Cum să construiești un oraș de care te îndrăgostești la prima vedere

Adrian Mihălțianu

La început suntem puțini, majoritatea turiști, dar apoi devenim o mică mulțime de aproape 50-60 de oameni, fermecați de acrobațiile și de umorul puștilor care sar de colo-colo. Un sfert de oră mai târziu, plecăm amuzați de ce am văzut, dar și ușurați de bani, poate chiar mai mult decât ne-am fi gândit că am putea lăsa unor muzicanți stradali.

Spectacolul ăsta se reia de vreo trei ori pe zi, iar alături de dansatori mai sunt și alții care își câștigă existența distrând turiștii. Este doar una dintre fațetele unui oraș relaxat de la marginea oceanului, dar care până cu foarte puțin timp în urmă suferea profund de pe urma dezindustrializării și a inegalității. Boston nu și-a rezolvat toate problemele – are încă foarte multe – însă e pe drumul cel bun, iar asta se vede din modul relaxat în care-și duc viața locuitorii săi.

Turiștii și localnicii se plimbă în voie pe străzile centrale ale orașului, fără să fie agresați de mașini sau altceva.

N-a fost întotdeauna așa. Good Will Hunting, The Departed, The Town, Gone Baby Gone, Patriots Day sunt doar câteva dintre filmele în care acest oraș joacă, de fapt, un rol principal. Îi poți urmări evoluția pornind din anii ‘80, cu decăderea dramatică a clasei de mijloc și problemele rasiale, și până acum, când amenințările vin din altă parte, ca și oportunitățile.

Pentru că un oraș nu este doar o aglomerare de clădiri între care se deplasează mașini de colo-colo, ci este în primul rând o rețea alcătuită din oameni, interesele lor, spaimele și visurile lor, o comunitate care respiră și crește uneori haotic dar o face ca un organism viu, nu ca un mecanism. Iar asta nu e valabil doar pentru Boston, ci pentru orice oraș – un lucru pe care se pare că edilii noștri îl înțeleg foarte greu – atunci când o fac.

Pentru ca pietonii să poată respira, trebuie să aibă pe unde merge. Iar asta se decide la Primărie

Sunt multe asemănări între istoria acestui oraș și ce s-a întâmplat la noi în ultimii 30 de ani. Păstrând proporțiile, evident.

Boston e un oraș care a suferit mult. Dacă în anii 1950 avea 800.000 de locuitori, metropola ajunsese la doar 550.000 la finalul secolului XX. Primul deceniu din secolul XXI a dus la o stagnare a populației, traficul era infernal, companiile din oraș sufereau, centrul arăta ca un ghetou, iar populația își căuta viitorul în altă parte, fugind în primul rând în orășelele dimprejur sau mult mai departe. Vă sună cunoscut?

Înainte, aici erau doar niște docuri pline de criminalitate. Azi, o promenadă cu siluetele zgârie-norilor în fundal

Totuși, ceva s-a schimbat la orizontul anilor 2010 – au început lucrările despre care am vorbit în primele trei articole din seria dedicată orașelor inteligente: a fost revigorată partea postindustrială a orașului, au fost aplicate măsuri care l-au transformat într-un smart city, dar mai ales s-a investit masiv în schimbarea feței orașului, prin mari (și foarte costisitoare) proiecte de infrastructură care au îngropat o autostradă suspendată și au înlocuit-o cu un parc superb care înconjoară centrul.

Pe aici mergeau mașinile, pe o oribilă autostradă suspendată. Acum, ele merg pe sub pământ.

Efectele încep să se vadă. Deși o parte a revenirii populației în oraș ține de evoluții demografice mai largi la nivelul coastei de est a Statelor Unite, Boston înflorește și poate privi către un viitor în care recuperează ce a pierdut în ultimii 70 de ani, rezolvând și problemele asociate acelor ani.

Dar mai e ceva la Boston care e foarte important ca lecție pentru noi: orașul și-a recăpătat vibe-ul. Spiritul orașului, cel puțin în centrul său, este unul tânăr. Oamenii își văd de ale lor, dar sunt relaxați, nu au acea încrâncenare pe față tipică unui bucureștean, de pildă. Faptul că se află pe marginea oceanului ajută, dar și Constanța se află pe malul mării, dar asta nu e de ajuns, nu-i așa?

Spațiile publice sunt îngrijite, iar centrul orașului renaște încet, încet, din anii de criză în care era ocolit de oameni

Această atmosferă în care treci liniștit pe lângă muzicanți stradali și te așezi să bei o cafea pe peluza din parcul construit peste autostrada îngropată, în timp ce privești cum ies corporatiștii la prânz să cumpere de mâncare de la dubițele colorate puse temporar în piațete. Acel aer de relaxare pe care-l regăsești imediat ce te duci în port și privești spre noul cartier ultramodern care se ridică vizavi. Sau chiar faptul că te poți plimba liniștit pe strada comercială pietonală flancată de zgârie-nori fără să te temi că te va călca vreun nebun cu mașina în timp ce se cațără cu tupeu pe trotuar.

Noi vorbim încă foarte mult despre spații verzi, despre parcări, despre infrastructură (sau mai ales lipsa ei), dar acestea sunt probleme la ordinea zilei și pentru bostonieni – la fel ca în multe alte metropole din țările vestice.

Însă peste tot pe unde am umblat nu m-am enervat că văd tone de praf, de gunoaie sau de trotuare năpădite de mașini și de nesimțiți. Au mai puține spații verzi, dar mult mai multă curățenie. Și ordine. Claxoanele se aud rar, la fel și motoarele turate degeaba la maxim. Agresiunile asupra ta sunt puține și țin, mai degrabă, de inerentele probleme ale unei metropole de sute de mii de oameni.

