Trăiască articolul vecinului - 2020!

În anul acesta 2020, anul pandemiei cum probabil va rămâne în istoria noastră, jurnalismul din toată lumea a suferit și el, ca virusul care încă ne caută, tot felul de mutații.

A dispărut o parte din munca de teren, ne-am transformat sufrageriile și bucătăriile în mini-redacții, am înlocuit de prea multe ori strângerile de mână și interviurile din fața camerelor cu apelurile pe Zoom sau alte aplicații-unelte de care am profitat cât de mult am putut și am descoperit, de la săptămână la săptămână, un soi de putere de a ne reinventa câte puțin în profesia asta, cât să supraviețuiască și să își atingă în cele din urmă scopul său nobil.

Însă, în ciuda tuturor obstacolelor, dacă ne uităm la ce s-a scris la noi, anul 2020 a fost unul cu multe materiale bune. E motivul pentru care, în prag de 2021, continuăm tradiția PressOne și a campaniei #TrăiascăCapraVecinului și vă recomandăm cele mai bune texte ale vecinilor de presă pe care, dacă le-ați ratat, vă încurajăm să le dați o citire.

Voicu Bojan, redactor

… despre apocalipsele mari și mici. Cum s-a gripat creștinismul cu un virus chinezesc, de Alin Fumurescu, Contributors.ro

Îmi place acest articol-meditație pentru viziunea și curajul de a face în martie 2020 predicții riscante într-un an care ne-a dat pe toți peste cap. Fumi scrie aici fix așa cum vorbește el la o bere: năvalnic, pasional, făcând asocieri abrupte și aruncând în joc idei pe alocuri abrazive, de parcă ai înghiți odată cu berea și un arici de mare. Mai ales, vorbește cu dezinvoltură despre marele M (moartea), vedeta de necontestat a anului, pe vremea când toți vorbeau în șoaptă. 

Îmi place tonul, flow-ul, plus asocierea de idei lipsită de inhibiție: Apostolul Ioan, Tocqueville, Hobbes, Marquez și peste toate, Topârceanu, pe care îl citează cu bună știință de două ori la doar câteva paragrafe distanță. Iar cel mai mult, îmi place efemerul asumat: Fumi nu se prea sinchisește cui îi place sau nu ce scrie el, ci stă cu ochii pe chemarea lui.

3mm, Simona Halep, documentar regizat de Radu Muntean

Mi-am pierdut cam 8 ani din viață jucând tenis și urmărind bătăliile ceva mai umane de pe vremea aceea dintre Sampras și Agassi. Ba chiar am și citit Open, autobiografia lui Agassi. Apoi mi-am dat seama că joc ca naiba, așa că mi-am agățat rachetele-n cui. 

Nu am TV, nu mă mai uit demult la tenis, nu sunt fan declarat Simona Halep, dar îmi place naturalețea ei și mai ales, încăpățânarea ei machidonească.

Am apreciat la acest frumos documentar comandat de Banca Transilvania și regizat de Radu Muntean, modul în care insistă pe mecanica lovirii cu racheta, combinată cu pauzele lungi, aparent inutile, în care Halep doar stă și se uită în gol, cu mintea pierdută. Un film motivațional despre sport văzut ca o corvoadă, ca o muncă de salahor, fără să fie deloc motivațional sau strident.

Povestea de film a „jafului secolului” în domeniul cărţilor rare. Şef al Scotland Yard, despre români: „Jos pălăria”, de Remus Florescu, Adevărul

Presa mai înseamnă și știri pe alocuri. Iar când ele sunt relatate alert, cu stil, merită tot respectul. Am găsit povestea jafului de cărți rare de către o bandă de români, frumos relatată de Remus Florescu în Adevărul de Cluj acum câteva zile. (Actualizare: mi se șoptește în cască despre faptul că articolul e doar o traducere din The Guardian. Mno. Bună scriitura celor de la The Guardian, bună traducere…).

