Tinerii care părăsesc centrele de plasament, nepregătiți pentru viață. Vișinel Bălan: „Pentru sistemul de protecție din România copiii sunt doar niște numere”

Luiza Popovici

Reporter

Aproximativ 10.300 de tineri se află sub măsura de protecție specială în centrele de plasament din România. Când părăsesc centrele și iau contact cu lumea reală, de cele mai multe ori, se lovesc de zid, chiar dacă statul le acordă diferite beneficii. Nimeni nu îi pregătește pe acești tineri pentru adevăratele provocări pe care le au de înfruntat. 

Instituțiile statului își pasează responsabilitatea între ele, în timp ce tinerii se confruntă cu o tranziție bruscă și nestructurată. PressOne a discutat cu Vișinel Bălan, fost beneficiar al sistemului de protecție specială și fost vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Protejarea Drepturilor Copilului și Adopții (ANPDCA) despre aplicarea parțială a legii stimulentului financiar și despre modul în care sistemul actual de plasament nu răspunde în mod corespunzător nevoilor tinerilor.

PressOne: Ce presupune, concret, indemnizația pentru tinerii proveniți din centrele de plasament? 

Vișinel Bălan: Trebuie să înveți de exemplu să-ți gătești. Trebuie să înveți să-ți manageriezi resursa financiară și să înveți ce să prioritizezi. Plus că din banii ăia trebuie să plătești și o chirie. Adică tu ai 3.000 de lei, chiria te costă vreo 300 de euro dacă stai într-o garsonieră și îți mai rămân încă 300  de euro. 

Care sunt principalele riscuri asociate cu utilizarea inadecvată a indemnizației de către tineri după ce părăsesc centrul de plasament?

Eșec. Nu e suficient doar să le dai niște bani și să îi arunci în stradă. E un plus, dar dacă ei nu știu să-i gestioneze poate să fie mai rău decât dacă nu le dai bani.

Ultima ta analiză pe acest subiect arăta că un procent majoritar de tineri care trăiesc în centrul de plasament nu sunt pregătiți să facă tranziția către o viață independentă. De ce?

Pentru că nu există interes pentru asta. Probabil că personalul este abrutizat, fără chef de nimic. Oamenii aceia nu sunt pregătiți să le faciliteze tinerilor acest proces.

Oamenii care au acum grijă de ei sau se ocupă de îngrijirea lor directă, nu specialiștii care stau la birou și îi văd o dată pe an, n-au interesul de a avea o agendă reală cu privire la pregătirea lor. 

Toată agenda e să le dea să mănânce și să îi certe. Copiii doar încasează. Am avut și situații în cercetarea mea în care personalul avea un limbaj grobian, „de canal”. E un conflict continuu între copii și personal. Și atunci tinerii încearcă să se agațe de elemente și personaje externe care le pot facilita o tranziție, dar nu neapărat una sănătoasă. 

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Cum ajung să fie exploatați tinerii care nu primesc nicio noțiune practică de viață reală? 

Mulți dintre ei ajung în zona de prostituție, inclusiv online. Unii ajung victime ale traficului de persoane. Alții se îndrăgostesc. Sunt persoane de 50+ ani care dezvoltă o relație intimă cu ei și după ce împlinesc 18 ani, desigur, se mută la acești parteneri/e de vârste mature. 

Și atunci, ca să evite relația asta de șantaj, educatorii au pus la dispoziție o cameră sau i-au cedat efectiv apartamentul și s-au mutat împreună. Am avut și situații în cercetarea mea unde educatorul s-a căsătorit cu copilul. 

Am un caz de la Iași, unde o fată a întreținut relații sexuale la 15 ani cu un individ. Iar DGASPC-ul a obligat-o să se mute la bărbatul respectiv. Iar el a fost obligat să o ia pe adolescentă, care era minoră, ca să nu îl denunțe sau să nu-i facă plângere la poliție. Bărbatul a luat-o, a crescut-o până la 18 ani după care a dat-o afară. Cu copil cu tot, că a rămas și însărcinată între timp. 

Reporter: Indemnizația lunară a intrat în vigoare de vreo doi ani. Observi vreo diferență în bine, în pregătirea tinerilor pentru viața independentă? 

Sunt tot nepregătiți, marea majoritate. Și în 2015, când am făcut prima cercetare despre post instituționalizare, aproximativ 85% din tinerii care au plecat din sistem habar n-aveau de faptul că își pot prelungi măsura protecției. Habar n-aveau că puteau să rămână în sistem dacă își continuă studiile sau pot rămâne încă doi ani tocmai ca să se pregătească pentru momentul ieșirii din centru. 

