„Sectorul 3, cei mai buni”. Cât e adevăr și cât e PR și cum se va locui în următorii ani în cel mai populat sector al capitalei

Răzvan Filip

Orașe

05/06/2022

Sectorul 3 pare o zonă foarte verde, cu vegetație generoasă atât în parcuri, cât și între blocuri, dar și cu infrastructură decentă și bine conectată la restul orașului.   

Primăvara sau vara, de pildă, când te plimbi printre blocurile cartierelor așa-zis comuniste (Titan, Balta Albă, Sălăjan, Ozana, Trapezului), pe străduțe relativ curate, liniștite și umbrite de un spațiu verde generos, ai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior și ești oriunde altundeva, dar nu în București, un oraș asociat deseori cu aglomerația, betoanele și un trafic auto infernal.

Însă de niște ani buni încoace, în sector, fie la marginea lui, fie în interiorul unor cartiere deja consacrate, apar treptat insulițe de ansambluri rezidențiale noi, care contrastează vizibil cu ce s-a construit înainte. Vorbim despre două filosofii complet diferite de a construi și de a face urbanism (sau de a nu face), iar viitorul pare să se îndrepte, momentan, către un sector 3 mai betonat și neprietenos cu mediul. 

PressOne a încercat să afle cum s-a ajuns aici și de ce, dar și ce este adevăr și ce este propagandă în campaniile media ale Primăriei conduse de Robert Negoiță. 

Ce a fost și ce-a ajuns

În anii 90 și începutul anilor 2000, multe cartiere din sector aveau o reputație proastă, de locuri în care se vindeau, respectiv consumau droguri și în care era destul de periculos să ieși noaptea pe stradă. Sălăjan, un cartier emblematic al sectorului, era cândva locul în care se lansau rapperi supărați pe viață și sistem precum Sișu și Puya. 

Între timp, însă, Sălăjan a devenit un cartier surprinzător de liniștit și locuibil, deși nu complet lipsit de probleme. 

Mihnea, un bărbat de 47 de ani care a copilărit și trăit multe decenii la marginea sectorului, în Ozana, a observat cartierul în toate etapele sale de dezvoltare. În primii săi ani aici, regimul ceaușist încă lucra de zor la dezvoltarea cartierelor dormitor din zonă, astfel că Mihnea a copilărit un timp printre șantiere și șanțuri în care se juca de-a războiul împreună cu tovarășii de generație.

Își amintește că în anii 80, pe strada unde se bătea cu pietre și juca fotbal cu alți copii spațiile verzi și trotuarele erau mult mai generoase decât acum, când trotuarele au dat înapoi pentru a face loc locurilor de parcare, iar spațiile verzi au dispărut pentru a face loc trotuarelor sau unor ansambluri noi de locuințe. 

„Pe Mizil (n.r. stradă din cartier), în spatele blocurilor de nefamiliști, unde era livadă de vișini, s-a ras tot și s-au făcut niște blocuri noi”, spune Mihnea într-un interviu acordat PressOne. 

În ciuda reducerii spațiului verde (care, până acum, n-a fost totuși atât de radicală), Mihnea spune, că odată cu trecerea anilor și deceniilor, cartierul a devenit mult mai viu și conectat la restul Bucureștiului, dar și mult mai sigur. Își amintește că în anii 80 și 90, Ozana și cartierele vecine erau niște locuri izolate de restul lumii (tramvaiul ajungea destul de rar), infinit mai înapoiate economic, cu străzi luminate puțin spre deloc noaptea și găști puse pe scandaluri. 

Mai mult decât atât, erau niște locuri în care, ca adult, nu prea aveai ce face în timpul liber. 

„Nu erau baruri, se făceau petreceri în case, barurile erau apartamentele oamenilor. Era concurență, care dă muzica mai tare. Mă uit la strada Mizil. Cum intri din bulevard până la blocurile de nefamiliști, erau trei case cu gard efectiv ca la țară. După 90, prima din capăt s-a transformat în afacere și a apărut un centru de închiriat casete.

După care toate alea trei case, care erau prăpădite, cu șipci de lemn, s-au unit și s-au transformat în magazine, birturi, saloane de cosmetică, shaormerii. Mai în jos de ele a apărut, din neant, un service auto”, rezumă bărbatul evoluția în timp a cartierului în care a copilărit.

Alex, un bărbat de 33 de ani născut și crescut în Titan, are amintiri similare legate de Ozana sau Trapezului. Erau zone aproape rurale prin care încă circulau căruțele și pe care le considera sărace, inaccesibile. Atât el, cât și Mihnea, spun că odată ce a ajuns metroul în zonă - stațiile 1 decembrie 1918, Nicolae Teclu și Anghel Saligny au fost inaugurate în 2008 - au putut observa o îmbunătățire constantă, de la an la an. 

Practic, cartierele s-au dezvoltat economic odată cu restul țării, imediat după integrarea României în UE, dar au conservat și o bună parte din lucrurile care se făcuseră bine (din punct de vedere urbanistic) înainte de 89. 

Cum se construia în sectorul 3 înainte de Revoluție?

Dar cum se construia, mai exact, în comunism? 

Urbanistul Toader Popescu, lector universitar în cadrul departamentului de Istorie al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, spune că, în primul rând, ansamblurile de locuințe din Titan și Balta Albă au rezolvat prin anii 60-70 niște probleme cantitative în materie de locuire. România trecea atunci printr-un moment de creștere demografică, iar oamenii aveau nevoie de niște locuri în care să stea.

„Blocurile nu sunt aliniate la stradă, ci amplasate într-o mare de spațiu verde, cu o separare a circulațiilor auto importante de circulațiile mici. 

De aceea aceste ansambluri nu-s traversate de circulații importante, insulele acestea de blocuri fiind pietonale în mare parte. Conform acestei doctrine s-au făcut probabil milioane de apartamente în toată Europa anilor 50-60, dar mai ales în lagărul socialist”, explică specialistul într-un interviu acordat PressOne.

Un avantaj al zonei, pe care alte cartiere muncitorești ridicate de atunci nu l-au avut, a fost că s-a construit, în mare parte, pe teren liber, neocupat, în vecinătatea unor platforme industriale. Astfel, urbaniștii acelor vremuri și-au permis să le proiecteze aerisit, distanțate rezonabil între ele, chiar dacă după 1974 filosofia regimului comunist s-a schimbat și între blocurile deja existente au fost apărut altele. 

„Ansamblurile aveau o densitate de ocupare mică, care a fost considerată ineficientă. Și atunci, în etapa doi, s-au mai înfipt niște blocuri între blocuri. Dacă ai ochiul un pic format, le și identifici, pentru că arată un pic altfel”, continuă urbanistul. 

Erau vremuri în care statul era unicul proprietar al terenurilor pe care se construia, singurul angajator al arhitecților, urbanismul era făcut doar de arhitecți, iar presiunile legate de prețul terenurilor și al materialelor erau inexistente, pentru că tot statul era producătorul acestora din urmă, arată Bogdan Suditu, președinte al Comisiei Tehnice de Urbanism și Amenajarea Teritoriului a Capitalei, profesor la Universitatea din București și expert în planificarea urbană și politici de locuire. 

După 1974, însă, mai ales în zonele centrale ale Capitalei, statul și-a orientat atenția către unele dintre cartiere deja existente și a început să le demoleze.

„A fost o decizie unilaterală a statului de a moderniza centre civice și centre de orașe în dezacord cu tot ce însemna interesul locuitorilor. Oamenii se trezeau demolați de la o zi la alta, fapt ce a făcut ca ideea de planificare urbană, de sistematizare, să devină un lucru rău.

Astfel, în primul decret lege de după împușcarea lui Ceaușescu, prin care s-au abrogat legislațiile criminale ale regimului comunist, s-a abrogat și sistematizarea urbană”, explică Suditu pentru PressOne. 

Astfel, după 90, filosofia de construire s-a schimbat radical, atât în sector, cât și în restul țării. Dacă înainte exista câte un institut de proiectare/planificare în fiecare județ, după Revoluție acestea au fost privatizate și s-au concentrat pe proiecte private, colaborând mai rar cu autoritățile. 

Apoi, foarte important, după 1990 s-a schimbat complet regimul de proprietate. Într-un fel mergeau lucrurile când statul era proprietar unic al terenului și putea proiecta unitar, alta e să construiești într-un cadru democratic, pluralist, în care proprietatea privată este aproape sfântă. 

