MERIT UN VIITOR. Miriam din Dobrin

Bianca Felseghi

Senior Editor

Campania „Merit un viitor” este dedicată acelor copii promițători care, pentru că s-au născut în familii sărace din mediul rural, riscă să nu-și poată continua studiile.

Singura soluție, în opinia noastră, o reprezintă bursele care să le asigure casă și masă, astfel ca ei să poată rezista într-un oraș și să facă trecerea de la gimnaziu la liceu ori, după caz, de la liceu la facultate.

Să nu se piardă.

După ce, în primele două episoade, v-am prezentat cazul Nicoletei Fotache, din județul Galați, și pe cel al lui Alexandru Bamboi, din Ilfov, continuăm cu Miriam Dora Modi, din comuna Dobrin, județul Sălaj.

*

Casa familiei Modi din satul Sâncraiu Silvaniei e într-un capăt de hotar, dincolo de care crește păpuriș. Tarlaua zace răscolită, fiindcă oamenii abia ce-au scos cartofii.

În curte e o curățenie demnă de lăudat, iar în casă miroase a perdele spălate. Ileana Modi tocmai a scos din cuptor o farfurie de madlene și se așază pe buza patului din camera fiicei sale.

E o femeie măruntă și picioarele nu-i ajung la pământ.

Când a terminat clasa a IV-a, Miriam Dora, mezina familiei Modi, nu știa o boabă românește. Învăța lecțiile pe de rost, ca pe Tatăl nostru.

Acum e în clasa a X-a la secția română a Liceului Pedagogic „Gheorghe Șincai” din Zalău, are câteva participări la olimpiade, iar în vară a luat premiul II.

Miriam şi părinţii săi, în casa din Sâncraiu Silvaniei.

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

După ce-a făcut școala primară în Sâncraiu Silvaniei, Miriam Modi a intrat în gimnaziul din Dobrin cu un uriaș handicap de limbă. Circa 80% din populația comunei sunt etnici maghiari.

S-a trezit, la mai puțin de 5 kilometri de casă, că nu înțelege nimic din ce se vorbea în jurul ei. Desena ca să se exprime.

Și astăzi, când, închisă într-o carcasă de timiditate, desenează, fata spune că vrea ca din imagini să reiasă când e tristă sau când e fericită.

„Eu sunt aici din 2011, de când a intrat și Miri în clasa a V-a. Probabil de aceea ne-am și legat una de alta. Am văzut că are potențial, chiar dacă nu vorbea limba română. Am tot tras de ea. Când o întrebam ceva, se înroșea ca un mac și nu știa să răspundă. De înțeles, mai înțelegea”, povestește Delia Petran, profesoara de română de la școala din Dobrin.

Atunci, în 2011, era detașată la țară pentru prima oară în cariera ei. Decizia îi fusese înlesnită de faptul că soțul ei este învățător în aceeași comună.

Astăzi, Delia Petran spune că numărul foarte mic de elevi pe care l-a găsit la școala din Dobrin, circa 30 în total, la clasele V-VIII, a fost un șoc. La fel cum a fost nivelul de cunoștințe al copiilor, care, după 4 ani de școală primară, erau aproape analfabeți.

Când i-a dus prima oară într-o excursie prin Maramureș, copiii din Dobrin erau convinși că cel mai mare oraș din lume e Cehu Silvaniei. Au petrecut 30 de minute într-un magazin ca să se plimbe cu scările rulante.

*

Delia Petran își amintește că în Miriam a simțit potențial. Au început să se înțeleagă cu ajutorul unei colege de clasă, tot maghiară, dar care o mai rupea pe românește.

„M-au impresionat simplitatea, modestia ei, familia din care provine. În școala asta sunt copii care au și potențial intelectual, și sprijin financiar de acasă și, totuși, nu au ajuns la performanța ei. Eu am tot insistat pe lângă copiii din clasă să vorbească în limba română cu ea și să o sprijine.”