Fenomen care reiese și astăzi în cercetarea mea, deci la aproape nouă ani diferență. Ei au dreptul să mai stea încă doi ani după ce termină studiile, special ca să se pregătească pentru această tranziție. Niciunul n-a avut parte de asta, habar n-aveau. 

Efectiv, săracii semnează tot ce li se dă și nici nu știu ce semnează. După mă contactează, când se trezesc pe stradă. Eu îi spun știai asta sau asta?  Și ei zic Nu. Păi cum, că managerul de caz este obligat să te informeze? Dă-i și sună la DGASPC. 

Cum, dom'le, că a semnat, zic ei. După asta i-am dat în judecată și am câștigat. La nivelul ăsta suntem. 

Reporter: Când ar trebui să înceapă pregătirea tinerilor, astfel încât aceștia să fie capabili să se descurce după dezinstituționalizare?

Din timpul instituționalizării. În momentul în care s-a dispus instituționalizarea, din momentul ăla începe și dezinstituționalizarea, adică pregătirea aceasta pentru momentul ieșirii. 

În primul rând, indiferent de factorul determinant al instituționalizării, copilul trăiește o traumă care nu poate fi recuperată. Și atunci tot ce poți să faci cu acest handicap al instituționalizării este să îi facilitezi procesul și să-i dai sentimentul că la un moment dat chiar va ieși. Și el să fie ajutat în acest proces. Să înțeleagă ce înseamnă valoarea banului. 

Într-o noapte m-a sunat un băiat din sectorul 4 din București să-mi spună că n-are unde să doarmă. Că el m-a ascultat pe mine (să aplice pentru indemnizația de tânăr nr.red)  și că a ieșit din centru și nu mai are unde să doarmă. Stai așa puțin, cum ai ieșit? Tu trebuia să fii pregătit, nu se iese așa. Păi nu, că mi-a dat doamna să semnez o hârtie și eu am ieșit, zice băiatul. Păi bine, dar tu primești o indemnizație. Tu, când ai ieșit, doamna trebuia să se asigure că ai un spațiu unde să stai. Păi da, dar am cheltuit banii, i-am pierdut în noaptea asta. Pe ce ai pierdut banii, întreb. I-a pierdut la păcănele. Ce faci în momentul ăsta?

E clar că e un copil care avea un viciu, păcănelele. Cum ai putut să arunci un astfel de copil în stradă? Și când iei decizia tu, ca autoritate tutelară, ai cea mai mare responsabilitate, fiindcă vezi, simți, cunoști problemele acelui copil. Și nu poți să-l arunci pur și simplu doar pentru că vrei să scapi de el. Proiectul cu indemnizația este foarte bun, doar că nu e suficient să le dai doar niște bani.

foto: dreamstime.com

Reporter: La ce programe și activități au acces, concret, tinerii pentru a se pregăti pentru o viață independentă din timpul instituționalizării?

Vestea bună este că diferă de la județ la județ. Însă ceea ce se întâmplă copiilor și tinerilor este, de fapt, împotriva lor. Nu poți să spui că a mătura în cameră te pregătește neapărat pentru o viață independentă. Viața independentă este mult mai complexă.

Ei nu fac sport, nu fac teatru. Nu fac nimic pe zona financiară. Adică să n-ai tu o minimă educație financiară, măcar un experiment, de exemplu, salariul minim pe economie e atât. Eu dacă aș pleca mâine și m-aș duce în chirie, aș avea salariul ăsta, cât mi-ar mai rămâne? Ce-aș face cu restul? Nu există aceste discuții. 

Îmi pare rău, dar asta nu este pregătire. Cred că nu avem noțiuni elementare despre conceptul de tranziție și pregătire. Pregătirea tânărului spre viața independentă este ceva mult mai complex și nu e o chestie pe care să o luăm la mișto. Pentru că e vorba de viața unui om. Însă sistemul de protecție a copilului nu are capacitatea să gândească din perspectiva omului, ci din perspectiva dosarului. 

Pentru sistemul de protecție a copilului, copiii sunt niște numere. Ei nu există. Pentru că dacă ar exista, ar fi o preocupare reală pentru pregătirea lor, pentru tranziția lor spre o viață independentă. Real înseamnă că îți focalizezi energia în funcție de elementele care determină emoția acelui copil.