„Când aceste ansambluri s-au făcut în regimuri democratice, costurile au fost mult mai mari și, din multe puncte de vedere, ansamblurile au ieșit mai prost din punct de vedere social, fiind făcute pentru niște oameni mai degrabă săraci și cam de aceeași condiție economică. Ale noastre sunt foarte amestecate, oamenii erau de vârste diferite, cu ocupații diferite, venituri diferite. Pe aceeași scară aveai profesorul și muncitorul. 

Asta e chestia care a cauzat problemele sociale majore pe care le vedem în periferia pariziană, de exemplu: oamenii de acolo au fost tot mai săraci, cei care puteau să plece au plecat, în locul lor au venit unii și mai săraci și s-a intrat într-o spirală din care nu se mai iese.

Cu toate dezavantajele pe care le presupune un regim totalitar, din acest punct de vedere, lucrurile s-au putut rezolva mai bine la noi”, explică Toader Popescu. 

Cum arată și cum se trăiește în noile ansambluri ale sectorului 3

Schimbarea de filosofie se vede cu ochiul liber când te plimbi prin ansamblurile nou ridicate în interiorul și la marginea sectorului 3. 

Cea mai pronunțată schimbare a avut loc în zona Pallady, spre Constanța, unde înainte era un maidan neocupat combinat cu insule industriale, iar astăzi apar noi și noi ansambluri rezidențiale. Cele mai mari au fost sau sunt ridicate de firme controlate de familia primarului Robert Negoiță, precum complexul de opt blocuri Palladium Residence, construit în baza unei autorizații semnate chiar de actualul edil al sectorului, arăta acum un an o anchetă Rise Project. 

La o aruncătură de băț mai încolo, firmele familiei construiesc alt complex, Hills Brauner, tot de opt blocuri. 

Zona în care se află Palladium și Hills, la vreo 700 de metri de stația de metrou Nicolae Teclu, reprezintă, practic, viitorul sectorului 3. Un viitor care duce cu gândul la ce s-a întâmplat în localitățile limitrofe ale Capitalei. Cu mici deosebiri, însă. 

De pildă, complexul Palladium dă impresia că a evitat câteva dintre greșelile comise de constructorii care au investit în Chiajna sau Popești-Leordeni. Blocurile sunt distanțate decent, iar spațiul dintre ele nu este ocupat exclusiv de betoane și mașini (pentru care s-a făcut o parcare supraetajată în cadrul complexului), ci și de vegetație: grădinițe de flori, gazon și câțiva pomi suficient de mari încât să facă umbră. Nu e natura aproape sălbatică pe care o găsești în cartierele mai vechi ale sectorului, unde vegetația a avut la dispoziție decenii întregi ca să crească, dar pare un pas în direcția corectă. 

Dezvoltarea generală a zonei nu este la fel de promițătoare, însă. Deși aproape de metrou și tramvai, strada care duce către complexele apărute în zonă, Victor Brauner, este intens circulată de mașini personale, lucru care nu pare că se va schimba prea curând, pentru că multe dintre aceste complexe par gândite cu mașina în minte. O parte considerabilă din spațiu este rezervată în continuare locurilor de parcare, iar pe multe străduțe încă nu există trotuare. În cursul documentării pe teren, am întâlnit cel puțin două cazuri de părinți care împingeau cărucioare pe stradă, printre utilaje de construcție și mașini personale, pentru că trotuare nu aveau la dispoziție. 

În plus, pare un loc al salvărilor individuale, în care calitatea locuirii variază destul de mult de la un complex la altul. Dacă dezvoltatorul a vrut să-ți creeze condiții cât de cât ok, vei trăi cât de cât ok, dacă faci abstracție de zumzetul continuu al șantierelor din jur. 

În unele cazuri, ca atomizarea să fie completă, dezvoltatorii au baricadat ansamblurile cu ziduri de beton și garduri înalte de care poți trece doar dacă ai cartelă de acces. Și este evident că lucrurile nu se vor opri prea curând. Când te duci spre Palladium sau Hills, strada Victor Brauner e împânzită, de-a dreapta și stânga drumului, de afișe care anunță construirea a noi și noi ansambluri rezidențiale, iar toate încearcă să te agațe cu mesaje motivaționale despre cum dezvoltatorii construiesc acolo „noul oraș”. 