Cel mai mult mi-a plăcut concluzia nespusă, subliminală. Dacă autorii acestui jaf elegant, executat cu măiestrie și profesionist, stârnind admirația celor de la Scotland Yard, se rezumau la electronice și laptopuri, hoții ar fi fost și astăzi bine-mersi, liberi și bogați. Dar nu, pe ei i-a apucat să umble la manuscrise și cărți rare, un domeniu sacru, exclusivist. Împotmolirea s-a produs când și-au dat seama că și-au depășit atribuțiile și nu le pot vinde. Așa că le-au îngropat, odată cu anii lor de pușcărie.

Ioana Epure, senior editor

Să naști în anul morții, de Luiza Vasiliu, Scena9

Atunci când frica și starea de urgență ne închiseseră pe toți în case, mulți nici nu ne-am mai gândit că există femei care, vor, nu vor, au nevoie de servicii medicale pentru a aduce pe lume o viață. “Copiii nu stau după șefi de ministere și nici măcar de stat”, spunea acolo Luiza Vasiliu, dar statul român nu părea să priceapă asta, așa cum n-a părut să priceapă multe alte lucruri de-a lungul pandemiei, care nu intrau musai în tabele, cifre și statistici, iar textul ăsta spune povestea unui abandon: al mamelor și al copiilor lor nenăscuți, de către statul care ar fi trebuit să aibă grijă de ei. 

Cazul bărbatului bipolar, ucis de Poliție, îți arată cât de stricată e România, de Iulia Roșu, Vice

Un bărbat cu probleme psihice a ieșit într-o zi de februarie pe scara blocului, cu un cuțit în mână. A fost împușcat de polițiști și a murit. 

Statul român și-a abandonat unii cetățeni cu mult timp înainte de pandemie, iar Iulia Roșu explică destul de clar în textul ăsta cum problemele psihice reprezintă de multe ori, în România, o condamnare pe viață: fie la o izolare totală, prin internarea în instituții al căror scop nu este să te facă mai bine, ci să nu te lase să umbli liber prin lume, fie la moarte.

Alexandru a intrat în a doua categorie.

Adrian Mihălțianu, director editorial

 Ce știi despre emoțiile animalelor?, de Anca Vancu, DOR

Intitulat inițial „Ce înseamnă o moarte demnă pentru un animal”, a încercat să arunce lumină pe condițiile îngrozitoare în care-și exportă România animalele vii peste hotare. Mă îndoiesc că multora le va păsa dacă animalul care ajunge la ei în farfurie a avut o (scurtă) viață decentă și liniștită sau a fost chinuit în fel și chip, dar sper că tot mai mulți din presă vor scrie despre asta. Suntem o țară primitivă, iar asta se vede din felul în care ne comportăm inclusiv cu animalele. E timpul să ne schimbăm.

 Tabloul interactiv al viitorului Parlament, de Recorder

Rar vei vedea în România data journalism făcut nu doar corect, ci entuziasmant de bine. Unul dintre trendurile pe care aș vrea să le văd, din nou, în peisajul mass-media din 2021, pentru că ajută enorm atunci când vrei să ai o imagine de ansamblu. Dar cere și eforturi uriașe, iar ce a făcut echipa Recorder cu acest material este incredibil.

Ce se întâmplă cu gunoaiele reciclate în România, de Greennews

Un videoreportaj îndrăzneț despre „reciclarea” cu care se laudă mulți, dar care în România este, de fapt, o catastrofă. Un articol care poate reprezenta un bun început pentru o abordare mult mai abruptă a problemei gunoaielor într-o țară sufocată de ele.

