasc alene cai adevărați, nevizitați de gânduri. Mai că m-aș apuca de păscut, numai să nu mai pedalez.

Lehel e undeva jos, cam la 300 de metri. Îmi face febril semne cu mâinile dintr-un șanț. I-o fi rău? L-o fi lovit un ARO? Are pană?

Cobor la el în viteză. Îl găsesc aplecat, ciugulind ceva dintr-o tufă. A găsit mure coapte. E tot numai zâmbet.

"Ești diliu la cap? Pentru asta? Acu' tre' să urcăm la loc"... Îl urăsc puțin. Îmi vine să-i bag o șurubelniță-n gât. În schimb, mă pun lângă el și mănânc, deși îmi vine să plâng.

"Mamă, da' e dumnezeiască mura asta. Oprește-te, clipă, stai așa, nu te mișca!"

Nemișcată e și Sisi, pisica Russian Blue a lui Lehel, cum stă ea pe sofaua din studioul foto moțăind pe un morman alandala de extrase de bancă, bonuri fiscale, facturi și chitanțe.

Cu ochii întredeschiși, se uită la enormul geam termopan din lemn, cu sticlă mată. Habar nu are, dar ea l-a cumpărat. Asta de când a băgat-o Lehel, acum câțiva ani, la produs pui de mâță, cam la 70 de euro bucata. Când era tânără făcea și opt − acum are doar unul.

Pe cele două mese învecinate stau două monitoare mari, bâzâind șters. Sunt înconjurate cu obiecte de bazar din familii atât de diferite, încât doar sub domnia lui Lehel pot coabita în acest spațiu unic, inegalabil, care e studioul lui foto, plin de print-uri mari, trepiede și softbox-uri.

Lângă o scărpinătoare din bambus cu gheruțe, colectează praf un crucifix catolic, cam 5 obiective de Canon, pixuri cu pastă uscată și un mic tigru roșu, din plastic, întors pe spate, cu labele erecte țintind tavanul aflat undeva la 3 metri.

Pe un monitor, niște nuduri frumoase, alb-negru. Pe celălalt, niște nuntași cu mecle zâmbitoare, încorsetați în costume și rochii ridicole. Chiar, cum ar arăta să te joci un pic: să-mbraci nudurile cu hainele nuntașilor și pe-ăia să-i dezbraci?

Lehel e fotograf pur sânge. Nu și-a dorit niciodată să fie altceva. Și nici nu și-a trădat vreodată chemarea. Nici măcar în vremea crizei, când "nu mai intra nimic".

Atunci când îi era cel mai rău, se apuca de gătit. Cum stăm doar la vreo trei străzi distanță, numai ne trezeam că apare cu plăcinte calde, cu spanac.

Fotografii: Voicu Bojan

Exact ca ventilatorul lui de Mac, Lehel fâșâie imperceptibil prin lume, asortat cu bița lui, și își vede, tăcut și egal, de treabă.

Iar existența lui în sine ar fi bună de tocat într-o compunere cu titlul "Portretul colegului de bancă". În ea s-ar amesteca banalități crase, pasiuni arzătoare și mici manii de viitor bătrânel sâcâit și singur.

Din compunere n-ar putea lipsi următoarele:

1. Dragostea lui eternă pentru clasicele mașini VW broscuță, de dragul cărora a fondat și un club. De fapt, așa l-am cunoscut în anii '90, devenind membru.

2. Obsesia pentru Pepsi din sticlă de sticlă, cele mai tari piese ale colecției fiind sticle din Abu Dhabi și China, pline. Nu s-ar spurca cu Cola nici mort.

3. Pe lângă puii lui Sisi, Lehel crește și porumbei de rasă. Uneori îi vinde, doar că unii se întorc la el, pe terasă.

4. În anumite seri, când nu dansează el însuși tango, pune muzică de pe vinil pentru prietenii săi, cam 30.

5. Periodic, fotografiază trandafiri la New York.

6. Periodic, organizează mici expoziții foto la el acasă, pe hol.

7. Permanent, visează să întâlnească iubirea vieții lui într-un metrou, poate în Manhattan, poate sub forma unei mulatre frumoase, neapărat cu picioare foarte lungi.

Acum e cam dimineață. Sisi a adormit de-a binelea pe bonurile fiscale, tresărind din labele dinapoi. Visează că aleargă.

Desculț, îmbrăcat doar în chiloții peste care atârnă un tricou lălâu, Lehel cască din toate încheieturile, apoi se scarpină cu dârzenie pe fesa dreaptă.

Nici că-i trece prin cap că aș fi putut învăța ceva de la el. Cum ar fi faptul că promisiunile sunt sfinte, doar atâta vreme cât sunt ținute.

Sau că încredințarea într-o chemare înseamnă esență de viață. A rămâne credincios lucrului pentru care ai fost chemat în ființă, oricare ar fi acela, iată ceva pe cât de greu de asumat, pe atât de liniștitor.

*

Celelalte articole ale seriei:

Albert cade, se ridică și alege să râdă

Buna Lina şi copiii Coastei

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează