Singuri în lume. Tinerii din centrele de plasament care nu au auzit niciodată o încurajare sau „te iubesc”

Luiza Popovici

Reporter

Poveștile tinerilor din centrele de plasament care pleacă din sistem fără resurse emoționale. Instituțiile menite să-i pregătească pentru viața de adult îi condamnă, de fapt, la marginalizare și izolare socială. 

„Era ceva normal pentru noi să fim doar încă unul în ochii educatoarelor. Nu eram cu nimic mai deosebită față de celălalt și n-a fost niciodată cineva care să mă facă să mă simt mai specială”, spune Sorina, o tânără care a locuit în centrul de plasament din Făgăraș de la 14 ani. 

PressOne a adunat poveștile mai multor tineri crescuți în centrele de plasament din România, precum și explicațiile specialiștilor privind tiparele comportamentale deprinse în urma instituționalizării. 

Tinerii din sistemul de plasament nu sunt văzuți și ascultați 

Sorina a fost nevoită să preia din responsabilitățile unui adult de la opt ani, după ce i-a murit mama, în urma unei crize de epilepsie. Împreună cu o soră mai mare a învățat să gătească, să facă curățenie și să suplinească prezența mamei pentru cele patru surori și tatăl lor, care devenise alcoolic. 

Celorlalți copii din oraș le era frică de Sorina și de surorile ei pentru că arătau neîngrijite, se spălau rar, iar hainele erau rupte de la uzură. Vecinii cunoșteau situația lor și, din când în când, le umpleau frigiderul, după ce li se terminau cei 700 de lei pe care îi aveau lunar din pensia de boală a tatălui lor. Mâncau aproximativ două săptămâni din ei. În rest, se înfometau. 

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

După moartea ambilor părinți, Protecția Copilului le-a transferat într-un centru de plasament din Făgăraș.

De atunci, Sorina nu a mai avut încredere în nimeni, iar izolarea socială i-a influențat semnificativ adolescența și abilitățile de socializare din viața de adult, relatează pentru PressOne. 

Sorina are 21 de ani și și-a petrecut o mare parte din viață într-o casă de copii a statului din orașul Făgăras.

Tinerii din centrele de plasament din România părăsesc sistemul cu nevoi emoționale acute. Nu sunt văzuți și ascultați în perioada de formare, iar mai târziu dezvoltă relații disfuncționale care le influențează viața de adult. 

Izolarea socială după poarta centrului

Tinerii instituționalizați petrec în medie 7,5 ani din viața lor în centrele de plasament, iar momentul desprinderii de mediul cu care s-au obișnuit îi vulnerabilizează și mai mult, crede Sabina Isdrailă, psihoterapeută specializată în terapia integrativă. 

„Ei se așteaptă ca oamenii să nu-i susțină, să nu-i ajute, să nu-și găsească corespondent la nevoile lor în realitatea din afară și se adaptează foarte rar. Sunt puțini cei care, cu adevărat, ajung să aibă relații sănătoase, relații funcționale pe termen lung și de cuplu, dar și de prietenie cu alți oameni din afara sistemului din care provin”, explică pishoterapeuta. 

Sorina, de exemplu, are dificultăți în a-și construi relații funcționale de când era mică, iar la maturitate i se pare și mai greu să aibă încredere în oameni.

Pe de altă parte, într-un mediu instituțional cum este un centru de plasament, principala prioritate este asigurarea unui pat, a unui acoperiș și hrană zilnică din partea personalului angajat. Iar satisfacerea nevoilor emoționale aproape că nu există.

„Ei zic că atâta timp cât îți dau mâncare și ai haine, n-ai de ce să te plângi. Adică nu prea se ocupă de tine. Și de-aia mulți ajung să fugă din centre sau să-și facă lor lucruri rele. Pentru că nu se simt ascultați, nu se simt apropiați de nimeni cu care să comunice. Și îți dai seama că e crunt”, îmi spune Alexandra*, o altă tânără care încă se află într-un centru de plasament. Ea a fost instituționalizată de la naștere.  

Dependența tinerilor de mediul instituțional 

Alexandra* crede că sistemul de plasament ignoră o componentă importantă în dezvoltarea tinerilor. „Ne lipsește ajutorul emoțional, adică ăla contează mult mai mult, nu cel financiar. Că mai degrabă te ridică o vorbă bună. Nu s-a întâmplat de foarte multe ori în centrul meu să aud o vorbă bună și de-aia zic că ar trebui să se axeze mai mult pe emoțiile copiilor.”

În plus, duce o luptă și cu câștigarea încrederii de sine. Nu se simte capabilă să devină independentă și recunoaște că i-ar fi plăcut să învețe cum să se desprindă de centrul în care a crescut, mai repede. Știe că acest pas e inevitabil, dar îi e teamă. 

„Aș fi vrut să învăț să mă desprind și să se lucreze mai mult pe partea cu psihologul, să învăț să fiu mai independentă”, afirmă tânăra. 

Are 20 de ani și studiază asistența socială de doi ani, la o facultate din Brașov. Este una dintre cele mai mari realizări ale ei și o sperie gândul că ar putea să nu-și termine și ultimul an din cauza responsabilităților vieții de adult. 

Pentru ea, măsura de protecție e o plasă de siguranță. 

Ședințele la psiholog în centre

Experiența centrului de plasament este o traumă în sine, crede Vișinel Bălan, fost vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), cu atât mai mult cu cât tinerii nu sunt ajutați s-o proceseze. 

În fiecare instituție de plasament există un psiholog care, teoretic, ar trebui să se asigure că la dezinstituționalizare tânărul are toate resursele emoționale pentru a depăși temerile care-l copleșesc. 

O parte din tinerii instituționalizați nu au încredere în psiholog, membru din echipa multidisciplinară a centrului, și îi trec pragul doar ca să bifeze o activitate obligatorie din planul săptămânii, adică consilierea. 

Tinerii care au vorbit pentru PressOne consideră că aceste discuții sunt doar niște formalități, care urmăresc anumite teme de discuție și nu iau în vedere luptele reale ale tânărului.  

Alexandra* își amintește că i s-a întâmplat să își dorească să se descarce în fața unui adult și a sperat că o să-și găsească răspunsurile care o frământă la psiholog. A plecat neascultată de la întâlnire pentru că în agenda psihologului erau prioritare alte subiecte. 

Tinerii instituționalizați petrec în medie 7,5 ani din viața lor în centrele de plasament, iar momentul desprinderii de mediul cu care s-au obișnuit îi vulnerabilizează și mai mult. Foto: Tatyana Gladskikh | Dreamstime.com

„Vă zic sincer că dacă tu ai o problemă, plângi și vrei să te descarci, psihologul te ia cu altele. Cel mai des cu facultatea, că să te ții de ea. Am și eu o restanță și îmi tot zice să o iau. Mă ia cu total altceva. Dar să zicem că eu am o altă problemă pe care aș vrea să o discut: el se învârte în jurul facultății și nu simt că m-a ajutat”, susține. 

Primul „te iubesc” auzit la 20 de ani

Lipsa suportului emoțional potențează și riscul ca tinerii, după dezinstituționalizare „să se lipească sau să caute orice tip de relație sau de situație care le dă un pic de alinare sau îi face să se simtă că sunt importanți”, crede Sabina Isdrailă, psihoterapeută care a lucrat cu tineri instituționalizați.  

„Asta poate să fie, în cel mai rău caz, delincvență, criminalitate, abuz de substanță, sau ajung să muncească în tot felul de job-uri foarte prost plătite”, adaugă psihoterapeuta. 

Sorina, crescută ani de zile într-un centru de stat, observă acum, de când și-a început viața de adult, cât de mult i-au lipsit afecțiunea, validarea și sprijinul emoțional. Încă se fâstâcește și nu știe cum să reacționeze când cineva îi face un compliment. 

Sabina Isdrailă crede că este un efect al perioadei de instituționalizare. Nu s-a simțit văzută, apreciată și înțeleasă, iar acum se întâlnește prima dată cu un sentiment de aprciere reală. 

„Tinerii adulți care ies din centrul de plasament ar avea nevoie de multă susținere psihologică și emoțională pentru că e ceva vital și, de regulă, copiii ăștia nu au suficient de multe modele și suficient de multă susținere.”

„Eu lucrez aici și tu ești beneficiar”

Sorina avea 15 ani când și-a făcut curaj să îți exprime atașamentul față de una dintre educatoarele centrului. A numit-o „mamă” și a fost corectată imediat. 

„Am fost oprită și mi s-a spus că nu e ok să folosesc cuvintele astea. Nu e ok pentru că eu lucrez aici și tu ești beneficiar, îmi zicea. Era foarte clar delimitat faptul că noi suntem acolo niște copii de care cineva trebuie să aibă grijă. Și atât.”

A durut-o acel moment și este amintirea de care se agață și acum înainte să-și exprimele sentimentele față de cineva. „Erau singurele persoane adulte din jurul nostru. Și noi ne-am atașat”, adaugă. 

După părerea Sorinei, faptul că una li se spune și alta se face în centre este cel mai mare minus al sistemului. „Sistemul și centrele de plasament se focalizează foarte mult pe imaginea din exterior a instituției și nu pe copii. Am înțeles că vreți personal calificat, dar luați personal în așa fel încât să rezoneze cu copiii, să le placă. Pentru că un copil simte când unei persoane nu îi plac copiii. Nu poți să lucrezi într-o casă de copii, neplăcându-ți copiii sau nu poți să lucrezi cu ei și tu să fii un om rece”, crede tânăra. 

Educația sexuală în centre: „niște cuvinte complicate despre boli prin transmitere sexuală”

Educația sexuală este un subiect tabu în România, cu atât mai mult într-un centru de plasament unde astfel de discuții au loc, în general, în grup. Lipsa educației sexuale și a suportului emoțional în anii de formare expune tinerii la situații care le pot pune viața în pericol, cred specialiștii care au vorbit pentru PressOne. 

Dana a locuit într-un centru din Codlea de la trei ani și a cunoscut ce înseamnă viața sexuală din experiența personală. Nu-și amintește să fi stat cineva de vorbă cu ea înainte. „Nu a fost foarte abordată educația sexuală și, când era, venea o asistentă medicală care spunea niște cuvinte complicate despre boli prin transmitere sexuală. Scotea un prezervativ, îți arăta cum să îl pui pe o banană și cam atât”, relatează Dana. 

Adina Manea, președinta ONG-ului Tineri pentru Tineri, care se ocupă de educarea adolescenților și tinerilor pe diverse teme care țin de sănătate și conștientizare de sine, nu consideră eficiente aceste metode care ar trebui să introducă tânărul în educația sexuală. 

Astfel, nu se creează comportamente și atitudini responsabile cu privire la propria viață și relațiile în care se angrenează tânărul, explică Manea. 

Ultima relație a Simonei, de exemplu, a fost cu un băiat care țipa la ea și era violent, lovind cu pumnii în pereți și în obiectele din jurul lui. După această experiență, printre calitățile pe care Alexandra* le caută la un bărbat sunt „în primul rând, să văd cum se comportă cu cei din jurul lui, nu cu mine, adică să văd cum e el” și apoi înțelegerea, comunicarea și „dacă îi plac copiii.”

Vișinel Bălan, fost vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopției (ANPDCA), crede că începuturi ale acestor comportamente își au rădăcina încă din instituționalizare pentru că nu există o relație de încredere între personal și tineri, care să prevină aceste situații.

„Toată agenda educatorilor e să le dea să mănânce, să îi certe, în funcție de emoțiile pe care le trăiesc copiii [...] Și atunci e un conflict continuu între copii și personal, iar tinerii n-au chef să mai audă de personal”, explică. 

Datele de anul trecut arată că 50% dintre tinerele din sistemul de protecție care au copii au născut înainte de 20 de ani, iar 11% nu locuiesc împreună cu copiii lor. Aproximativ 5% dintre copiii au intrat la rândul lor în sistemul de protecție. 

Statul român nu pregătește tinerii nici să-și managerieze veniturile în viața de adult, fiind prinipala problemă a sistemului de plasament din România. Despre gestionarea iresponsabilă a banilor după dezinstituționalizare, PressOne a scris AICI.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€