 4862, de Viorel Ilișoi 

La începutul lui octombrie, Viorel Ilișoi scria, așa cum doar el știe, un text emoționant despre cei decedați din cauza Covid-19. Între timp au mai murit aproape 10.000 de români și vor mai muri tot pe-atâția până la finalul acestui val al pandemiei. Dar dacă vei citi textul lui Viorel, vei înțelege diferența între statistică și tragedie individuală

Laura Popa, reporter corespondent

Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă, autor anonim, Revistă, Gen

Bubele și rănile interioare sunt, de cel mai multe ori, invizibile, așa că ajungem să le punem o etichetă care nu face decât să le acutizeze. De asta ar trebui să ascultăm și să înțelegem ce ne spun cei din jurul nostru. Și dacă nu înțelegem, măcar să nu fim noi cei care punem un verdict.

O zi, două înmormântări, o derogare. Raed Arafat: „A fost o slujbă care trebuia să se facă altfel decât la un om simplu” , de Laurențiu Ungureanu și Andrei Udișteanu, Recorder

Furie, tristețe, gust amar și, în final, dorința de a schimba ceva în țara dublului standard chiar și pentru înmormântări. Ăsta a fost caruselul prin care m-a trecut articolul celor de la Recoder. 

Trimit nuduri. Rar. Cu grijă. Către cei în care am încredere, de Irina Tacu, DOR

Articolul pe care i-l voi da surorii mele când va fi vremea. 

Mircea Gherase, editor video

Probabil că am citit și vizionat o grămadă de lucruri faine anul acesta, două materiale mi-au rămas în minte.

În gimnastică, granița dintre performanță și abuz a fost neclară. N-ar trebui să fie, de Andreea Giuclea, DOR

Pentru că am doi copii care fac sport, iar materialul acesta vorbește, deși tangențial, despre o temă importantă pentru mine: performanță versus sport de masă.

Și cu ce rămâi, ca națiune, după ce ai distrus sportul de masă, iar performanța, acolo unde a fost, s-a făcut cu sacrificii greu de imaginat și din punctul meu de vedere, ca părinte, nejustificate.

Pe urmele hoților de lemn II, de Alex Nedea, Recorder

Pentru că indiferent unde am mers anul acesta: cheile Nerei, Valea Cernei, munții Semenic, munții Țarcu – arii protejate de lege din județul Caraș-Severin – n-a fost zi să nu vedem camioanele transportînd lemnul sau să nu auzim drujbele doborând copacii. Iar această investigație ne explică foarte limpede felul în care se fură lemnul și complicitatea insituțiilor statului în acoperirea acestor furturi.

Maria Tufan, reporter

Concentrat, de Nicoleta Rădăcină, DOR

Recunosc – în 2020 am căutat mai mult textele cu emoție, despre viață și noi, în încercarea de a fugi cât de mult s-a putut de realitate. Și au fost multe scrieri bune ale colegilor mei, dar dincolo de ele au fost și câteva inițiative pe care simt că ar trebui să le apreciem mai mult.

Concentrat e una dintre ele – un newsletter pornit cu curaj într-o perioadă în care eram oricum inundați de știri din toate zonele posibile. De ce merită laudă? Pentru că reușește cumva să te scoată din stările alea de anxietate pe care ți le dau știrile citite dimineața și să pună de multe ori și câte un zâmbet pe buze.

Vorbesc. Ca să nu știu doar eu, de Ioana Burtea, DOR

Un eseu dureros despre familie și abuzuri care te lasă cu un mare gol în stomac. Și cu reminderul că de prea multe ori poveștile celor din jur sunt mult mai mult decât ne lasă ei pe noi să vedem. N-ar strica să ne creștem mai mult latura înțelegătoare.

Vali Șchiopu, reporter

Regele pandemiei, de Victor Ilie, Recorder

Am citit-o cu sufletul la gură. Am aflat cu stupoare că Adrian Ionel, directorul Companiei Naționale Unifarm vreme de 8 ani și omul care a făcut niște achiziții halucinante în pandemie, era „băiatul de încredere” al unui fost ofițer pensionat din SRI. Lui îi datorează ascensiunea, el e păpușarul. Până la urmă nu putea ieși ca un iepure din joben, mi-am zis, trebuia să fie al cuiva. E un băiat de mingi, într-un meci pe care nu-l prea înțelegem.

Mai departe, mi s-a blocat mintea, când ancheta a arătat că tatăl partenerei de viață a lui Ionel, un electrician din Titan, a mutat în 2014 o firmă de consultanță pe numele unui  cetățean nigerian, fără ca acesta din urmă s-o știe. Astfel, Ionel, un adevărat Ostap Bender, putea poza într-un „băiat cinstit și sărac”, în timp ce acrobațiile financiare erau executate de membrii familiei sale. 

Textul e lung și, de pe la jumătatea lui, am simțit că ceva lipsește. Dacă duci un copil să vadă Scufița Roșie, la teatrul de păpuși, o să înceapă să se foiască în așteptarea momentului de maximă tensiune: dar bunico, de ce ai ochii așa de mari? 

Tot așa, eu așteptam să apară un mason salvator. Și vine, când mă așteptam mai puțin, în persoana lui Avram Gal, un mason din Câmpia Turzii, care se înregistrează pe Facebook în timp ce vorbește cu premierul Ludovic Orban, ca să-l ajute să vorbească cu saudiții și „chinejii” să rezolve criza sanitară. Fabulos, un mason din Câmpia Turzii! Și mi-am amintit de un material din 2017, cu fotografii de la un ritual de inițiere, din care am mai aflat că în orașul din apropierea Clujului sunt trei loji masonice, practic câte una la trei scări de bloc. 

(Ca să nu mai dau mesaje codificate, o să lansez unul direct: vreau să fac parte dintr-o lojă masonică din Câmpia Turzii. Pot să fac naveta. Mulțumesc!)

Secureanu vorbește despre patriotismul său într-o cușetă dintr-un tren de noapte, de Cătălin Tolontan, Libertatea

Și încă ceva, am aflat din Libertatea că Avram Gal e prieten cu Secureanu – mason și el – iar acesta din urmă e personajul meu preferat. Exilat la un spital din Jibou, după ce a devalizat unul în București ca să-i cumpere poșete iubitei, Secureanu circulă des cu trenul. O astfel de călătorie e relatată într-un text memorabil.

La Gilău stăpânii își păzesc câinii, nu câinii pe stăpâni: „Mi-au mâncat vietnamezii șase căței într-un an. Au dispărut și alții de aici” , de Cătălin Suciu, Actual de Cluj

Ziaristul de la Actual de Cluj merge la fața locului pe urmele „crimelor oribile” care au inflamat spiritele. Un reportaj care mi-a plăcut mult e legat de dispariția misterioasă a unor câini ce-și făceau veacul în jurul castelului din Gilău (Cluj). Paznicul se jură că i-au mâncat niște vietnamezi care lucrează la abatorul din sat.

Lucian Muntean, fotoreporter

Golul din pădure, de Octavian Coman, Scena9

Un articol bine documentat, cu deplasări în teren prin mai toată țara, prezintă încă odată modul abuziv prin care se exploatează resursele naturale – defrișările ilegale de păduri, hoția, corupția și nefuncționalitatea instituțiilor statului. Fotografiile surprinse de drona înălțată de Raul Ștef arată într-un mod elocvent dimensiunea acestui dezastru. Pe lângă aspectul documentar, aceste imagini triste, au și o valență abstractă, cu texturi și efecte cromatice picturale.

“Cu fiecare tăiere ilegală ignorată, cu fiecare dosar uitat prin sertarele de la poliție sau ale procurorilor, hăul deschis în pădure se transformă în simbolul neputinței unui stat, al cărei preț îl plătim cu toții.” 

Când străinii prezintă fascinați pădurile virgine și fauna sălbatică a României, mulți conaționali sunt înflăcărați de patriotism. Dar când jurnaliști români prezintă astfel de nenumărate abuzuri unde dispare acel patriotism? Nu-i prea vedem pe cetățeni nici să protesteze, nici măcar să iasă la vot…