„După 90, lipsa de practică și de experiență administrativă în gestionarea concurenței dintre interesul public și interesul privat a dus la genul ăsta de rezolvări, în care fiecare, pe parcela lui, a încercat să rezolve niște lucruri sau a încercat să rezolve problemele celor cărora le vindeau. A fost un fel de speculă necinstită, în sensul în care oamenii și proprietarii au încercat și încearcă și azi, în condițiile unui stat slab, să maximizeze profitul, internalizând toate avantajele și externalizând toate problemele”, explică Toader Popescu.

Simbolul cel mai evident al acestei abordări individualiste este centrala de apartament. Toate ansamblurile observate în cursul documentării sunt prevăzute cu centrale de apartament, din zidul fiecărui balcon ieșind câte o țeavă prin care sunt evacuate gazele arse de acestea. 

Practică ce poate fi mană cerească la nivel personal, dacă te-ai mutat dintr-un cartier vechi, unde apa caldă și căldura erau niște păsări rare, dar care nu este o soluție viabilă pe termen lung, pentru oraș ca întreg.

„Pe de o parte, sunt foarte poluante, pe de altă parte sunt și ineficiente din punct de vedere al consumului de energie pe metrul pătrat. Cea mai eficientă este termoficarea, dacă există și funcționează ca lumea, dar există și soluții intermediare, precum centralele de cvartal sau chiar cele de bloc. 

Omul vrea să aibă centrala în casă, să aibă control asupra temperaturii, s-o oprească sau pornească atunci când vrea el. E cu siguranță cea mai proastă soluție, dar cu la fel de multă siguranță e cea mai apreciată de marele public. Și o apreciază nu de tâmpiți ce sunt, ci pentru că asta li s-a băgat în cap 20-30 de ani, iar în cazul unora vine și din trauma anilor 80, când înghețam toți în case”, explică urbanistul Toader Popescu. 

Puțin mai la sud-vest de Palladium, în continuarea cartierului în care a trăit Mihnea mare parte din viață, se construiește, de asemenea, într-un ritm tot mai accelerat. Diferența este că aici au existat și încă există zone de case, așa că și blocurile care apar sunt puțin mai mici, pe trei, patru sau cinci niveluri. 

Și fiind o fostă zonă de case, automat apar probleme specifice: drumuri foarte înguste (care cândva au fost ulițe) intens circulate, ansambluri construite pe terenuri mai mici, deci cu blocuri înghesuite între ele, trotuare foarte înguste sau inexistente și tot așa.

Pe strada Burniței, de exemplu, pentru că blocurile din ansambluri sunt foarte apropiate unele de altele, între ele n-a rămas spațiu decât pentru locuri de parcare. Spațiul verde lipsește aproape complet, iar atunci când există, este compus din ambrozie și alte buruieni, deși la o aruncătură de băț mai încolo, pe străzile Mizil, Valea Buzăului și Gura Vadului, peisajul este mult mai înverzit, înflorit și per total plăcut simțurilor. 

Diferențele dintre nou și vechi se văd inclusiv din satelit, cu Google Earth. Este clar că una e să te plimbi pe Burniței, Ninsorii sau Taifunului și cu totul altceva e să dai o tură pe străzile consacrate ale cartierului. În plus, e un loc în care s-a mers atât de departe cu valorificarea a fiecărui centimetru pătrat, încât unii dezvoltatori au construit apartamente la demisol cu balcon în pământ.

Aceleași probleme se întâlnesc și-n ansamblurile ridicate recent puțin mai la nord. De un an încoace, Alex s-a mutat de unde stătea înainte, în Titan, în Ozana, pe strada Fetești, într-un complex nou de blocuri. A făcut această alegere de teamă că blocurile vechi ar fi venit la pachet cu prea multe probleme, inclusiv de natură seismică. 

Deși mulțumit de calitatea apartamentului în sine, în care a investit peste 70 de mii de euro, ce s-a făcut în jurul blocului nu-i la fel de mulțumitor. De pildă, spune că dezvoltatorul a prevăzut blocul cu minimul de spațiu verde cerut de lege, practic niște fâșii răzlețe de gazon. În plus, când s-a mutat, pentru că asociația de locatari nu fusese încă constituită, au existat niște luni bune în care a trebuit să arunce gunoiul la tomberoanele blocurilor vechi din apropiere. Și dacă el e mulțumit de condițiile din apartament, vecinii săi n-au fost la fel de norocoși.