În clasa de gimnaziu a lui Miriam nu erau decât maghiari și romi.

Profesoara de română Delia Petran și eleva ei favorită, Miriam.

Spre sfârșitul clasei a V-a, Miriam a început să vorbească. Un nou univers s-a deschis pentru ea. Învăța bine la toate materiile. Voia să învețe. În plus, făcea parte dintr-un club de teatru.

„Uitați-vă: în școala asta, Miri a făcut majoritatea lucrărilor de aici”, ne arată profesoara de română.

Odată, fata cu ochi albaștri din Sâncraiu a desenat integral decorul pentru un spectacol, altă dată s-a ocupat de butaforie. E o artistă, spune Delia Petran.

Directoarea școlii din Dobrin ne întâmpină dintr-un mic birou aflat la un capăt de coridor. Își îmbrățișează blând fosta elevă. „Ce mai faci, Miri? Cum te descurci?”

Obrajii fetei se asortează instantaneu cu tricoul. Răspunde că se descurcă și că e bine chiar și la română, unde studiază cu unul dintre cei mai exigenți profesori din județul Sălaj, inspectorul general de specialitate.

Clasa la care a intrat Miriam e cea mai bună din Liceul „Șincai”, Engleză intensiv.

„Mi-a fost frică de liceu”

„Mi se pare că limba engleză e mai ușoară, dar nici româna nu e așa de grea”, spune fata, cu un zâmbet enigmatic.

Din trupul ei adolescentin, subțire, răzbate o forță nebănuită. Colegele ei par cu 3-4 ani mai mari.

Miriam are un ghiozdan pe care și l-a „customizat” singură, căci o relaxează orice lucru de mână, și poartă cu ea un șoricel alb de pluș.

Miriam, în clasa de acum, de la Liceul Pedagogic din Zalău.

La școala-mare din Zalău îi lipsește prietena ei din sat, alături de care făcea concursuri de „hand-made” creativ încă de când se jucau în fața casei.

„Ne place să facem tot felul de chestii. Mi-a fost frică de liceu, pentru că doar eu sunt maghiară dintre colegi și am crezut că o să fiu singură. Dar colegii sunt altfel decât am crezut”, adaugă Miriam.

Cu talentul ei, ar fi vrut să urmeze un liceu de artă, dar a intervenit profesoara Delia Petran, care aproape că a adoptat-o.

„Eu am sfătuit-o să meargă la Pedagogic, pentru că știu că, pe partea de engleză, secția de acolo e foarte bună. I-am zis că arta e o pasiune și poate să o facă în paralel.

Pe urmă, tot timpul m-am gândit la ea: dacă clachează, eu sunt de vină, că eu am încurajat-o să meargă la secție română. Mi-era teamă, aveam pe suflet că nu va face față. Dar și când a venit să-mi spună că a luat premiu într-a IX-a, așa de tare m-am bucurat!”

„Am rupt bariera aia profesor-elev, lumea s-a schimbat și trebuie să fii un pic mai aproape de ei. Vedeți, nu știi cu ce probleme vin de acasă și dacă nici noi, la școală, nu-i înțelegem, sunt pierduți. Puteam să zic și eu – «Nu știe românește, asta e, problema ei!»” (Profesoara Delia Petran)

Rezultatul lui Miriam Modi e cu atât mai spectaculos, cu cât rata de abandon școlar în comuna Dobrin fluctuează în funcție de nevoile gospodărești ale familiilor.

De pildă, fetița-interpretă, cea care mediase dialogul dintre Miriam și profesoara de română, a renunțat între timp la școală. Tatăl ei a murit, iar mama, plecată în Italia, a decis să îi întrerupă studiile.

Delia Petran ar fi vrut să o dea în grija soacrei sale, ca să poată continua la liceu, dar mama fetei a preferat să o ia în Italia.