Parcurile sunt pe stil englezesc, cu peluze imense pe care lumea face plajă sau se joacă

Absența stresului – acesta este poate cel mai important câștig pe care-l ai când trăiești în acest oraș, cel puțin atunci când îl compari cu Bucureștiul.

Cum a reușit primăria să reducă interacțiunile agresive cu care se confruntă orice oraș mare? Simplu: a lărgit trotuarele, a pietonalizat părți de stradă, a ocupat nișe din bulevarde și le-a pus la dispoziția pietonilor, a creat părculețe și locuri în care te poți recrea ferit de noxele mașinilor etc. Practic, a regândit părți din oraș pentru pietoni, pentru oameni, nu pentru mașini, nu pentru transport sau alte funcții.

Pe aici circulau mașinile. Acum, spațiul este revendicat pentru pietoni, iar curând aici va fi spațiu verde permanent.

Iar atunci când infrastructura este gândită cu pietonii în minte, toate lucrurile se calmează, se reașază pe un făgaș mai liniștit, molcom, în care nu te mai sui stresat în mașină doar ca să cauți degeaba un loc de parcare un kilometru mai încolo. Da, faci un sfert de oră pe jos, dar îl faci într-un mediu care te îmbie la plimbare, indiferent că o faci per pedes sau cu bicicleta.

Acesta este principalul lucru care schimbă vibe-ul unui oraș. Atunci când regândești întreaga infrastructură de transport în jurul omului, în jurul pietonului, toate lucrurile se schimbă în bine de la sine: nu mai construiești parcări supraetajate în centru, ci le înlocuiești cu clădiri utile sau cu parcuri; nu mai lărgești degeaba bulevardele pentru mașini, ci dimpotrivă, le îngustezi pentru că autobuzele care vin la două minute distanță nu ocupă sute de metri liniari pentru 50-60 de persoane care au nevoie de transport, așa cum se întâmplă cu mașinile individuale.

Privații au fost încurajați să înfrumusețeze spațiile pietonale pe banii lor, pentru că nu doar Primăria trebuie să investească în calitatea vieții

În fine, nu mai arunci cu bani în pasaje rutiere și în infrastructură scumpă care încurajează omul să se suie în mașină, ci îi cheltuiești pe trasee care pot fi făcute la pas sau cu bicicleta, de multe ori chiar mai rapid, și mai ales fără stres.

Normal că un turist vede altfel lucrurile decât un localnic, normal că oamenii înghesuiți în metroul învechit din Boston în naveta lor dinspre suburbii spre centru nu-s chiar așa lipsiți de stres, dar vibe-ul acestui oraș american este cât se poate de real și atrage lume aici, atrage companii high-tech, atrage investiții. Pe seama lor, orașul își repară treptat rănile pe care și le-a făcut singur în ultimele decenii. Și sunt răni mari, cu rezolvări costisitoare!

Arta stradală ajută zonele în care arhitectura clădirilor nu este prea fericită.

Este un exemplu că se poate, dacă măcar îți propui să se poată.

Dar mai este ceva important, ceva care nu ține de primărie și nici de autorități în general. E felul în care se comportă lumea pe stradă. N-am văzut șoferi accelerând aiurea doar ca să se oprească brusc 100 de metri mai încolo. N-am văzut trecători aruncându-se în fața mașinilor, deși se trece pe roșu într-o veselie aici (poate și pentru că toate mașinile merg cu cel mult 40 km/h), și nici oameni luându-se la ceartă din te miri ce. Balamucul ăsta din multe dintre orașele noastre (Bucureștiul ar putea fi capitala europeană a bolnavilor psihic) nu se regăsește nici aici, tot așa cum nu se regăsește în multe dintre orașele vestice.

Chiar și în zonele în care încă circulă mașinile, acestea merg relativ lent, cu circa 40 km/h, și dau prioritate pietonilor obsedați să treacă alandala.

De ce? Pentru că, pe lângă clădiri, infrastructură, joburi și transport, ce fac oamenii în orașul lor este de departe cel mai important lucru.

Seara, chiar lângă piața centrală, zeci de tineri și bătrâni au ieșit să danseze pe ritmurile altor muzicanți stradali, dar atmosfera nu era de bâlci, ca la noi, ci una în care te-ai fi dus liniștit nu doar cu familia, ci și cu bunicii și nepoții împreună. În parc nu ești călcat de bicicliști grăbiți și nici afumat de suflătoare de frunze pe benzină, iar fiecare-și vede de-ale lui: fie yoga în grup, fie cântat la instrumente japoneze tradiționale (și fără amplificare), fie plimbat cu barca cu familia.

Nimeni nu năvălește peste ceilalți, nimeni nu se încruntă degeaba la ceilalți, oamenii-și văd de ale lor fără să se lamenteze și să se deprime degeaba. Asta e în mică măsură rodul infrastructurii și în mare măsură efectul unei mentalități care s-a pierdut la noi și care se recâștigă greu: respectul reciproc.

Este, așadar, imposibil să renaști ca pasărea Phoenix din propria cenușă? Nu, nicidecum. Pe lângă toate elementele tehnice enumerate în celelalte articole din serie, e nevoie să centrezi orașul pe om. Asta e principala lecție învățată la Boston. Restul vine de la sine.

Verdeața își face loc treptat în viețile bostonienilor. Așa ar trebui să se întâmple și la noi.

Iar în ultimul articol din serie vom vorbi puțin și despre cum își așază Boston viitorul pentru a nu mai repeta greșelile trecutului și pentru a putea prospera atât cultural, cât și economic, în contextul noii economii și a viitorului muncii.

Seria de articole despre orașe smart, sustenabile și reziliente, precum și despre Future of Work, a fost posibilă datorită sprijinului Centrului Cultural Clujean și al Ambasadei SUA din România.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.