„Stau pe grupul de bloc și mulți se plâng că le plouă în casă. Eu special mi-am luat la primul etaj, să n-am surpriza asta. Discutau de garanție, să vorbească cu dezvoltatorul. Blocul a fost terminat abia anul trecut, iar ei deja aveau problema asta! Dincolo, în blocul vechi din Titan, nu aveam așa ceva, deși am stat la ultimul etaj”, povestește Alex.

Cum își spală Sectorul 3 imaginea

De niște ani buni încoace, propaganda oficială a primăriei de sector insistă să se agațe de realizări ale trecutului și să le prezinte ca realizări ale administrației actuale. „Sectorul 3, cel mai verde din București”, spune, de exemplu, unul dintre sloganurile oficiale ale primăriei conduse de Robert Negoiță. 

Dacă te uiți doar la ce este între blocurile vechi, pe străduțele pe care au copilărit Mihnea și Alex, sau la IOR, da, pare neobișnuit de verde. 

Însă un studiu realizat de Fundația Comunitară București arată că sectorul 3 e abia pe locul patru într-un clasament pe această temă, cu doar 16,27 metri pătrați de spațiu verde/cap de locuitor, în urma sectoarelor 1, 4 și 6.

„Sectorul 3, cei mai buni” și „Sectorul 3, sector curat” spun alte două lozinci oficiale ale administrației locale, deși nu mai departe de acum patru ani străzile sectorului se umpluseră de gunoaie, pentru că Robert Negoiță se războia la vremea aceea cu Rosal și insista să preia salubrizarea în cadrul primăriei. 

Iar dacă te uiți pe Google Reviews, să vezi ce zic locatarii unor ansambluri rezidențiale noi, vei constata că mulți se plâng de mirosurile insuportabile emanate de stația de sortare de la Cățelu, care funcționează fără autorizație de mediu și în care primăria a investit 11 milioane de euro (între timp a anunțat a spus că vrea să facă alta, în valoare de 12 milioane de euro).

Pentru a se asigura că sectorul 3 are o imagine bună în ciuda acestor disfuncționalități și a scandalurilor multiple în care a fost implicat Negoiță, primăria a investit masiv în campanii de PR. O anchetă Buletin de București arăta anul trecut că în numai doi ani, în 2019 și 2020, administrația sectorului a cheltuit 12 milioane de lei din buget pentru a-și promova proiectele la televizor, la radio sau în presa scrisă și online. 

O anchetă ulterioară semnala că, între decembrie 2021 și aprilie 2022, primăria lui Robert Negoiță a plătit peste 1,6 milioane de lei (bani publici) pentru a difuza, respectiv publica mii de spoturi TV, bannere și advertoriale în mass media. Iar banii n-au mers către organizații media locale favorabile administrației, ci inclusiv către televiziuni naționale precum Digi24, Digi Sport, Antena 3 și România TV. 

Investițiile PR-istice se văd nu doar în spoturile difuzate în pauzele publicitare ale televiziunilor sau articole marcate corespunzător, cu (P), dar și-n tonul reverențios pe care îl adoptă unii jurnaliști când îl intervievează pe Robert Negoiță. 

Iar această investiție susținută pare că dă roade, uneori. Un comentariu postat în subsolului unui clip promoțional surprinde cel mai bine atitudinea ambivalentă a multor locuitori vizavi de Negoiță:

„Negoiță a făcut în sectorul 3, dar a și furat în cele 4 mandate (n.r. au fost 3, de fapt) de când e primar.”

Dar ce a făcut, mai exact, Robert Negoiță, de sectorul 3 pare atât de locuibil în anumite părți ale sale? Este meritul său? Până la urmă, vorbim despre cel mai populat sector al Capitalei, un sector foarte eclectic din punct de vedere urbanistic, ce cuprinde de la zone centrale, până la cartiere muncitorești construite înainte de Revoluție, dar și zeci de ansambluri rezidențiale ridicate în ultimii 10-15 ani. 

Alex spune că a avut o părere relativ bună despre Robert Negoiță, dar nu crede că ce merge bine astăzi în sector ține neapărat de el. Până la urmă, avea o părere bună și despre fostul primar, Liviu Negoiță, despre care susține că a dat startul modernizării (de altfel, presa îl numea acum mulți ani „primarul care a îngropat în datorii Sectorul 3, dar l-a și modernizat”).