„Și eu am doi copii și știu cât e de greu, de aceea am apreciat faptul că părinții lui Miriam au susținut-o peste puterile lor. Amândoi copiii lor au fost la mine în clasă și mereu aveau rechizite, aveau caiete. Probabil au lăsat deoparte alte lucruri și i-au susținut cât au putut ei.”

„Am zis să meargă la școală, că aici degeaba stă… Eu sunt operată, nu pot umbla cu autobuzul. Și soțul trăiește cu medicamente. Doar soțul are o pensie de boală. Mai ținem animale pe lângă casă, dar n-au preț. Nimic-nimic, slab merg toate-toate. Bunul Dumnezeu ne mai ajută.” (Ileana Modi, mama lui Miriam)

Acasă.

Pentru că nu pot pleca de acasă din motive medicale, părinții lui Miriam țin legătura cu profesorii ei de la Zalău printr-o mătușă care locuiește în oraș.

Fata se trezește zilnic la 6, pentru că la 7 pleacă microbuzul de navetă. Dar până la stație are de mers câțiva kilometri pe jos.

Apoi privește pe geam. Netăiate, au înflorit bălăriile pe marginea drumului și stropesc cu polen emailul mașinii.

„Nu-mi place să stau, nici să pierd vremea în pauze. Mai bine fac teme. În primul an de liceu nu prea vorbeam cu nimeni, obișnuiam să scriu într-un caiet tot ce mă gândeam, tot ce simțeam”, mărturisește fata cu chip de matrioșka.

Blondă și cu ochi albaștri, Miriam are ceva din inocența copiilor care apăreau, pe vremuri, în benzile desenate sau în reclamele la rechizite.

În timpul liber, ea ajută niște canadieni să deschidă în satul ei o tabără creștină. E un fel de intermediar între comunitatea maghiară și străinii de peste mări.

„Sunt oamenii pe care i-am întâlnit și mi-s cei mai dragi de pe lume”, spune Miriam.

În fiecare luni, de la ora 18, după ce se întoarce de la școală, dă meditații la engleză pentru opt copii din zonă. E o muncă benevolă, dar o pregătește de pe acum să-și vadă visul cu ochii, acela de a deveni educatoare sau profesoară.

Nu a fost ajutată niciodată de autorități

În ciuda demersurilor insistente ale familiei și profesorilor, în gimnaziu Miriam nu a primit niciun ajutor financiar de la stat pentru a-și continua studiile.

Primăria din Dobrin, spun profesorii de la școala gimnazială, nu a avut niciodată bani de burse.

Mai încoace, deși legea îi dă dreptul, Miriam Modi nu a beneficiat în clasa a IX-a de programul național Bani de liceu. De altfel, nici nu știa că poate obține o bursă.

Actuala ei dirigintă, Carmen Oprea, spune că în octombrie o va ajuta să-și depună, pentru prima oară, dosarul.

În teorie, legea nu exclude cumulul bursei guvernamentale obținute prin programul Bani de liceu cu bursele de studiu, de merit sau de performanță – acestea din urmă acordate de administrațiile locale.

În practică însă, copiii sunt puși să opteze pentru bursa cu cuantumul cel mai mare – în acest caz, 180 de lei –, pentru ca banii să ajungă la cât mai mulți beneficiari.

Tatăl lui Miriam, care suferă de epilepsie, are o pensie de boală de 270 de lei. Suma aproape că ar ajunge pentru abonamentele lunare de transport ale celor doi copii.

Naveta lor zilnică la Zalău, cu trezit la 6 dimineața, mers pe jos până în stație și privit pe geam bălăriile netăiate, costă 300 de lei pe lună.

*

Celelalte articole din această campanie:

MERIT UN VIITOR. Nicoleta din Pechea

MERIT UN VIITOR. Alexandru din Chiajna

MERIT UN VIITOR. Elena din Mihai Viteazu

MERIT UN VIITOR. Alina din Poroschia

MERIT UN VIITOR. Surse pentru burse