Am niște cazuri grele chiar pe București, unde efectiv un copil încă minor s-a dezbrăcat în pielea goală în curtea unui centru și a făcut o criză. Apoi l-au luat doamnele, l-au băgat repede în casă și l-au lovit, i-au dat în cap. Și mie îmi spui că ei sunt pregătiți timpuriu?

E efectiv ce s-a întâmplat în cazul azilelor groazei. Unde răspunsurile instituționale erau mediocre, de-a dreptul cretine, ca să nu mă exprim altfel. Și, încă o dată, asta arată că sistemul este atât de bolnav, încât doar o trezire reală poate salva viitoarele generații de copii care ajung în pragul ăsta, de-a fi abandonați.

Reporter: Care ar fi soluțiile pentru a remedia actuala stare a sistemului de plasament din centrele rezidențiale? 

Sistemul de protecție a copiilor trebuie să se restarteze. Trebuie să închirieze sau să cumpere locuințe de tip familial sau apartamente. Să aibă alternative sau pur și simplu să dezvolte un mecanism cum este Registrul Famililor de Plasament, un proiect de lege pe care l-am inițiat și cu care nu s-a întâmplat nimic. Să dezvolte asistența maternală. 

Centrul de Primire în Regim de Urgență (CPRO) este zona de tampon, unde copilul este preluat din familie abuzatoare sau din diferite circumstanțe. Acolo se stabilește măsura de protecție pentru următorii ani, în funcție de particularitățile copiilor. Fie merge într-o familie, fie merge într-o căsuță de tip familial. 

Ar fi trebuit încurajat modelul olandez, unde se oferă beneficii părinților și oamenilor care vor să ia un copil în plasament și care nu sunt angajați ai statului. Acolo pur și simplu luau în îngrijire un copil și beneficiau din partea statului de scutire la impozitul pe venit, mai deveneau și cetățeni de onoare, scutiți la transport, tot felul de facilități din astea, special pentru a încuraja ca acești copii să crească într-o familie, în niciun caz în aceste instituții.

Tinerii care părăsesc centrele de plasament se trezesc la voia hazardului și de cele mai multe ori pot fi victime ale abuzurilor. foto. dreamstime.com

Reporter: În ce stadiu se află desființarea centrelor de plasament din România, în prezent?

Legea nouă spune foarte clar că de la sfârșitul acestui an, din noiembrie 2024, nu trebuie să mai avem niciun centru de plasament în România. Altfel se aplică amenzi. Legea spune foarte clar și care sunt astăzi formele de organizare ale sistemului. De exemplu, furnizorii de servicii sociale. Și vorbim de apartamente, locuințe de tip familial, căsuțe. Capacitatea maximă este de 12 copii. 

Astea sunt alternativele. Asistența maternală sau plasament simplu. Dar ei o să ceară o derogare, că n-au capacitate. Sunt tot felul de artificii legale pe care le pot folosi mai marii noștri conducători de consilii județene.

Se fac eforturi în unele locuri, dar încă mai avem centre de plasament. Mai mult, chiar acum s-au gândit niște variante geniale (ca să nu respecte legea nr.red). Și anume, la centrele alea vechi, ordinare, fiecare etaj a fost redenumit „centru rezidențial”. 

„Albinuța”, centrul rezidențial „Vrăbiuța”: e tot centrul vechi, doar că fiecărui etaj i-au dat o altă denumire. Per total se numește complexul de servicii sociale, ceea ce te duce în eroare. Iar dacă faci adresă în toată țara o să spună că nu mai au centre de plasament. Mint, există. Doar că ele se numesc acum complexe de servicii sociale. 

Reporter: Ce oferă, în mod concret, statul român tinerilor proveniți din centrele de plasament pentru a asigura reintegrarea lor socială?

Avem legea 116/ 2002 privind excluziunea socială și legea respectivă chiar poate să asigure suplimentar față de ăștia 3 mii și ceva de lei pe lună, pentru indemnizația de tânăr, și asistență. Poate să le ofere posibilitatea de a locui într-un apartament sau să le plătească chiria, să le plătească ratele. Mai ai această indemnizație. Mai sunt diferite beneficii la angajare.

Dar e important ca tinerii să știe asta. Ei nu știu. Ei nu știu, de exemplu, că statul poate să le plătească dobânda la un credit pe casă, pe legea 116. Am făcut cercetare la nivel național, unde direcțiile mi-au zis că tinerii n-au cerut. Iar președinții de Consiliul Județean mi-au zis că noi am fi vrut să ajutăm, dar dacă tinerii n-au cerut. Păi da, dar au fost informați? Nu. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€