„Clar lucrurile s-au schimbat în mai bine în comparație cu anii 90, 2000. Dar nu pot spune că ultimul mandat al lui Negoiță a rupt. Face chestii numai de dragul schimbării, cum sunt noile borduri de pe bulevarde, n-au niciun sens. A preluat și a făcut aceleași lucruri ca celălalt Negoiță, lucrurile au mers din inerție”, crede Alex.

Ce urmează pentru sectorul 3?

Potrivit lui Toader Popescu, pericolul pe termen lung este că ansamblurile construite în 60-70 își vor încheia ciclul de viață în următorii zeci de ani, moment în care vor avea nevoie de reparații și investiții capitale, nu doar de schimbări semi-cosmetice, ce țin de înlocuirea tâmplăriei și îmbrăcarea lor cu polistiren. Dacă acum un apartament vechi din Titan este încă dezirabil, Popescu susține că în câteva zeci de ani oamenii vor fugi de ele așa cum fug astăzi de cele din Ferentari. 

„Pe de altă parte, astea recente nu știm cum vor îmbătrâni. Ce ia acum ochiul, niște finisaje care par un pic mai nu știu cum, de fapt să fie niște ieftineli care după zece ani să cedeze. Și chiar dacă nu se întâmplă asta, ele promovează un model de locuire care va deveni uzat moral. Din ce în ce mai multă lume, când se vor oferi alternative, își va da seama că astea sunt nasoale și că e nasol să stai în câmp, departe de orice și cu un acces auto prost, pe un drum îngust și înghesuit cu vecinul. 

Pe măsură ce ele vor deveni tot mai puțin dezirabile, și nivelul economic al populației de acolo va scădea. Peste 10-20 de ani, e posibil ca oferta de locuințe de calitate din Sectorul 3 să fie mult mai slabă decât e acum. Iar fenomenul nu poate fi compensat decât printr-o producție masivă de locuințe de bună calitate în perioada imediat următoare, ceea ce nu e deloc garantat”, explică expertul.

Crede totuși că există și motive de optimism. La ora actuală, spune el, în București se construiește semnificativ mai bine decât acum 15 ani sau decât în anii 90. A crescut și calitatea materialelor, s-au schimbat puțin și practicile dezvoltatorilor mari, cumpărătorii au alte aspirații și exigențe decât altădată. 

„Eu proiectez din 2003, în diverse formule. Mi-e foarte ușor să fac diferența dintre cum se proiecta din punct de vedere seismic în 2003 și cum se proiectează acum. Pe șantier se fură mult mai puțin. Unii dezvoltatori sunt mai atenți la securitatea la incendiu. Și piața asigurărilor începe să fie tot mai mare și ăștia se uită la tot felul de lucruri. Există niște lucruri care inevitabil merg spre bine. Sunt și lucruri care merg spre prost. 

Peste 20 de ani va conta care a mers mai repede, dacă degradarea celor construite prost va putea fi compensată de creșterea calitativă și cantitativă a ăstora mai ok”, încheie Toader Popescu.

În plus, mai mult ca oricând, societatea civilă și persoanele private au puterea de a corecta în instanță disfuncționalitățile încurajate de primărie. Așa a fost anulat, de exemplu, PUZ-ul coordonator al Sectorului 3, după reclamația unor cetățeni care au semnalat, printre altele, că PUZ-ul respectiv ar permite betonarea unor spații verzi din sector. La nivel național, un proiect de lege care a trecut anul trecut de Senat prevede că viitoarele lucrări de construcție vor trebui să asigure, obligatoriu, un minimum de 30% spațiu verde, cu acces public. 

Bogdan Suditu vine și el cu vești bune:

„În momentul acesta, la inițiativa Ordinului Arhitecților, se realizează o cercetare referitoare la calitatea locuirii. Nu doar locuință de calitate, ci locuire de calitate. E un studiu în care sunt implicați profesioniști din mai multe domenii și care vrea să identifice ce lipsește din realizarea proiectelor.

Sunt convins că va fi asumat de autorități publice și va reda ideea de ce înseamnă locuire de calitate până la detalii. Și când zic asta, nu e doar despre metri pătrați, bucătărie, baie, ci și despre spațiile exterioare, de vecinătate, de infrastructură socială, școlară, spațiu verde accesibil, de calitate și multe alte lucruri”, încheie, optimist, Suditu.